Dec 20, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – Un roman al domnului Zissu

Autodidact perseverent, absolvent de şcoală rabinică, şef de partid evreiesc, cu o consistentă activitate publicistică în interbelic (editor de reviste, autor de eseuri, de piese de teatru, de nuvele,  romane şi poeme avangardiste, prieten al unor Beniamin Fundoianu, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Mihail Sebastian), Avram Leib Zissu n-a fost deloc un răsfăţat al vizibilităţii literare. (Nici destinul nu i-a fost prea favorabil: deţinut politic şi sub regimul Antonescu, şi sub cel comunist, a emigrat în Israel abia în 1956, cînd, marcat de tragedii familiale şi de anchetele ”tovarăşilor” care l-au acuzat de sionism şi spionaj, a murit pe pămîntul strămoşilor săi semiţi în acelaşi an). Marii sintetizatori de istorie literară ai timpului nu-l pomenesc nicăieri (Eugen Lovinescu, G. Călinescu), iar un apropiat al literaturii evreieşti ca Ov.S. Crohmălniceanu îl trece o singură dată şi cu totul marginal în celebra sa Literatura română între cele două războaie mondiale. Ar fi putut, totuşi, s-o facă, ţinînd cont măcar de accesele microrealiste din unele proze, unde este evocat convingător mediul evreiesc din orăşelele moldoveneşti (plasat eventual între coreligionarii I. Peltz şi Ury Benador, la capitolul Caleidoscopul mediilor din istoria sa).

Romanul Manuel sin Marcu a apărut în 1934 şi e primul din seria romanelor publicate de A.L. Zissu (după volumele de nuvele Spovedania unui candelabru în 1926 şi Ereticul de la Mănăstirea Neamţu în 1930, a scos romanele Calea calvarului în 1935 şi Samson şi noul Dragon în 1939). Greu încadrabil nu doar în formulele proustiene care dominau interbelicul românesc, dar şi în formula unui roman în sine, cu cronologie, tipologie şi desfăşurare epică, Manuel sin Marcu propune, mai întîi, un personaj cu totul revoluţionar (asimilabil, din unele puncte de vedere, camilpetrescianului Gelu Ruscanu): evreu conştient de evreitatea sa, dar ostil practicii de sinagogă, la care fusese obligat de părinţi; adversar al burgheziei şi apărător al marginalilor de oriunde, dar fără a fi socialist sau comunist programatic; intelectual cu o cultură solidă (mai ales filosofică şi religioasă), dar fără a avea visuri de afirmare; aparent onest în dragoste, dar fără ataşamente inutil-împovărătoare (nu e prea interesat de copilul pe care-l are cu una dintre iubite); căutător al unei mistici autentice, care să depăşească hasidismul şi creştinismul; denunţător perpetuu al antisemitismului violent, o plagă care stagnează de secole şi-n comunităţile mici, şi-n cele mari ale României; călător prin ţară şi prin Europa, pe unde-şi poartă ideile explozive şi dificil de înrămat, polemizînd oriunde prinde ocazia.

Deschis cu un proces al unor muncitori, la care compare ca martor şi e închis pentru sfidarea Curţii (refuzase, de pildă, să jure pe Biblie), şi terminat cu o autocontemplare într-o oglindă vieneză (de reţinut din nou abordarea ostentativ oblică – oglinda nu e veneţiană!), unde-şi surprinde sluţenia chipului marcat de atîtea perindări, romanul nu e deloc generos cu cititorul. În loc de evenimente şi scene relevante, avem de-a face cu un lung şir de discuţii despre religie şi despre dragoste, despre ideologiile lumii şi despre ieşirea din ele, despre mistica creştină şi cea iudaică, despre aşa-zisa modernitate a României şi despre soarta evreilor, despre prietenie, politică, război, trădare şi soluţii sociale. Halucinaţii suprarealiste şi amintiri disparate din copilăria şi tinereţea personajului punctează, din cînd în cînd, naraţiunea, şi ele îmi par cele mai reuşite pasaje ale romanului (e vorba de instantanee din Piatra-Neamţul începutului de secol XX, de pe uliţa vechii sinagogi şi din viaţa comunităţii evreieşti a micului oraş moldav de pe malul Bistriţei, dintre munţi). Pus de narator în doar cîteva contexte spaţiale (romanul pare, astfel, din cauza propensiunii colocviale, că nu se întîmplă nicicînd şi nicăieri), Manuel e un fel de evreu rătăcitor, care-şi poartă povara marginalităţii afective şi ideologice şi o împărtăşeşte oricui e dispus să-l asculte: iubitelor din oraşul natal, din Roma, din Viena şi din Bucureşti, prietenilor vechi şi noi cu care se întîlneşte, călugărilor de la Horaiţa, unde face un lung popas, la un moment dat, gardianului care-l păzeşte în celulă. Această marginalitate e semnul din naştere ale unui copil marcat iremediabil de cîteva revelaţii întîmplătoare: falsitatea marilor profeţi adulaţi de mulţime (a văzut fără să vrea în adolescenţă, deschizînd o anume uşă, cîtă imoralitate ascunde chipul unui ţadic considerat sfînt); resentimentele antisemite ale românilor sadea (mica sinagogă pietreană e adesea ţinta unor teribile acte de agresiune colectivă, cu rare figuri româneşti pozitive – Calistrat Hogaş, mascat în personajul Hogoş); brutalitatea fiilor de creştini, colegi de liceu (într-o plimbare prin pădurile din jurul orăşelului montan, un vlăjgan îi împinge în gură cu forţa o bucată de slănină, aliment interzis de Scripturile mozaice). Inadaptabilitatea structurală a personajului este, astfel, justificată prin amprente primare de necontestat, psihologic vorbind. Îl portretizează un amic: ”Dumneata constitui pentru mine cel mai ciudat paradox. Urăşti comunismul, deşi a înlocuit dictatura democratică a maselor cu dictatura individualităţilor – ceea ce, dacă te înţeleg bine, ar trebui să-ţi fie pe plac – şi urăşti, deopotrivă, democraţia, pentru că înseamnă dictatura masei. Asta-mi explică şi mica tragedie de la Curtea Marţială. Maltratat deopotrivă de magistraţi şi de împricinaţi, pentru că ai izbutit să aţîţi în ambele tabere spiritul de castă, mă aşteptam să văd aievea un exemplar de paria între baionete, dar m-ai decepţionat şi pe mine: între baionete păşea cu superbă indiferenţă un triumfător”. Şi acest autoportret agnostic-eretic, brodat pe marginea tradiţiei ”Minian”-ului, al numărului de zece enoriaşi necesari pentru ca să se săvîrşească slujba în sinagogă: ”de pe atunci aveam instinctul unicităţii, deci inadaptabilităţii adevărului şi al incompatibilităţii lui cu rutina. Copil insurect, simţeam că o rugăciune brodată pe canavaua unui text imaginat de alţii, rostită papagaliceşte, într-o răsuflare cu alţii şi în ritm unison, la ore fixe, într-un locaş împărţit cu ceilalţi şi clădit după norme generalizate, nu putea să zămislească comuniunea tainică, revelatoare, miraculoasă, unică şi nouă de fiecare dată, a sufletului lui Dumnezeu”. Ceea ce vreau să subliniez este că această tipologie a protagonistului e, de fapt, miza fundamentală a romanului lui Zissu, şi ea ocazionează atît decupajele realiste ale evreităţii moldave din epoca Primului Război, cît şi mulţimea de dialoguri ideologice care parazitează naraţiunea.

Gala Galaction nota într-o prefaţă la Samson şi noul Dragon: ”Scrierile lui A.L. Zissu înfăţişează o interesantă pildă de literatură consacrată de idei”. Şi B. Fundoianu, pentru Spovedania unui candelabru, pe care o şi tradusese în franceză: „Degeaba d-l Zissu întrebuinţează cuvinte ebraice în româneşte, degeaba pitorescul local deşteaptă în unghiile lui imagini senzuale, peste voinţa lui, spiritul ui creează în creaţie, ochiul lui perforează ca un ochi de radiu, ovreii lui se dez-umanizează brusc, ca să se supra-umanizeze”. Cei doi încercau să prevină publicul exact în legătură cu invazia de dezbatere, în defavoarea naraţiunii coerente, şi să salveze, astfel, cărţile, găsindu-le o linie roşie, un stil. Proba timpului, însă, a fost necruţătoare: parazitul ideologic le-a marginalizat în ierarhiile literare, aşa cum marginalizat a fost în lumea sa ficţională şi personajul care le-a întrupat, Manuel sin Marcu. Chiar şi printre congenerii evrei, în proză povestea a cîştigat, nu dezbaterea de idei.

Ediţia recentă a romanului e prima ediţie postbelică a sa (Manuel sin Marcu, Hasefer, 2018) şi e însoţită de o prefaţă, de o bio-bibliografie şi de un tablou critic, toate alcătuite profesionist de Emil Nicolae. Pentru amatorii de rarităţi literare (din toate punctele de vedere), e o veritabilă realizare printre apariţiile de ultimă oră.

Revista indexata EBSCO