Dec 20, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Vis de-o viațã-n miezul operei

La începutul cărţii Lunaticul, îndrăgostitul şi poetul sau Despre personajele lui Shakespeare (Cluj-Napoca, Editura Neuma, 2018), Horia Gîrbea face următoarea confesiune: „În curînd se vor împlini opt ani de cînd, în 2010, am primit din partea domnului profesor George Volceanov solicitarea, onorantă pentru mine, de a mă alătura echipei sale, care atunci cuprindea doar doi membri, pentru a traduce din nou în româneşte toată opera lui Shakespeare.// De atunci, opt azi (!) de zile, am trăit permanent alături de Shakespeare şi personajele lui. Am petrecut zile şi nopţi împreună, între care opt nopţi de Crăciun şi tot atîtea de Anul Nou, le-am luat în vacanţe. Am tradus la lumina soarelui şi a becului, acasă şi în hoteluri, pe terase şi în grădină. În urma acestei activităţi de traducător, care m-a reinventat, am făcut destule observaţii şi am reflectat foarte mult la autor şi personajele sale. În urma acestor observaţii am scris diferite eseuri, articole şi prefeţe. Cred că a venit momentul să le public. Dar, pentru mine, recitirea şi meditaţia asupra operei acestui scriitor, probabil cel mai de seamă din cîţi au existat, vor continua. Cartea de faţă, dacă voi avea norocul de a mai vieţui, va fi completată, extinsă, revăzută.” (p. 7).

Din ceea ce se spune aici, trebuie crezut totul, cu excepţia ultimei fraze, unde autorul se cam alintă în privinţa anilor pe care îi are, deoarece el este departe de a fi ajuns la vîrsta senectuţii. Poate că este o simplă „rătăcire”, pe care o pun pe seama motto-ul ales din piesa lui preferată, Vis de-o noapte-n miezul verii, care justifică şi titlul cărţii: „Lunaticul, îndrăgostitul şi poetul/ Au cam acelaşi fel de rătăcire”. Deşi născut sub zodia astrului solar, Horia Gîrbea înclină spre tărîmul selenar, apoi, îndrăgostit este (cel puţin de opera shakespeariană) şi poet continuă să fie, cu siguranţă.

Am rămas puţin nedumerit citind titlul Vis de-o noapte-n miezul verii, însă explicaţia este dată astfel: „În privinţa titlul (!), deşi exista unul consacrat, mi se pare că «Vis de-o noapte-n miezul verii» acoperă mai mult din semnificaţiile celui original, mai ales că visul nu este «al nopţii» ci al personajelor, eventual, cum spune Prihor la final, al spectatorilor.” (p. 23). Este o explicaţie pertinentă şi sper ca noul titlu să se impună rapid şi cu uşurinţă în conştiinţa tuturor iubitorilor de teatru.

Este un lucru neîndoios că, în vederea traducerilor, Horia Gîrbea a fost foarte atent la citirea de nenumărate ori a tuturor (subliniez: a tuturor) cuvintelor scrise de Shakespeare în respectivele texte. La un moment dat, după explicarea unor dificultăţi avute în traducerea tragediei Richard al III-lea, el scrie: „Iată dar, cîte probleme ridică doar patru versuri (s.a.) din cele peste 3500 ale măreţei tragedii pe care încerc s-o redau în limba noastră!” (p. 84). Sau în altă parte: „Aş putea să citez zeci de situaţii care au impus o decizie luată după ore, uneori zile de cumpănire. Nu e aici locul să o fac.” (p. 22). Nici nu era cazul să vină cu exemple, deoarece sper că puţini sînt acei cititori de traduceri care să aibă impresia că transpunerea dintr-o limbă în alta înseamnă simpla traducere mot à mot.

Cu asemenea reflexe de lectură dobîndite în timpul traducerilor, este de mirare cum Horia Gîrbea a putut să fie atît de neglijent la redactarea propriului text. Dintre virgulele puse neinspirat sau pierdute pe drum, le-aş semnala doar pe acelea strecurate între subiect şi predicat: „Macbeth însuşi, moare la vedere […]” (p. 15); „Dragostea cu năbădăi a lui Antoniu şi-a Cleopatrei, se înnobilează prin moarte şi prin măreţia ruinei măririlor pămînteşti.” (p. 26); „Traducerea anterioară a lui Ion Vinea, suferă pe-alocuri tocmai din cauza unor secvenţe cu sensul greu de priceput” (p. 34); „Henric al VI-lea, Partea a treia, este o piesă în care William Shakespeare este, putem afirma, el însuşi polifonic […]” (p. 42); „La fel, bătrînul York, întrevede zădărnicia luptei chiar în minutul morţii […]” (p. 55); „Scena aceasta de dialog feminin şi comic, vine ca un contrapunct la cele de război.” (p. 64). Citind aceste exemple, tare mă tem că este vorba despre o greşeală indusă de intonaţia teatrală pe care Horia Gîrbea a ajuns să o cadenţeze în gînd. Singura scuză este că nu se vede pe nicăieri că volumul său ar fi avut vreun corector. Şi nu ar fi fost de corectat mare lucru: doar numărul de pagini (invariabil: 128) pe care îl au şi cărţile din Colecţia „Que sais-je?”, de la Presses Universitaires de France.

Devenit suspicios, am recitit exemplele date din traduceri şi am constatat că totul este impecabil în privinţa punctuaţiei, deoarece se efectuase o revizie generală din partea echipei profesorului George Volceanov. Şi, apoi, mai are şi Editura Tracus Arte corectorii ei. Dar toate aceste neglijenţe în tehnoredactare le iau ca pe o lipsă de „atenţie distributivă” sau ca pe nişte gesturi de altruism manifestate de Horia Gîrbea faţă de opera „marelui brit”. Totodată, aş vrea să demonstrez prin această obiecţie făcută că nu numai traducătorii sînt atenţi la cuvintele pe care le citesc, ci şi criticii… Asemenea traducătorului, criticul se vrea şi el a fi o umbră a autorului, îndreptăţit fiind, la finalul acestui paragraf, să spună, cu vorbele lui Prihor Prunc-Bun (trebuie să mă obişnuiesc cu noua echivalare pentru Robin Goodfellow), din piesa Vis de-o noapte-n miezul verii (încă nu m-am familiarizat cu noul titlu): „Noi, ca umbre ce plutim,/ N-am vrut să vă necăjim.” Ba dimpotrivă!

Horia Gîrbea a trăit, probabil, paradoxul oricărui traducător: acela de a nutri iluzia unei transpuneri aproape perfecte într-o altă limbă şi conştientizarea faptului că nu poate realiza pe deplin ceea ce şi-a propus. Avînd în intenţie să ajungă pînă la miezul vieţii metaforice a limbii lui Shakespeare, el a dorit să răspundă jocului genialului scriitor cu vremurile şi cu locurile, cu proiecţiile şi cu reflecţiile sale strălucite. În cursul traducerii, autorul fie a ales un înţeles precis şi a pierdut complexitatea şi ambiguitatea cuvîntului, fie s-a decis asupra unei redări analitice complexe, iar atunci a fost nevoit să folosească mai multe cuvinte: „Ca în toate cazurile, traducerea presupune o inevitabilă imprecizie pe care ne-o dorim tot mai mică. De aceea, am acceptat, cu strîngere de inimă un vers în plus ca să păstrez pitulicea şi crăcana (nu creanga, pentru că e vorba de un obiect fabricat, prelucrat de om). Desigur găi sau ciori prezintă avantajul silabei unice faţă de patru silabe ale pitulicei (s.a.)” (p. 84). Pe de o parte, dacă traducătorul ar fi încercat să-l actualizeze pe Shakespeare, este ca şi cum marele dramaturg ar fi trebuit să trăiască acum pentru a vorbi în limba noastră. Pe de altă parte, dacă abordarea era prea istorică sau prea tradiţională, atunci se ajungea la o transpunere care putea valida doar vraja retoricii. Prin urmare, se impunea găsirea unui stil între un Shakespeare „istoricizat” şi unul contemporan nouă, iar decorul trebuia să rămînă tot de epocă (ceea ce romanticii echivalau prin binomul peisaj – stare de suflet).

Traducătorul trebuie să înţeleagă sensul propriu al unei piese, pentru ca apoi să găsească un echivalent contemporan care să facă piesele întru totul comprehensive. Shakespeare nu este contemporanul nostru în sens etimologic, dar este contemporan cu tiparele noastre comportamentale profunde. Cînd se traduce în limbaj actualizat, nu se poate specifica în mod expres că totul se petrece într-un anumit timp. Ceea ce trebuie asimilat este o viaţă metaforică destul de coerentă, care să aibă conexiuni cu contemporaneitatea: „Mai înainte de a se confrunta cu dificultăţile replicilor, în versuri cu excepţia unor fragmente neînsemnate cantitativ, traducătorul trebuie să se adîncească în studiul epocii, al istoriei reale pe care geniul lui Shakespeare o forţează adesea pentru a crea o capodoperă dramatică. Este vital să se cunoască în detaliu biografiile adevărate ale personajelor, originea şi ţelurile lor, pentru a reda spusele lor în consonanţă cu acestea. Nu mai puţin, trebuie sesizate momentele în care autorul se abate de la realitatea istorică şi intră în domeniul ipotezelor sau ficţiunilor. […] În schimb aduce în scenă personaje care în realitate erau moarte la data acţiunii ce li se atribuie. Dramaturgul foloseşte din plin aluzia, citatul, parafraza, formulările proverbiale, obligîndu-l pe traducător la o vigilenţă maximă înaintea fiecărui vers.” (pp.109–110).

Shakespeare este mai contemporan în unele momente decît în altele cu posteritatea, iar Horia Gîrbea nu alterează înţelesul textului prin aluzii la societatea contemporană nouă. Însă nu poate să nu găsească unele similitudini cu opera lui I.L. Caragiale. De exemplu, el face o apropiere între Lady Macbeth şi nenea Anghelache, din Inspecţiune. Mergînd mai departe pe firul comparaţiei, stau şi mă întreb dacă oare ar mai exista astăzi colegi din speţa lui nenea Anghelache: să fie corecţi şi să lase în urmă o sinucidere enigmatică… Mi se va replica, poate, că personajul lui Caragiale era un caz patologic şi atunci chiar că nu voi mai avea ce răspuns să dau.

Deşi nu există niciun scriitor de valoare universală care să merite (cuvîntul nu este prea potrivit) să fie tradus mai mult decît Shakespeare, el este, fără dubii, dramaturgul cel mai tradus, exercitînd o influenţă aproape hipnotică asupra posterităţii. Într-o conferinţă intitulată „Ce datorăm cărţii engleze”, ţinută la Sinaia în 1938, Nicolae Iorga punea în evidenţă importanţa operei marelui dramaturg asupra culturii noastre şi afirma că ea se poate traduce aproape cuvînt cu cuvînt (!), numai dacă se îndeplinesc două condiţii: traducătorul să ştie cele două limbi şi să aibă în suflet simţul literaturii (al poeziei). Savantul explica lipsa de valoare a majorităţii traducerilor prin faptul că acestea erau făcute din limba franceză sau, cel mult, din limba germană. Mai grav, cei care au tradus nu cunoşteau meandrele şi spiritul „graiului românesc”. Anii au trecut, s-au făcut felurite traduceri şi, într-un interviu plasat la sfîrşitul cărţii de faţă, autorul ei face, pe bună dreptate, un bilanţ destul de sever: „Nu avem, nici măcar din autorii jucaţi cît de cît, traduceri decente. Şi-a pus cineva întrebarea cum sună Racine acum în vechile traduceri? Cîte tone de praf stau pe unele traduceri din Molière, care nu s-au mai reluat de la paşoptişti? E posibil să nu avem o traducere integrală a Divinei Comedii în ultimii 50 de ani? […] Ediţia Goethe, începută de profesorul G. Guţu, unde mai e, cine mai ştie de ea? De Chaucer cine se apucă şi pe ce bani, că nu avem nimic? Stăm pe traducerea lui Dan Duţescu, meritorie desigur, singura de la Bătălia de la Călugăreni încoace. Nu putem avea o mare literatură dacă nu avem traduceri bune ale marilor opere. […] Este ridicol, cînd un regizor are la dispoziţie traducerea extraordinară a lui George Volceanov la Furtuna, să pună piesa în scenă, în anul 2015, cu încropeala Ninei Cassian, care nici nu s-a publicat vreodată. Am spus ridicol, dar cuvîntul potrivit este ruşine, o batjocură faţă de spectatori şi faţă de memoria lui Shakespeare.” (pp. 122–123).

Dacă înşişi britanicii de astăzi consideră limba lui Shakespeare destul de greu de înţeles, atunci ce să mai spunem despre noi? Autorul lui Othello foloseşte multe cuvinte nefamiliare, iar auzul nostru nu este exersat pentru a prinde toate subtilităţile şi nuanţele. Ambiguitatea conceptuală şi fonetică a calamburului, de pildă, condensează numeroase sensuri într-o expresie sau chiar într-un cuvînt. „Marele brit” se baza pe uzajul comun şi pe logica asociativă a unei limbi care încă nu fusese disciplinată prin reguli gramaticale ferme. Ba chiar se apuca să inventeze cuvinte noi. Toate acestea se constituie în mari dificultăţi pe care le-a întîmpinat Horia Gîrbea, ca orice traducător, de altfel, deoarece a fost obligat să aleagă unul dintre înţelesurile unui vers, lăsînd cu regret deoparte alte accepţii.

Cert este că Shakespeare nu trebuie tradus în aşa fel încît să fie clar întru totul, deoarece el este constitutiv neclar. „La Shakespeare ambiguitatea există în multe cazuri, chiar în cele mai multe: sînt oare personajele fantasmatice, indiferent că sînt avataruri ale unor foşti oameni (stafii, fantome, strigoi) sau metaumane (spiriduşi, zîne, duhuri), prezenţe adevărate sau doar creaţii ale unor conştiinţe tulburate? […] Personajele lui Shakespeare cred în stafii, entităţi care transcend pragul dintre viaţă şi morate şi îşi continuă existenţa într-un alt spaţiu, cu posibilitatea de a reveni printre cei vii. Prezenţa lor este malefică.” (pp. 112–113). Poate părea nefiresc pentru un cititor obişnuit tonul jubilatoriu adoptat de Horia Gîrbea la capătul unei traduceri grele, însă este înţeles pe deplin din partea cuiva care ştie cît de dificilă este arta traducerii: „În noaptea de 2 spre 3 aprilie 2016 am încheiat una dintre cele mai lungi şi dificile traduceri din viaţa mea: Richard al III-lea de Shakespeare. La ora 5.30 dimineaţa, contele de Richmond, viitorul Henric al VII-lea al Angliei, a rostit tirada finală, terminată cu un catren rimat: «Nu guste din recoltele din ţară/ Cei care pacea vor s-o strice iară./ Războiul este dus, pace-i din plin/ Şi pace fie-n veci de-acum. Amin!»” (p. 109).

În ciuda diversităţi ei, opera shakespeariană este totuşi unitară, prezentînd concomitent tendinţe diferite şi o coerenţă internă impecabilă. Compozită prin natura ei, cartea Lunaticul, îndrăgostitul şi poetul sau Despre personajele lui Shakespeare adună diverse eseuri, articole şi prefeţe legate de activitatea de traducător a autorului. Horia Gîrbea îşi acoperă titlul ales, dovedind că se mişcă familiar printre personajele shakespeariene, care sînt oameni din epoci şi locuri diferite, din stări şi clase diferite. Este vorba despre personaje de toate vîrstele, inteligente şi sărace cu duhul, măreţe şi nelegiuite, victime şi asasine, revoltate şi resemnate. Dacă tot mărturiseşte Horia Gîrbea că traducerile din opera lui Shakespeare l-au reinventat, aştept să găsesc în viitoarea ediţie a cărţii (completată, extinsă, revăzută şi corectată) o identificare a sa cu vreunul dintre sutele de personaje shakespeariene.

Revista indexata EBSCO