Dec 20, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Privind înapoi cu ochii tãioși ai maturitãții

După debutul editorial petrecut în anul 2004 cu volumul de versuri Lacrimile singurătăţii, însoţit de o prefaţă semnată de Mihail Vlad şi plachetele care i-au urmat, Copac fără pădure, Lecţia de iubire, şi volumul de proză scurtă Ispita, Liliana Elena Muştiuc revine în atenţia publicului iubitor de poezie cu o carte al cărei titlu, Amintiri şi scrum, este o invitaţie la melancolie. Volumul poartă amprenta unei autoare pasionate de ritmicitatea trăirilor lăuntrice, dar şi de transpunerea acestora în inspirate meditaţii pe teme existenţiale grave, o autoare îndrăgostită, pînă la urmă, şi de poezia turnată în tiparele unor compoziţii muzicale, care îşi foloseşte cuvintele asemenea unor iscusite îmbinări de sunete, lăsînd să se întrezărească o adevărată simfonie ce cucereşte prin profunzimea meditaţiilor lirice.

Tema fundamentală, nucleul acestei suite de reflecţii privitoare la sensul vieţii rezultă, în fond, din confruntarea dintre trăire, pe de o parte, cea care vine din trecut şi din abisalitatea fiinţei, şi aducerile-aminte, pe de altă parte, cele ce constituie tot atîtea proiecţii lirice într-un univers fantasmatic, încărcat de greutatea sentimentelor. Marea majoritate a poemelor incluse în volumul de faţă reprezintă un omagiu adus trăirilor asumate de femeie, în prezenţa constantă, dar discretă a iubirii, cu care eul liric se întîlneşte în diferite ipostaze, la vîrste diferite de viaţă, în încercarea de a-i prinde şi deconspira sensul. Desenată aproape ca un contur misterios, de-abia perceptibil prin perdeaua de fum a retoricelor interogaţii privitoare la sensul vieţii şi al creaţiei, iubirea se pierde, uneori, în hăţişul unor lamentaţii obsedante la care autoarea versurilor se întoarce în diferitele etape ale biografiei sale literare, ca în poemul Pasăre… iubire… amintire…, unde, expunîndu-şi curajos nuditatea sentimentelor, Liliana Elena Muştiuc se autoanalizează onest şi fără remuşcări, provocîndu-şi cititorul la… dulcea ipostază de îndrăgostit.

Dar poeta reuşeşte să dispună contradicţiile sufleteşti într-un contrapunct fertil la nivel imagistic: unele gînduri sînt asumate şi dispuse tipografic într-o manieră ce invocă aforismul, amintind uneori de Blaise Pascal (precum versurile din poemul Iertare: ,,E adevărat, pentru o clipă/şi eu m-am lăsat ademenită de şarpele cameleon,/ dornic să devină prin noi,/ mai puternic decît Marele Creator;/ dar tot la fel de adevărată/ este şi iubirea mea ascunsă/ în măr/ şi atît de fierbinte,/ încît poate ţine sufletele noastre la acelaşi numitor…”), în vreme ce, alteori, stilul se lasă modelat de cugetările lui Lucian Blaga şi de încărcătura filozofic-existenţialistă a acestora, ca în versurile din poemul Bărbatul… presupus pereche, unde surprinde reîntîlnirea, în cheie modernă, a mitului jertfei întemeietoare din Meşterul Manole:,, tu Ana – femeia cetate, încărcată cu atîta mister,/ ce aştepta în taină mare să-l pătrundă el”.

Autoarea alege să-şi reprezinte sieşi şi apoi celorlalţi Iubirea cu majusculă, etapizată pe acele vîrste şi tipuri de cunoaştere ce pot fi surprinse numai în dinamica lor care metamorfozează protagoniştii cuplului adamic, imprimîndu-le o propensiune către cosmogonie şi antropogonie şi acordîndu-le, implicit, acestora dreptul la un anumit tip de înţelegere a realului ce-i face speciali şi, de ce nu, fericiţi în intimitatea memoriei.

Poeme precum Ce bine-ar fi, Vremuri ciudate sau Casa părintească pun în antiteză prezentul şi trecutul, prin numeroase şi sugestive sinestezii, la fel ca şi în metatextele în care un rol major îi revine muzicalităţii sau, după modelul simbolist, nuanţelor de clar-obscur din percepţia distorsionată a memoriei… Toate aceste tablouri, tot atîtea trăiri momentane pe care îndoiala de sorginte filozofică le scoate din desuetudinea cotidianului şi le transformă în autoscopii, recompun frumoasa imagine a unei arte poetice vindecătoare, terapeutice din Punct inefabil: ,,Există o clipă,/ între somn şi realitate,/ cînd gîndurile noastre/ devin atît de albe,/ atît de luminate!/ Iar cuvintele,/ devin şoapte duioase,/ ce pot tămădui în taină,/ ale vieţii angoase”.

În fapt, inspirata poetă căută o cale de a ieşi, prin poezie, din presiunea unui fapt real, de orice natură ar fi acesta: viaţa conţine în sine moartea, precum, după un vechi proverb aparţinînd înţelepciunii hinduse, mărul viermele în el. Foarte interiorizat, discursul liric denotă foamea de imaginar, dorinţa de a trăi într-o ficţiune care este, aproape întotdeauna, preferabilă vieţii. De mare interes sînt, apoi, o suită de strofe închinate situaţiei dramatice a românilor din Basarabia, casei părinteşti sau politicii dezastruoase din România postdecembristă. Aici, lamentaţiile poetei consonează, pe alocuri, cu tonul elegiac din Cartea lui Iov, acea carte în care se aude răspicat întrebarea ,,De ce, Doamne?”. Pe întreg parcursul acestui volum, care beneficiază şi de o inspirată transpunere a versurilor în limba engleză, Liliana Elena Muştiuc demonstrează că stăpîneşte retorica lirică, dar ştie să îşi dozeze efuziunile, rămînînd interesată de acel sens mai profund, mai adînc, asociabil simplelor experienţe în spatele cărora stau întotdeauna mistere de ordin gnoseologic.

Revista indexata EBSCO