Dec 20, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – „Stihuri care sã miște inima altora”

În Cuvînt-ul de mărturisire al unui frate român către cei de un neam fraţi ai lui Ieroschimonahul Ioan Iacob ne vorbeşte despre vocaţia sa, care l-a dus nu spre vreo „meserie ca lumea” prin care „să se înlesnească în viaţă”. Nu a avut chemare spre „lucruri practice” precum plugarul, morarul sau doctorul. Văzînd acestea părinţii lui adoptivi l-au dat pe mîna învăţătorilor care, timp de 12 ani, l-au instruit şi educat într-ale desăvîrşirii în citit şi în scris. Luînd de tînăr calea mănăstirii Sfîntul Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul, pe numele său laic Ilie Iacob, a fost încercat de părinţi „la felurite ascultări”: bucătar, econom, îngrijitor, dar nevădind aplecare spre nici una din ele, i s-a „dat de lucru cu cărţile şi cu hîrtiile (pe la Seminarul mănăstirii, pe la cancelarie şi pe la bibliotecă). Acolo am mucegăit eu mai toată vremea de la vîrsta de 18 ani”.

După cei cîţiva ani petrecuţi la Mănăstirea Neamţ, Sfîntul Ioan Iacob Românul a plecat în Palestina poposind mai întîi la Mănăstirea Sfîntul Sava, unde a fost lăsat „în cele din urmă la cititul în biserică şi la chilie (unde mă ocupam în taină şi cu scrisul.” Nu a ţinut prea multă vreme în mînă nici cîrja de egumen, deoarece, scrie Ieroschimonahul, „m-am povîrnit la vale pe Marea Moartă! După ce m-au bîntuit mereu valurile ei amare şi sărate, aproape 6 ani de zile, am scăpat abia viu pe această stîncă de granit, ca pe un ostrov, la liman.” Aşadar după multe încercări, Ioan Iacob Românul a ajuns la Mănăstirea Hozeva din Pustia Iudeii, retras într-o chilie săpată în stîncă, în apropierea peşterii unde sălăşluise Sfîntul Profet Ilie Tezviteanul în urmă cu cîteva milenii. Ieromonahul relatează cu un cuceritor, emoţionant duh al umilinţei cum „Aici, frecîndu-mă mereu de stînca asta gronţuroasă s-a mai luat rugina de pe peniţa mea părăsită şi am început să-mi văd de ocupaţia mea veche, adică scrisul pe care îl am ca rucodelie (lucrul mîinilor), în viaţa mea singuratică.” (loc. cit., p. 10).  În peştera din peretele de stîncă de la Hozeva a scris Sfîntul Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul şi acest Cuvînt de mărturisire… şi multe din poeziile sale, dintre care unele sînt chiar datate. La acestea se adaugă cugetări, scrisori, Vieţi de sfinţi şi Traduceri din Scrierile Sfinţilor Părinţi. Toate aceste scrieri au fost împreunate în impunătorul tom de Opere complete„Pentru cei cu sufletul nevoiaş ca mine” de Sfîntul Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul, publicat în anul 2010 la Editura „Doxologia” din Iaşi. Cartea tipărită cu binecuvîntarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, numără 750 de pagini în format mare, se deschide printr-o amplă Notă asupra ediţiei din care aflăm încă alte amănunte privitoare la viaţa şi la strădaniile Sfîntului Ioan Iacob Românul.

A plecat la Domnul în ziua de 5 august 1960, la doar 47 de ani, după nici două săptămîni de la împlinirea acestei vîrstei, la 23 iulie, dată cînd, în 1913, văzuse lumina zilei în satul Crăiniceni, de pe malul stîng al Prutului, din fostul judeţ Dorohoi, Bucovina, trăgîndu-se „dintr-o familie de ţărani foarte credincioşi şi evlavioşi, Maxim Şi Ecaterina.” A fost crescut de o bunică, Maria, rămînînd orfan de mamă de la şase luni, iar de tată, căzut în Primul Război Mondial, la 3 ani. A urmat şcoala primară în satul natal, începînd din 1920. Din vara lui 1923, după moartea bunicii Maria, a fost dat în îngrijirea unchiului Alecu, fratele mai vîrstnic al tatălui său. În 1925, după absolvirea cu brio a şcolii primare, a continuat studiile, timp de 3 ani, la Liceul „Mihail Kogălniceanu” din Lipscani, iar, din 1928, la Liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni – Cernăuţi, absolvindu-l „în vara anului 1932 ca premiant, fiind cel mai bun elev din şcoală.” (op. cit., p. 18). Sînt mărturii ale colegilor săi că Ilie Iacob era atras de literatură şi de ştiinţe, de matematică, fizică, chimie, ştiinţele naturii şi cu deosebire de limbile străine. Studia mult şi deseori se simţea străin în mijlocul celor ce se ocupau cu treburile lumeşti, dînd impresia că putea „să privească şi să pătrundă cu ochii minţii dincolo de orizonturile pămînteşti, întărit fiind de dragostea fierbinte şi arzătoare pentru Domnul Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru.” (op. cit., p. 19). Chemarea către recluziune în viaţa monahală prinde glas după bacalaureat, prin vara anului 1932, cînd tînărul Ilie Iacob ajunge la Mitropolia din Cernăuţi unde îl întîlneşte pe primul lui duhovnic, părintele arhimandrit Eugen Laiu. Atunci şi-a exprimat deschis dorinţa de a intra în mănăstire, nemaiţinînd seamă de îndemnurile profesorilor şi ale rudelor care îl sfătuiau să se înscrie la Facultatea de Teologie şi să devină preot:

„– Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”, a spus el cu hotărîre, aşa că în 1933 se întoarce la Cernăuţi şi de la duhovnicul Eugen Laiu primeşte binecuvîntarea pentru călugărie şi o recomandare către stareţul de atunci al Mănăstirii Neamţ, Nicodim Munteanu, al doilea, în ordine istorică, (viitor) Patriarh al României. A parcurs pe picioare drumul pînă la mănăstire – o distanţă de 150 de kilometri. A sosit la Neamţ în ziua de 15 august 1933, de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Este îndată primit de „stareţul mănăstirii de atunci, Episcopul Nicodim Munteanu, care a rămas profund impresionat de smerenia, evlavia şi dorinţa sfîntă a acestui tînăr dornic de a intra în obştea şi viaţa monahală mult dorită de dînsul.” (ibid., p. 22). Aşa a început, de la vîrsta de 20 de ani, viaţa în călugărie şi asceză a celui care, în 8 aprilie 1936, „a fost tuns monah […] împreună cu alţi doi fraţi, primind la călugărie numele Ioan.” (ibid., p. 24). La Mănăstirea Neamţ a fost în ascultare ca infirmier, ajutor de bibliotecar şi profesor de limba română la şcoala mănăstirească. În noiembrie 1936, avînd binecuvîntarea Mitropolitului Moldovei, Nicodim Munteanu, a stareţului mănăstirii şi a duhovnicului său, Ioan Iacob a pornit în pelerinaj spre Țara Sfîntă, însoţit de „alţi doi părinţi de la Mănăstirea Neamţ, monahul Claudiu Derebreanu şi monahul Damaschin Ignat.” După ce s-au închinat la Sfîntul Mormînt al Mîntuitorului Iisus Hristos, cei trei s-au retras în Pustiul Iudeii, la Mănăstirea Sfîntul Sava. Părintele Ioan a fost primit în această mănăstire în vara anului 1937. A fost acolo în multe şi grele ascultări, dar a învăţat în scurtă vreme limba greacă şi, cînd avea cîte un răgaz, se apuca să traducă în româneşte „cele mai frumoase cuvinte ale Sfinţilor Părinţi.” Astfel vechea lui pasiune pentru bibliotecă şi cărţi a început să dea întîile roade. De acum încolo, în condiţiile celei mai aspre sihăstrii, trecînd şi prin Schitul românesc de la Iordan, Sfîntul Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul va continua să scrie cugetări, poezii şi scrisori, să traducă din scrierile Sfinţilor Părinţi. În luna noiembrie 1952, împreună cu ucenicul său, părintele Ioanichie, pleacă spre Mănăstirea Sfîntul Gheorghe Hozevitul, ca apoi, în vara anului 1953, să se retragă într-o peşteră din vecinătatea peşterii Sfînta Ana. În această chilie de piatră va scrie cuviosul Ioan o bună parte din cugetările şi poeziile sale.

Poezia lui este impregnată de morală creştină, de iubire faţă de Iisus Cristos, de smerenie şi de înfricoşare în faţa lui Dumnezeu. Se spune că frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, fiindcă ea înseamnă frica şi implicit fereala de a nu săvîrşi păcatul. Dincolo de rugăciune, de pocăinţă, de smerenia şi de evlavia celui care aduce slavă lui Dumnezeu, poezia este pentru Sfîntul Ioan Iacob Românul o cale de a se cerceta pe sine şi abia apoi o modalitate de adresare şi de povăţuire a celorlalţi credincioşi. El se gîndeşte mai întîi la „mustrarea conştiinţei” sale şi numai după aceea „Dacă […] se potriveşte şi la alţii, asta nu înseamnă că eu le-am scris împotriva lor.” Este o poezie simţită şi adînc trăită, imposibil de plăsmuit altfel. „Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scîntei dintr-o cremene”, arderea întru credinţă este mistuitoare doar atunci cînd acele „scîntei” sînt iscate de durere sau de bucurie, de căinţă pentru păcate sau de recunoştinţă faţă de milostenia dumnezeiască. Este o poezie autentic personală, cu neputinţă de rostit şi de scris în afara simţirii sincere şi profunde, numai în acest fel ea fiind aptă să impresioneze pe cititori. „Ceea ce nu simt, eu nu pot cînta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri, care să mişte inima altora”, a mărturisit poetul care a sălăşluit, şi el, în fiinţa şi duhul lui Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul. Poezia nu este pentru el un simplu meşteşug sau un mod de expresie prin arta literară, ci se hrăneşte din Sfînta Scriptură, din scrierile Sfinţilor Părinţi, din izvoare greceşti traduse în limba română chiar de el iar ieroschimonahul le-a întocmit pe toate în versuri pentru a fi mai plăcute şi mai lesne la lectură. Versificaţia este una sprintenă, uşoară, melodioasă, apropiată de lirica populară chiar şi prin caracteristici prozodice precum ritmul şi măsura stihurilor. În acelaşi timp, ele sînt şi o spovedanie, o mărturisire „înaintea Ziditorului, a nenumăratelor mele fărădelegi, cînd nu mai am cui le mărturisi.” Că versurile sînt o cercetare de sine întru mărturie este gîndul pe care-l întăreşte autorul lor prin repetarea faptului că ele sînt scrise nu pentru „mustrarea altora”, ci pentru „mustrarea mea”, întru expurgare şi expiere.

Zecile, poate sutele de poezii adunate în paginile masivului volum de Opere complete sînt de dimensiuni variabile: de la poeme lungi de pînă la cincizeci de catrene, forma preferată de poet, pînă la poezii scurte de trei, patru, cinci sau şapte strofe. De pildă, poemul începător, Paza sufletului, numără 46 de strofe, în timp ce poeziile Epigrama, În căi răsleţe, Pe marea vieţii şi Rugăciune au doar 3 strofe, iar Stihuri de mulţumire către Sfîntul Teodosie – 4 strofe. „Omule, adu-ţi aminte în fiecare zi că eşti muritor!”, este o avertizare menită să îndrepte cugetul spre autocontrol şi abţinere de la păcate precum vorbele deşarte şi clevetirile, certurile şi vrajba, conflictele şi violenţa, absenţa mustrării de sine şi judecarea celorlalţi. Toate acestea sînt (în)tocmite pre versuri în Epigrama:

„Dacă nu se duce mintea/ Sus la ceruri sau la moarte,/ Prea uşor se rătăceşte la vorbirile deşarte.// Şi nu se odihneşte/ Mila păcii între noi,/ Vom găsi mereu pricina/ De gîlceavă şi război.// Iar cînd nu ne dăm silinţa/ Spre cunoaşterea de sine/ Cîntărim mai totdeauna numai faptele streine.”

Simple şi directe versurile scrise de Sfîntul Ioan Iacob Românul au şi funcţie şi valoare gnomică de arătare a greşelilor şi de povăţuire spre bine. Însă, mai întîi de toate, meditaţiile lui se îndreaptă către sine, către faptele savîrşite şi păcatele mărturisite. Paza sufletului este o spovedanie şi un autoîndemn către smerenie, către iubirea de Dumnezeu, către datorinţele zilnice ale bunului creştin: „Singur lucrul meu din lume/ Este mîntuirea mea/ Dacă eu nu văd de dînsa/ Cine altul va vedea?” Cel ce nu se îngrijeşte de propria mîntuire va da socoteală înaintea lui Dumnezeu: „Trup şi suflet dimpreună/ De la Domnul mi s-a dat/ Deci eu singur voi da seamă/ Pentru cele ce-am lucrat.” Fiecare va intra singur în împărăţia cerurilor drept pentru care persoana se va îngriji de aceasta prin ceea ce făptuieşte de bine în timpul vieţii pămînteşti: „Lucrul mîntuirii mele/ Este pentru veşnicie/ Şi nu este dat a-l face/ Decît numai singur mie.” Calitatea de îndreptar a poeziei Sfîntului Ioan Iacob se vădeşte numaidecît, primul poem fiind urmat de al doilea, un poem al chemării Domnului, chemare spusă de El către omul smerit, doritor de pocăinţă şi îndreptare: Glasul (Păstorului cel Bun). Este în acelaşi timp o lungă şi grea mustrare către insul cel necredincios, lipsit de recunoştinţă, care uită neasemuita putere şi însemnătate a jertfei cristice pentru izbăvirea lumii şi îndumnezeirea omului.

„Răstignit între tîlhari,/ Socotitu-m-am «blestem»,/ Ca, pe tine iar moştean/ La viaţă să te chem.// Pentru această dragoste/ Urîciune îmi plăteşti/ Şi «pogorămîntul» meu/ Pururea dispreţuieşti!// Căci, în loc să vii acum,/ Cu iubire să-mi slujeşti/ Tu iubeşti păcatele/ Şi de patimi te robeşti.” (op. cit., pp. 90-91). Într-o notă/ „observaţie” de final Ioan Schimonahul lămureşte că alcătuirea acestei „chemări la pocăinţă” a avut drept model un text de aceeaşi factură ce-l are drept autor pe „Sfîntul Tihon Zadonschi, Episcopul Voronejului, din a[le] cărui Sfinte Moaşte se află o parte la Hebron, în Mănăstirea Rusească.” (p. 91).

Omul uituc şi ingrat este închipuit asemenea fiului risipitor către care se îndreaptă Rugăciuni şi cugetări umilicioase întru rechemare la credinţă. Fiul risipitor se poate identifica cu oricare dintre noi, inclusiv cu autorul „rugăciunilor şi cugetărilor”, aşa cum sugerează acest poem scris la persoana I:

„Podoaba cea sufletească/ Eu nebuneşte am pierdut,/ Şi-mbrăcămintea lipsindu-mi,/ Nu pot să intru la cină:/ O, luminează-mă, Doamne,/ Izvorule de lumină!” (p. 92). Fiul risipitor este asemenea celor chemaţi la nuntă, dar care nu sînt primiţi în casa Mirelui ceresc deoarece nu sînt înveşmîntaţi pentru a se împărtăşi cu o asemenea cinstire şi bucurie. Celor risipitori li se adresează poetul în Chemarea fiului pierdut (p. 140), cel care se pocăieşte pentru a se întoarce la dreapta credinţă, precum glăsuieşte el în Mărturisirea fiului pierdut:

„Cheltuit-am pe pămînt,/ Moştenirea mea la rău/ Şi acum nevrednic sînt/ Ca să mă numesc al tău.// […]/ Flămînzind de darul tău,/ Sufleteşte eu muream,/ Şi în slujba celui rău/ Eu cu totul mă aflam.” (ibid., p. 137).

Poeziile Schimnicului Ioan Iacob Românul vin în atingere cu multe teme şi motive evanghelice, ori provenite din literatura patristică şi, mai cu seamă, din propria experienţă monahală şi vieţuire întru Iisus Cristos. Multe se înclină spre rătăcire şi păcat, spre înstrăinarea omului vieţuitor în lumea modernă, spre căinţă şi necesitatea întoarcerii la dreapta credinţă, spre deşertăciunile vieţii lumeşti, dar şi spre nădejde şi bucurie, spre sfintele lăcaşuri din Pămîntul Sfînt, spre iluminare, slăvire a sfinţilor, a Sfintei Fecioare Maria, a Mîntuitorului Iisus Cristos, spre iubire înflăcărată de Dumnezeu şi spre atîtea şi atîtea altele.  Despre poeziile şi cugetările Sfîntului Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul se pot emite multe idei şi judecăţi de valoare pe deplin meritate şi folositoare. Noi ne oprim deocamdată în acest punct, neuitînd însă să cităm în încheiere, ca un epilog de moment, versurile de implorare, pocăinţă şi mulţumire din Rugăciune:

„Doamne, Dumnezeul nostru,/ Cel bogat în îndurări,/ Luminează-mi totdeauna/ «Pămînteştile cărări»!// Mila ta cea părintească/ Îndulceşte viaţa mea,/ Dar cutremur mă cuprinde/ Că nevrednic sînt de ea.// Prisoseşte, Doamne Sfinte,/ Darul tău dumnezeiesc/ Ca să te cunosc mai bine/ Şi mai mult să te slăvesc.”

 

  

Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Craiova

 

Manifestări propuse spre a fi incluse în manifestările organizate de Consiliul Local şi Primăria Municipiului Craiova în anul 2019

 

  1. GALA SCRIITORILOR OLTENI: lecturi publice, prezentare de autori, lansare de cărţi. Organizare: semestrul I şi II 2019.
  2. COLOCVIU NAȚIONAL: Singur printre poeţiOriginalitatea şi perenitatea operei lui Marin Sorescu. Organizare: trimestrul I 2019.
  3. FESTIVAL DE LITERATURĂ ORIGINALĂ ŞI TRADUCERI: Literatura naţională în context european. Invitaţi: scriitori şi traducători din ţară şi străinătate. Tipărirea unor volume de traduceri din literaturile europene.

  

Comitetul de conducere al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România

Ioan Lascu, preşedinte al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România

 

Craiova, 19 octombie 2018

Revista indexata EBSCO