Dec 20, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Dana Raluca SCHIPOR – Traian Ștef: Contribuții la Poemul de dragoste al Lumii

Figură deloc neglijată de critica şi istoria literară de dată recentă, Traian Ştef este aşezat astăzi la locul său de merit în peisajul literar optzecist. Cu un debut editorial considerat ca tardiv, în 1993 cu volumul Călătoria de ucenic, poetul devine odată cu următoarele sale volume de versuri un glas aparte al generaţiei de care aparţine. Femeia în roz (1993), Tandreţea dintre noi (1999), Epistolele către Alexandros (2004), Didascaliile (2007), Cardul de credit (2013) şi Laus (2015) sînt volumele care au făcut să se vorbească despre Traian Ştef nu doar ca despre un poet glas al unei generaţii – alături de alţii – cît şi despre un poet de şcoală. Şi nu orice fel de şcoală. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj, poetul cu fibră mai degrabă clasică (a se vedea îndeosebi Epistolele către Alexandros şi Didascaliile) mediază cu deplină personalitate un registru poetic de epocă (ironic, în mod asumat deşănţat, extravagant, tot mai puţin ceremonios), cu o întreagă retorică aşezată, laborioasă, cu puternice înrădăcinări livreşti, în maniera poetică mai veche. Aplecată cu sensibilitate asupra unor tematici cu vibraţii vetuste, poezia lui Traian Ştef se află întotdeauna, totuşi, în anticamera cerebralităţii, unde cuvîntul şi limbajul, tradiţia şi cultura cască prăpastia tot mai conştientă a vîrstelor şi reîmprospătează, totodată, cu ironie şi spiritul ludic compensatoriu, poetica bătătorită.

Este şi cazul ultimului său volum de poeme publicat în 2016, la Cluj, prin care, cu ironia şi scepticismul de care nu are cum să se dispenseze la o asemenea vîrstă a literaturii, Traian Ştef închină cele mai proaspete versuri marii lucrării care pare a fi, încă din început, Poemul de dragoste al lumii. Şi nu întîmplător nu prefigurează autorul (nici măcar din titlu) o suită de poeme de dragoste în stil galant, ci cu deplină conştiinţă volumul se conturează ca unitar, ca un mare poem universal. Pentru că în repetate rînduri poetul se plimbă nu în grădina paradisiacă, ci în grădina prin care s-au mai plimbat Adam şi Eva, Orfeu şi Euridice, Odiseu şi Penelopa şi mulţii alţii înaintea sa. Îmbrăcînd pe rînd hainele prăfuite, croite – se prea poate – din acea ,,bucată de purpură de pe vremea Împăratului” din Puterea cicatricei, apoi lepădînd catifeaua pentru ,,armura povestirii” ce aparţine Cavalerului (O întrebare pe care n-o mai pot pune), poetul nu se lasă niciodată iluzionat, nu rămîne un rătăcitor, ci închipuie un joc paradoxal, incitant, în cîteva rînduri chiar sfidător, în fiecare din cele cîteva zeci de poeme remarcabile incluse în volum.

Scrise într-o retorică despovărată de artificiile stilistice gratuite, poemele lui Traian Ştef accesează un limbaj foarte aproape de natural, de cotidian, cu toate că la un alt nivel, în mod aproape paradoxal, există fără îndoială o anume încordare de debut a fiecărui poem în parte, născută dintr-un ceremonial pe care instanţa poetică o respectă întocmai şi la care ţine ca la o formulă de deschidere, ca la un ritual de acces spre ,,dincolo”. Niciodată acelaşi, întotdeauna alternat, ceremonialul rămîne totuşi un ceremonial de natură gestuală, de mişcări şi acţiuni scurte, de iniţieri sau de poticneli, în care îndrăgostiţii purced ca într-un joc deja ştiut (,,Parcă ne-am oferi într-un joc continuu/ Acelaşi trandafir” – Joc). Fie că ceremonialul este unul casnic, cotidian, ambiental ca în Poveste (Lasă-mă astăzi/ Să-mi aleg ceaiul/ Din altă cutie/ Mov mai aromat oriental/ În loc de lumînare/ Puţin lemn de santal/ Noi amîndoi/ Şi ceaiul cald şi plapuma uşoară/ Aşteptînd ninsoarea de afară”), fie simplu şi natural ca în Sublimă (Şi-a ridicat rochia de in topit/ Deasupra genunchilor/ S-a aşezat pe genunchii mei/ M-a prins cu braţul de după umeri/ Eu mi-am cuibărit capul între sînii ei/ Ne-am răsturnat ca într-o joacă/ Ne-am ascuns printre ţesături”), el rămîne indispensabil pentru că celebrează, de fapt, un element de contingenţă, central al volumului: corporalitatea. Instituit ca un vechi alibi în poemele de dragoste, corporalul, chiar şi atunci cînd el se preface în visceral (Daimonul dragostei), traversează o întreagă istorie conceptuală pentru a renunţa la filozofia dualistă şi a accesa, în fapt, calitatea transcendentală a acestuia. Erotismul, susţinut mai degrabă în virtualitatea lui, este exersat în poezia lui Traian Ştef ca o experienţă estetică, superioară, ca în poemul Întrebarea, spre exemplu: ,,Te-aş trece pragul altui joc/ Unde bărbatul şi femeia/ Nu mai sînt două gînduri/ Ci două corpuri oarbe/ Care se caută/ Care îşi caută chimia/ Forma/ Şi de cîte ori se ating/ Îşi pierd frontierele/ Îşi pierd umbrele/ Şi corpurile lor/ Pot împinge cu puterea dorinţei/ Uşile/ Pot rupe strînsura fierbinţelii/ Pot uita”. ,,Înalta trădare” devine calea de acces către acel ,,acolo”, către acel ,,ceva” –  indeterminate ce revin obsesiv în versurile poetului bihorean. Esenţial în acest sens este poemul Memoria corpului, unde cu totul semnificativă se descoperă relaţia corpului cu temporalitatea, dar nu orice fel de temporalitate, ci una înafara istoriei, care face posibil un nou concept, acela de memorie corporală: ,,Acest corp al meu/ E în stare continuă/ De aşteptare/ De excitaţie/ Şi încîntare/ Pentru că principala lui/ Însuşire/ Este memoria/ Şi ploaia îmi transmite/ Amintirile apei/ Şi flăcările amintirile focului/ Şi culcuşul din lanul de grîu copt/ Amintirile pămîntului”. Amintirea purtată în genă este imemorială, ea aparţine generaţiilor, nu dispare, ci rămîne înscrisă în trup, e purtată mai departe. Corpul prilejuieşte un nou tip de cunoaştere, iar aceasta este cunoaşterea-revelaţie, cea mai înaltă dintre formele de cunoaştere, singura capabilă să depăşească barierele şi neajunsurile limbajului, întotdeauna ,,viţel cu două capete”, ,,copil din flori”, ,,pitic la circul neuronal” (Femeia din vis), cu alte cuvinte dublu, insuficient, bătătorit pînă la ilar.

Ironia ce priveşte uzanţa limbajului fie el poetic, fie el cotidian din registrul etern al dragostei (ca în Prea multe lucruri, spre exemplu), se face remarcată subtil în versuri de înaltă fineţe, în care sînt prefigurate şi cîteva sensibile principii poetice. În acest sens, dau citare unei secvenţe mai ample din poemul Ca două gălbenuşuri: ,,Atunci/ Să facem un exerciţiu/ De scriere de iubire de povestire/ De dans de muzică de balans/ Într-un fagure fără albine/ Numai din goblenuri şi lucrări fine/ Nu vreau nici versete nici psalmi/ Vocea să nu mi se audă/ Cuvîntul să nu fie laudă/ Realul să nu-l atragă/ Să nu isc vijeliile rămase/ În tobele false/ Numai o lumină de mestecăniş/ Dacă se poate/ Să rămînă cu noi/ Ca albul în lapte/ Ca unul în doi/ Ca adierea printre magnolii”. Pentru că poeme s-au mai scris, iubiri s-au mai cîntat, poetul cunoaşte că nu de o ,,dragoste catastrofală” (Incantaţie) are nevoie, nici de versuri monumentale, ca literă de lege, nici de poeme ispitite să devină oricînd ecou ale altora, ci de atît de discreta putere a cuvîntului (aidoma unei adieri de vînt, a unui fir de lumină ivit printre frunzele mici de mesteacăn) de a deveni altceva: ,,Stau şi mă mir/ Nu cuvîntul are puterea/ Cicatricea lui” (Puterea cicatricei). Deschiderea aceasta spre acel ,,dincolo” este prilejuită, cu altă ocazie şi de metafora ochiului, a ochiului care poate face ,,călătoria ameţitoare/ De dincolo şi dincoace/ De mare” (Ca faraonii). El se află într-o dinamică neostenită de du-te-vino, într-o legătură indisolubilă interior-exterior, aici-acolo, pe care nici pleoapa închisă nu o poate împiedica, ca în poemul Ca ochiul în adormire: ,,Niciodată nu rămîne fără vedere/ Un ochi/ Un ochi rămîne doar în adormire”. Dacă altădată ochii sînt primii ,,pedepsiţi” pentru rîsul şi vorba lor sfidătoare, ei sînt singurii care totuşi păstrează o lumină, care poartă un semn: ,,Ceea ce înseamnă/ Că mai avem o speranţă/ Că viaţa e într-un du-te-vino/ Numai că nu ştie/ Pe unde a intrat/ Pe unde a ieşit/ Pe unde iese/ Pe unde intră/ Ca o pendulă” (Ca ochiul în adormire).

Născute dintr-un ceremonial al corporalităţii, poemele lui Traian Ştef îşi fac din acesta şi un soi de combustie permanentă. În ritmul acestei plăceri, anume ,,Pentru o/ Supremă plăcere a sărbătorii/ Corpului tău” (Să nu laşi sfîrşitul lumii), pulsează de vitalitate poemele sale, poeme în care clipa este trăită cu disperarea, cu entuziasmul şi fervoarea celui care mută necontenit, frenetic, zilele de ieri şi mîine în ziua de azi (Păpuşa). Există în volumul Poemul de dragoste, în măsură în care putem vorbi de un ceremonial al corporalului, şi o celebrare a clipei, a infinitezimalei măsuri de timp pe care poetul o reduce adeseori la minuscula ,,clipă clipită”. Bucuria şi extazul corpului stau sub semnul clipei în faţa căreia se deschid ,,uşile” de dincolo, în care ,,îngerul îşi înmoaie aripa”, făcînd-o să strălucească pentru totdeauna. Tocmai de aceea femeia apare ipostaziată ca ,,stăpînă a clipei” (Declaraţie de fericire), pentru că doar clipa trăită cu disperare, ,,cu femeia iubită în braţe”, cum ar spune un alt vers al poetului, se extinde fără măsură, eternizîndu-se, devenind durată (,,Aceasta este femeia care ştie/ Că veşnicia se întoarce în camera ei răcoroasă/ Şi că primul bărbat a fugit din Rai/ Să-i repete îmbrăţişarea” – Inima nouă). Corpul plăcerii se spiritualizează în întregul volum al poetului bihorean, intrînd într-un dialog temporal esenţial, de natură existenţială, în care, în mod inevitabil apare aluziv, fugar, incert, în cele din urmă, şi ,,mînuţa” translucidă a morţii (Ca ochiul în adormire).

Aflat într-o relaţie de reală fineţe cu temporalitatea, întregul volum Poemul de dragoste creează un joc neostenit al reversibilităţii ori al ieşirii căutate din timpul măsurabil, istoric. Poet al timpului-escapadă, de nişă, autorul ce îşi aşază poemele sub freamătul şi intensitatea ,,clipei clipită”, imediată şi suprasaturată de real, tot el le schimbă automat sub semnul clipei-durată, a clipei eternizate, ieşite din istorie, care scapă pînă şi de sub ameninţarea iminentă a marelui sfîrşit (Să nu laşi sfîrşitul lumii). Timpul ceremonial, preludiu al marilor ieşiri spre ,,dincolo”, timpul biografic din partea a doua a volumului (Poemul de familie), timpul imprecis, păgîn, care iese din măsura timpului creştin al sărbătorilor şi al zilelor de lucru (Întrebarea), timpul excepţie, de la echinocţiul de primăvară (Cum e posibilă a opta zi), toate sînt ipostaze ale unui altfel de timp care se cască în chiar ordinea firească a lucrurilor. Astfel e posibil ca micul ,,demiurg” să răstălmăcească rînduiala marii creaţii, şi asemenea tabloului din Facerea lumii, să nască în a opta zi o altă lume, strigînd aidoma Creatorului: ,,S-a făcut lumină/ Puteţi vorbi/ Vă puteţi ridica/ Puteţi călca pe desenul din covor” (Cum e posibilă a opta zi). Dar chiar şi această putere creatoare conştientizată, mărturisită, nu este resimţită ca o binecuvîntare de poetul optzecist, ci ea stă eminamente sub semnul parodiei şi al caricaturii subtile, căci nu o dată căutarea, fie ea şi cu prilejul jocului erotic, este înscrisă asumat în sfera ludicului, al jocului neserios (,,Ca un copil care se joacă/ De-a oarba” – Puţină disperare).

Jocul acesta se mută, pe tiparele cutezanţelor optzeciste, şi în plan metaliterar, acolo unde poezia deschide un dialog direct cu cititorul ei, un cititor niciodată subestimat, ci mai curînd provocat, cunoscut ca antrenat şi perspicace, şi tocmai de aceea, înfruntat cu îndrăzneală. Nu o dată poemul deja scris se descrie în virtualitatea sa, în potenţialitatea existenţei sale viitoare, ca în Întrebarea (,,Dacă eu aş scrie poemul/ Oare te-ai lăsa purtată…”), pentru ca altădată el să se ascundă în spatele unor neputinţe declarate şi în acelaşi timp contestate în act, precum în versurile: ,,Scriu acest poem/ Pentru că nu pot descrie/ Coapsele femeii de lîngă mine/ Ochii ei glazuraţi ca două măceşe/ Degetele ei/ Şerpuind…” etc. (Dacă s-ar dezbrăca în faţa mea). Devoalînd orice ,,mister”, poetul iese din culise şi, într-un joc al ironiei căutate, încheie unul dintre poeme notînd fugar, ca pentru sine, deşi destinatarul este unul sigur şi unul singur, şi anume cititorul: ,,După îmbrăţişarea din poemul închipuit/ Pe care tocmai l-am terminat/ De transcris” (Exerciţiul de legătură).

Aflată sub semnul marilor nostalgii, poezia lui Traian Ştef din volumul ultim, Poemul de dragoste, se naşte, totuşi, pe fundalul unei alte vîrste a literaturii. Temperat, raţionalizat, alteori invitat la gesturi ludice, de sfidare, poemul de dragoste rămîne dincolo de carnal şi diafan, spiritual şi material, o invitaţie spre a descoperi ,,altceva”. Iar acel ,,altceva” întrezărit, intuit, se naşte dintr-un continuu delicat proces de spiritualizare a iubirii, de esenţializare a sa, pe care poetul o transpune simbolic, la un moment dat, în cîteva mărunţişuri privilegiate: într-un pandantiv agăţat de o sfoară împletită, într-un solz de peşte, într-o lacrimă păstrată ,,regeşte în ureche”. Acesta este chiar Răspunsul poetului, care, oricît de mult pare deja ca articulat, el se oferă cu emoţie şi judecată întotdeauna căutat. Un poet cuceritor, sensibil şi totodată provocator, care, odată cu acest ultim volum al său, Poemul de dragoste, ocupă locul rîvnit printre ceilalţi mari îndrăgostiţi ai literaturii.

Revista indexata EBSCO