Dec 20, 2018

Posted by in Ex libris

Anastasia DUMITRU – Pledoarie pentru memorie în Fragmentele lui Bujor Nedelcovici

După ce Bujor Nedelcovici a publicat peste 6000 de pagini, 24 de cărţi, alcătuindu-şi Opera completă (şapte volume, Editura Allfa, Bucureşti), însumînd romane, eseuri, publicistică, scenarii de filme, piese de teatru, jurnale, polemici şi interviuri, în 2016 a văzut lumina tiparului, la aceeaşi editură, cartea Fragmente. Deşi cel mai recent volum nu are mai mult de 140 de pagini, lectura reuşeşte să ne scoată din starea de confort, să ne zguduie nervii datorită lucidităţii, a autenticităţii şi sincerităţii relatării cu care sînt dezvăluite unele aspecte ale societăţii nedrepte. Fragmentele debutează cu un text ficţional Ea, El şi…, urmat de alte şase(Valiza, De ce sîntem ceea ce sîntem?, Da, domnilor!, De la Jan Palah la Vâclav Havel şi implozia comunismului, Icar zboară liber deasupra Europei şi Fotografii – 100 de ani), în care se radiografiază realitatea istorică şi impactul ei malefic asupra noastră.

Drama creatorului. Nuvela Ea, El şi… reia tema creatorului şi a relaţiei lui cu lumea, reiterînd drama dublului/ triplului, a instabilităţii instanţelor textuale, tot atîtea semne ale postmodernităţii, aflate în derivă, o lume tot mai dificil de înţeles, cînd singura certitudine este tocmai incertitudinea. Dacă aş încerca o critică de tip comparativ, aş asemăna această nuvelă cu subiectul cărţii lui Natsume Sōseki, ultima carte a japonezului, Lumină şi întuneric (Meian), apărută în 1916. În ambele, acţiunea se dezvoltă în jurul naratorului homodiegetic, semnalînd dificultăţile armonizării cuplului (în romanul niponului protagoniştii sînt Tsuda şi soţia, O-Nobu, în textul autorului român, el e un narator indecis, iar ea – un personaj fără identitate clară, cu rădăcini balcanice, cu un mariaj eşuat în Orient, aflat sub semnul instabilităţii. Înţelegem că este o femeie citită, profesoară de engleză, care, în urmă cu vreo treizeci de ani, a plecat într-o ţară din Orientul Apropiat. După o corespondenţă, ea l-a găsit pe naratorul personaj şi a venit la Paris, unde cei doi trăiesc ,,sub acelaşi acoperiş”. Eroul recunoaşte că nu este capabil să surprindă complexitatea firii ei pentru că ,,realitatea şi psihologia umană sînt atît de vaste şi complicate”, încît romanul nu le-a putut sesiza. Dincolo de aparenta linişte a vieţii de cuplu, există o barieră de comunicare şi înţelegere a lor, care duce la înstrăinare. În ciuda unei intimităţi fizice, ea şi el nu sînt capabili să se (auto)cunoască şi să priceapă cu adevărat sucita lume postmodernă, o societate nebună, manipulată, cu un impact nefast asupra tuturor, dar mai ales asupra intelectualului care nu are liniştea necesară creaţiei. Bujor Nedelcovici prezintă condiţia creatorului, frămîntările şi îndatoririle vieţii de fiecare zi, de la necesara singurătate pentru adîncirea în studiu şi în (auto)cunoaştere, pînă la cea de porta voce în Agora. Protagonistul nu poate uita evenimentele majore care au schimbat soarta lumii. ,,Azi este 7 ianuarie 2016. Se împlineşte un an de cînd a fost atentatul terorist la Charlie Hebdo. A apărut un număr special publicat într-un milion de exemplare”, sînt consemnările unui autentic scriitor ancorat în realitate. (p. 28) În Jurnalul unui cîntăreţ de jazz, publicat în 2013, îşi exprima dezacordul în legătură cu unii jurnalişti care profanează simbolurile religioase, autorul a avut atunci un gînd premonitoriu despre nefericitul eveniment de la Charlie Hebdo. Se întreba dacă e bine să fie „islamofobie” şi ,,cristianofobie”, dacă e bine să ne batem joc de lucrurile sfinte şi să ,,fim idioţii utili”. O întrebare obsesivă revine şi în Fragmente: ,,Cine sînt?!” Aceeaşi interogaţie din titlul cărţii Cine sînteţi, Bujor Nedelcovici? Bujor Nedelcovici în dialog cu Sergiu Grigore, Bucureşti, Editura Allfa, 2010.  ,,Cine sînt dacă mi-am asumat atîtea roluri în acest roman, nuvelă, jurnal? Personaj, narator, scriitor?” – sînt alte întrebări. Convingerea sa este că esenţialul scapă scriitorului, de aceea afirmă că cele mai frumoase pagini au fost scrise ,,în gînd, înainte de a adormi şi înainte de a mă trezi.” (Fragmente, p. 38) Autorul, fie că foloseşte un alter ego în nuvela Ea, El şi… , fie că îşi asumă rolul de voce a cetăţii, prin conferinţele pe care le-a prezentat, în ambele ipostaze este preocupat de (meta)istorie, de simptomele lumii (p(r)ost)moderne, o lume dementă, lipsită de repere spirituale, care duce la pierderea completă a identităţii.

Pledoarie pentru memorie. Bujor Nedelcovici scrie cartea pentru a cinsti memoria celor 350 de scriitori arestaţi (sau chiar 450, după unii cercetători), judecaţi, condamnaţi, unii dintre ei morţi în detenţia comunistă între 1945 şi 1989. Autorul (şi în calitate de justiţiar) pledează pentru adevăr şi pentru dreptul la memorie, regretînd că scriitorii care au suferit nu au ,,un monument de neuitare şi rugăciune”. Citind aceste gînduri îmi amintesc de articolul semnat de Alex. Ştefănescu, Scriitori arestaţi (1944-1964), publicat în România literară, nr. 23, 2005, care se referea la lista lui Petre Pandrea. Mai sînt români care nu pot uita ravagiile regimului comunist românesc, de aceea ei fac parte din categoria lui ,,don Quijote, care luptă cu uitarea”. Tinerii de azi nu ştiu că, la scurtă vreme după ocuparea României de sovietici, numeroşi scriitori au fost arestaţi din motive politice şi/ sau religioase. (Amintesc numai cazul poetului Vasile Voiculescu, arestat la vîrsta de 74 de ani, a făcut 4 ani de detenţie, între 1958 şi 1962, iar la un an de la eliberare moare, în chinuri groaznice, suferind de cancer). Tragedia nu s-a abătut numai asupra scriitorilor, ci a fost extinsă asupra tuturor celor care nu acceptau să se plece în faţa ,,eliberatorilor” şi doreau să îşi exprime liber convingerile. Printre aceste victime, s-a aflat şi ofiţerul Grigore Nedelcovici, de aceea fiul său, Bujor Nedelcovici, simte că este dator să dezvăluie drama tatălui său, a colonelului, bolnav de TBC, arestat la 70 de ani. Întrebîndu-se De ce sîntem ceea ce sîntem?, pentru a găsi răspunsul, scrie cîteva ,,consideraţiuni” asupra mentalităţii, culturii şi sprintului românesc. Deşi au fost întemniţaţi în jur de 1.000.000 de oameni, supuşi unui regim de exterminare prin Gulagul închisorilor din România, Canalul Dunăre – Marea Neagră sau Piteşti, deşi au murit între 200.000 şi 500.000, se pare că românul suferă de amnezie, puţini mai sînt adepţii adevărului. Bujor Nedelcovici precizează că sînt tot mai rare studiile care au ca temei mentalitatea, morala, cultura, psihologia maselor, instinctul colectiv, voinţa de libertate şi nesupunere.

Printre fragmente mai sînt incluse cîteva texte scrise în 1987, dar care rămîn actuale prin caracterul militant pentru memorie ori conferinţe ţinute la Congresul Internaţional de la Torino, 2015, intitulate De la Jan Palah la Vâclav Havel şi implozia comunismului în care sînt sintetizate loviturile date imperiului bolşevic de către unii tineri din ţările ocupate de soviete. Este amintit şi pericolul neocomunismului care cucereşte teritorii tot mai vaste, adaptîndu-se la un capitalism nesigur şi la o democraţie iluzorie. La fel ca şi în toate cărţile scrise de Bujor Nedelcovici, autorul ne învaţă lecţia demnităţii, importanţa refuzului compromisului, a rostirii ,,Nu”-ului în faţa isme-lor şi a utopiilor, amintindu-ne de ravagiile fantomelor care au bîntuit prin secolele trecute. Scriitorul exilat la Paris este sătul de impactul malefic al istoriei, aşa cum aflăm şi din eseul cenzurat Da, domnilor sau Les pervers narcissique, care continuă tematica volumului Un tigru de hîrtie, Cochilia şi melcul sau Fericirea interzisă Scriitorul, cenzura şi securitatea. ,,Nu avem o cultură a respectului pentru istorie, trecut şi memorie!… Mă străduiesc de 25 de ani să se construiască un monument în memoria acelor scriitori”, mărturiseşte autorul în cea mai recentă carte. (p. 116)

În monografia Bujor Nedelcovici – conştiinţa de scriitor, (Editura All, Bucureşti, prefaţată de Alex. Ştefănescu), am sintetizat tematica operei lui Bujor Nedelcovici. Observăm că în Fragmente revin unele probleme semnalate în publicistica sa (vol. Aici şi acum, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1996, Lector de imagini, Editura Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc, 2006). Scriitorul a luat atitudine faţă de vandalismul arhitectural în Bucureşti, 1980-1987, cînd striga dezvăluind imaginile demolării unor monumente, printre care a Bisericii Alba-Postăvari, isprăvi ale barbarismului ,,invadatorilor cu şapcă şi buldozere”. Publicistica, eseistica şi jurnalele aduc în prim-plan multe întrebări, printre care: ,,De ce preoţii nu au devenit pilonii de rezistenţă morală în faţa cotropitorilor străini sau autohtoni?” (Fragmente, p. 91) Bujor Nedelcovici are un discurs interogativ-imperativ îndemnînd la introspecţie şi la metanoie: ,,Dacă trăim de atîţia ani sub pecetea spaimei, a disperării, a existenţei falsificate şi a valorilor pervertite, n-ar trebui oare să înţelegem că e nevoie de o schimbare radicală, în primul rînd, în noi înşine, apoi de o întoarcere spre destinul ascuns, la o convertire spre adevăratele valori de renaştere interioară care să urmeze celei exterioare şi în definitiv eliberatoare?!” (p. 92) Autorul identifică şi posibilele metode ale desăvîrşirii, alcătuind o listă de şase căi ale dobîndirii unei renaşteri morale şi spirituale, printre care cea mai importantă este ,,conştiinţa libertăţii.”

Drama românilor vs. homodualis. Autorul Fragmentelor vrea o viziune unitară asupra adevărului, detestă psihologia lui homodualis, fiind convins că datoria unui scriitor este aceea de a vorbi despre ,,libertatea de cuvînt, conştiinţă şi spirit, de a încerca să afle mutaţiile spirituale din ultimele decenii, modificările de mentalitate, supravieţuirea în catastrofă, fiinţarea în criză, modul de a rezista şi de a reacţiona în faţa violenţei, mediocrităţii, prostiei, frustrarea şi sentimentul de permanentă culpabilitate, exilul între interior sau exterior.” (p. 65) Dacă în Jurnalul unui cîntăreţ de jazz, 2013, actantul este un orb, care nu acceptă nedreptatea, retrăgîndu-se din calea istoriei, în binefacerile taumaturgice ale muzicii, după trei ani, autorul este cît se poate de ancorat în realitatea românească şi nu numai, sintetizînd atrocităţile unui secol însetat de sînge, aşa cum a fost secolul al XX-lea. Detestînd infernul nedreptăţii şi al violenţelor, caută cauzele unor fenomene ale bestialităţii maxime (inclusiv (para)istorice) şi consecinţele (neocomunismul/ neomarxismul) etc. Nu poate accepta ura, epoca în care toţi erau împotriva tuturor, detestă  „etică şi echitate socialistă”. Referindu-se la homodualis, scrie despre orice tip de minciună şi fals: ,,Duplicitatea, arivismul, compromisul, machiavelismul au funcţionat perfect printre intelectualii care au pactizat cu puterea nou instalată”; ,,furtul, delapidarea, înşelăciunea, plagiatul au devenit normele de conduită şi comportament ale noii „etici”. (p. 61, 81) În acest context generalizat, valorile tradiţionale şi normale: modestia, respectul, toleranţa, măsura au fost înlocuite cu aroganţa vulgară, cu mediocritatea şi cu ,,logoreea impertinentă” a infra-omului care acceptă compromisul, histrionismul.

Fragmentele se încheie cu Fotografii – 100 de ani, prilej de a reflecta asupra nedreptăţilor unui secol nebun, asupra celor două războaie mondiale, asupra crimelor şi genocidului. Pentru a înţelege impactul dramatic al ,,terorii istoriei”, reaminteşte de cazul tatălui său, a colonelului decorat pentru vitejie, dar care avea să fie condamnat la opt ani de închisoare pentru că a declarat, în faţa colegilor săi, că avea o pensie mică. ,,Tatăl meu a ieşit din închisoare după patru ani. Îşi pierduse minţile. Nu mai ştia unde locuia. A fost adus acasă de un trecător. Ţinea în pumn actul de eliberare din închisoare. După un an, a murit. Nu a povestit nimic din ce a pătimit. Doar în coşmaruri vorbea, repetînd mereu cîteva cuvinte. Iată care a fost destinul şi recunoştinţa ţării faţă de un ofiţer care a luptat în Primul Război Mondial, care a fost rănit la Oituz şi a fost decorat de mai multe ori pentru fapte de curaj şi bravură militară. Dacă o ţară nu are eroi şi martiri, trebuie să-i inventeze, spunea cineva. Noi nu a trebuit să-i inventăm, au existat în realitate, dar pe mormintele lor şi peste gropile comune a crescut iarba roşie de lalele negre,” sînt regretele scriitorului care nu se poate accepta o societate nedreaptă. (p. 130) În consecinţă, fiul a fost radiat din Baroul de Avocatură din Ploieşti, trimis doisprezece ani la munca de jos, iar în 1970, s-a consacrat scrisului. Ne aminteşte că în acele timpuri nu numai oamenii erau sechestraţi, ci şi literatura şi arta (filmul Faleze de nisip l-a înfuriat pe tiran, de aceea, din ordinul lui Ceauşescu, filmul a fost retras şi închis la Arhivele Cinematografiei de la Jilava). Timpul a lucrat în favoarea autorului. Cînd istoria i-a închis poarta, arta i-a adus salvarea, libertatea de a scrie şi de a spune ,,Nu!” compromisului.

Opera lui Bujor Nedelcovici încearcă să dezvăluie esenţialul (meta)istoriei, să pună la un loc fragmentele unei societăţi paradoxale. Creaţia sa este consecinţa căutării sensului nonsensului,o reconstruire acelui mai dificil puzzle, cel al adevărului. Lectura se transformă în (con)ştiinţă, iar prezenţa unor teme obsedante întîlnite şi în universul Operei complete sînt dovezi ale aceluiaşi traseu constant, un demers al omului liber care şi-a dorit să descifreze Culoarea timpului şi labirintul propriului destin.

Revista indexata EBSCO