Dec 20, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Despletirea viselor. Poezie și patos

Cu cîțiva ani în urmă, semnalînd apariția cărții Festina lente, de Ionuț Caragea, notam într-o recenzie publicată în „Poezia” (numărul de toamnă 2015) faptul că autorul orădean este un scriitor temerar și metamorfotic, decis parcă să nu „ierte” niciuna din temele canonice, mai vechi sau mai noi, ale poeziei europene  – de la demiurgia înţeleasă ca Drog universal şi dragostea prin care se află „rostul pămîntului” pînă la suferinţa şi iluminarea ontologică – toate trecute, prioritar, prin filtrul poietic. Estimp, prolific mai peste limitele iertate, Ionuț Caragea a mai dat cîteva volume de poezie, proză science-fiction, eseu și aforisme, al căror șir mărturisesc că l-am pierdut. Ele se regăsesc însă reflectate, într-un fel sau altul, în cel mai nou op predominant liric care îi poartă semnătura: Despletirea viselor. Poeme și aforisme (Cu un cuvînt însoțitor de Daniel Corbu, Princeps Multimedia, Iași, 2018). Secțiunea mediană, intitulată După care vis să mă trezesc?, conține de altfel o selecție din volumele anterioare de versuri ale poetului, erijat într-un fel de vînător oniric de os regal, pe deplin convins că fiecare text propriu poate deveni o piatră aptă a înălța, pe urmele lui Ioanid Romanescu, Monumentul visătorilor eterni: „cu o singură/ deschidere de pleoape/ am îmbătrînit și am pierdut totul// din mine a mai rămas/ doar amintirea unui vis/ care se oglindește/ în fîntîna limpede/ a dimineții// aș mai avea o singură dorință/ le spun ochilor mei/ ca două monede de plumb/ aruncate pe fundul fîntînii// vreau cuvîntul/ să lupt pînă la capăt/ cu iluzia vieții!/ vreau ca în această/ ruină a visului/ să construiesc un monument/ pentru toți visătorii!// vreau să urc pînă la vîrful/ acestui monument/ să-mi eliberez ființa/ într-un ultim zbor de Icar!/ să mă ardă dragostea creatorului/ pînă la ultima celulă!” etc. etc. Deși orientată de criteriul tematic, selecția intermediară este menită a ilustra, după cum o dovedește și acest text vizibil testamentar, rara consecvență cu sine a acestui scriitor exploziv, nelipsit de trufie, dar/ căci însetat de (re)cunoaștere, gata oricînd să își ducă bătăliile cu emfatică ardoare și inocentă convingere în cîștigul de receptare imediat.

De faptul că scrie, mereu, poeme de a(l)titudine estetică și vibrație autoreferențială ne convinge și secțiunea princeps din cartea de față, Chiar și visul visează. Iată, spre edificare, poemul de uvertură, care îi anunță, într-o manieră pe deplin elocventă, și temele de elecție, și atitudinile sau intențiile de adîncime: „viața asta este/ întinderea vastă/ a unui vis/ în care meditează/ doar umbrele// iar eu/ îmi iau în mîini/ cuvîntul/ dur ca o daltă/  și sculptez/ în inima de piatră/ a lumii/ chipul lui/ Dumnezeu// pretutindeni/ statui lăcrimînd/ așteaptă să bată/ clopotul sîngelui// pretutindeni/ cea din urmă cenușă/ se așază liniștit/ pe pămînt” (Sculptură în inima de piatră a lunii). După cum se observă,  poetul apasă cu putere, ca de fiecare dată, pedala intertextualității, prilej pentru a-și etala, între altele, o marcată conștiință a apartenenței la o familie poetică elitistă, de sorginte îndepărtat hölderliniană și comandament de precizie post-avangardistă. El se declară dintru început și fără drept de apel un homo artifex, un truditor neobosit, un șlefuitor în marmura cuvîntului, din care trebuie să dea la iveală chipul lui Dumnezeu. Deși pledează pentru o creație iconoforă, Ionuț Caragea nu pregetă însă niciun moment să șocheze; retorica vădit suprarealistă din unele texte incluse în Despletirea viselor amintește de sau uzează direct de o violență înțeleasă ca supapă absolut necesară supraviețuirii într-o lume haotică sau, după caz, perfidă, maculată etc.: „visul meu cel mai frumos/… a fost condamnat la moarte/ prin ghilotinare/ … capul lui s-a rostogolit/ pe treptele care coboară în abis/ iar trupul lui a sîngerat” (Vis decapitat); „dragostea se spînzură/ de o pleoapă/ și tot ce rămîne din ea/ e lacrima pe care/ o înghite pămîntul” (Ostatecii durerii); „Moartea e ultima mască/  pe care-o purtăm/ o mască legată/ cu sfoara visului/ și sfoara iluziei/ o mască pe care timpul /o dezleagă după/ ultimul dans/ cu amintirile// poetul este singurul /care zgîrie această/ ultimă mască/ cu bisturiul /cuvintelor sale/ căutînd un zîmbet /luminos /care să-i arate calea/ prin negura minciunii/ și-a prefăcătoriei” (Dincolo de ultima mască); „pămîntul acesta pe care-l batem ca pe un șnițel/ cu miliardele de ciocane/ ale forfotei noastre/…/ pămîntul acesta/ cu pielea brăzdată/de biciul invizibil/ al timpului// pămîntul acesta /care-și donează sîngele/ unor creaturi de metal/ care-i distrug pădurile/ și liniștea somnului” (Durerea pămîntului) etc. etc. Eticul este strîns legat de estetic, nu-i așa?!

Ceea ce se ascunde însă dincolo de aceste pătimașe declarații de furie este, desigur, o la fel de ardentă iubire față de visul de poezie asumat, inclusiv în secțiunea de aforisme ce încheie volumul, drept singurul mijloc soteriologic care este permis umanului. Scriitura de o aroganță niciodată cenzurată a lui Ionuț Caragea crește nu doar din proiecțiile neiertătoare ale unui real în fond rebarbativ, ci și din mirajele dogmatice ale poeziei moderne: „nu-l plîngeți pe poet/ doar sărutați-i/ mantia de cuvinte// poezia lui/ e singura înviere/ cu martori”, ne asigură finalul apoteotic din Trăirea veșniciei. Dovedindu-ne, dacă mai era nevoie, că, și atunci cînd se vrea furibund-inadaptată ori exultant-bătăioasă, Despletirea lirică a viselor lui Ionuț Caragea își extrage patosul tot dintr-un atașament constant față de himerele și principiile poetice de mult și pe drept canonizate.

Revista indexata EBSCO