Dec 20, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Vintilã Horia, poetul…

Odată cu antologia poetică îngrijită de Mihaela Albu (Culorile tăcerii, Editura Vremea, 2018), recuperarea lui Vintilă Horia (greoaie, să recunoaştem) capătă un sens întregitor. A speriat, oare, „statura neobişnuită a autorului”, cum crede Mihai Zamfir? Se prea poate, de vreme ce întoarcerea acasă se petrece „aproape pe furiş”. Oricum, îngrijitoarea volumului, semnînd şi Cuvîntul înainte, lămuritor în multe privinţe, plus notele şi comentariile adiacente reuneşte aici cele şase titluri ale poetului Vintilă Horia (trei în ţară şi celelalte în exil). Şi le actualizează, păstrînd însă unele forme arhaice, dovedind că, pentru cel pornit pe drumul cunoaşterii, poesia i-a deschis „uşile şi ferestrele lumii”.

Exilul, acceptat dureros ca sens unic, ca emigrare voită, „în zig-zag” ori ca „sinucidere lentă” n-a frînt continuitatea culturală. Dezrădăcinaţii, dincolo de schizofrenia exilului, au păstrat legătura (Eva Behring vorbea chiar depsre o „reţea”) şi au construit „o literatură oarecum paralelă” (cf. M. Albu). Iubirea, ca „tehnică de purificare” şi exilul, ca „ruptură tragică” sînt „bazele spirituale” ale operei, recunoştea Vintilă Horia (v. Jurnalul unui ţăran de la Dunăre), mînat de inspiraţia libertară. Cel rămas fără patrie, cu o existenţă zbuciumată, cunoscînd însingurarea (ostilă) şi chemînd în sprijin metafizica creştină (cristianitatea) într-un „timp deviat”, a avut parte de „un destin de outsider”, scria Gh. Grigurcu. Culegînd „frînturi din viaţa stinsă între ziduri” (v. Cîntec de exil, I), poetul a fost încercat chinuitor de dorul întoarcerii. Sufletul „etern şi fidel”, „descălecînd din timp în infinit”, rîvnea pămîntul iniţial, acel acasă (niciodată revăzut). Fiindcă, păstrînd cu sfinţenie „peisagiile începuturilor mele de om”, Vintilă Horia ne asigura că „toate încep în copilărie şi niciodată nu mai ies de acolo”.

Vintilă Horia (Caftangioglu), alegînd, prin desţărare, „calea grea a robului Vintilă”, traversînd un surghiun iniţiatic, cu riscul de „a se pierde”, descumpăneşte prin evantaiul preocupărilor. Odată cu „întoarcerea proscrişilor” (cf. N. Florescu), primiţi cu salve de entuziasm hagiografic după o lungă interdicţie sau, dimpotrivă, întîmpinaţi cu nelinişte, provocînd frisoane şi „metamorfoze canonizante”, constatăm că recuperarea sa, înlesnită de seria de autor pornită la editura Vremea, dovedeşte că avem de-a face cu un mare scriitor cvasinecunoscut la noi.

Entuziast, bolnav de enciclopedism, cu impuls ezoteric şi spirit holistic, făcînd din literatură „o tehnică gnoseologică”, încercînd a conjuga scientismul cu spiritualismul (creştin), el (prozator, poet, eseist, traducător) s-a vrut şi politolog, viitorolog, parapsiholog etc., mizînd pe renaşterea morală şi convergenţa disciplinelor. Adică, pe transdisciplinaritate, în termenii lui Basarab Nicolescu, acesta văzînd în Vintilă Horia, ca scriitor total, un epistemolog; iar în Introducerea sa în literatura secolului al XX-lea, un binevenit eseu de epistemologie literară. Unii l-au considerat „urmaşul fidel” al lui Eliade, poate în sensul creştinismului cosmic eliadesc. Alţii, dezvăluindu-i trecutul („fascist”), l-ar vrea îngropat în uitare. Încît, apariţia Memoriilor „fostului săgetător”, din care fragmente au apărut, în 1984, în Revista Scriitorilor Români, dezvăluia epopeea exilului. Descoperirea manuscrisului, prin bunăvoinţa Cristinei Horia Teohari, una din fiicele scriitorului, ne oferă şansa de a cerceta sine ira et studio o viaţă tumultuoasă, trecută prin filtrul amintirilor. Fiindcă, ne avertizează diaristul, „totul nu este decît memorie”. Dar Memoriile, invitînd la „o baie sănătoasă de luciditate”, cum observa Cristian Bădiliţă, radiografiază o epocă, cu dublu efect: „anamnetic şi terapeutic”. Sau cum precizează însuşi Vintilă Horia: „ele (amintirile) nu sînt numai ale mele”.

Olteanul plecat în lume din Segarcea (n. 18/31 decembrie 1915) îşi trăieşte, odată cu rotaţia anotimpurilor, copilăria şi ne-o dezvăluie fragmentar, aşa cum va proceda şi în Journal d’un paysan du Danube (Paris, 1966), realizînd că viaţa sa, populată cu „treburi onirice”, îngăduie, odată intrat pe poarta Aldeştilor, conştientizarea unor stări pierdute. Va refuza „pustiul animic” al pozitiviştilor, acea „modernitate ultra-pozitivistă”, înţelegînd că salvarea o va afla pe tărîm spiritualist, întremîndu-se compensativ după „zguduiturile zilei”. Curios, în anii „de deşteptare”, nu se prea împrietenise cu învăţătura. Se refugiază în lecturi paralele („fără sfîrşit”), vizează o cunoaştere „fără frontieră specializată” şi înţelege scrisul ca „o plecare din estetic”. Această „spargere” a hotarelor îl obligă la o continuă itinerare. Însuşi Dumnezeu i se dezvăluie ca „o permanentă cale către descoperire”, încît, inevitabil, literatura rămîne „o tehnică a cunoaşterii”. După „hopul” bacalaureatului, terorizat de groaza matematicilor, după dezamăgirile provocate la Universitate şi de degradarea politică a epocii, răvăşită de afacerismul veros, îşi transferă zbuciumul lăuntric în versuri şi romane neterminate, începute febril. Sînt anii „de desprindere”, marcînd etapa literaturii „fericite”. Va tipări cîteva volume de poezii, testînd fantasimbolismul ca program: Procesiuni (1937) la editura Pavel Suru, Cetatea de duhuri (1939), Cartea omului singur (1941), primite rezervat, de la erupţiile sentimentale la o cerebralitate de vibraţie tragică. Primele volume nu anunţau un mare destin literar. Vintilă Horia se dorea poet, dar era încă un mim al mirajului liric (cf. N. Florescu) şi abia prin Viitor petrecut (1976), constata Georgeta Orian, depăşind decorativismul, asistăm la „maturizarea expresiei lirice”, aspirînd informaţional deschiderea pluridisciplinară. Descoperim „idei-ancoră”, nota Maria Cheţan, cu ecouri lirice, invocînd intuitiv netimpul (suprapuneri temporale, ieşirea din timpul uman, comuniunea, acel dincolo, identificînd, prin „trecere de stea”, alt nivel de Realitate). Tradiţionalist, fără a face figură de tînăr-minune, precum atîţia dintre congeneri, va fi cucerit de spiritul gîndirist. Întîlnirea cu N. Crainic, după episodul naţionalist, îl va marca fermentativ; urmează ruptura (în toamna lui 1939) şi apoi experienţa de grup la Meşterul Manole (1931-1941), ca „scurtă încercare soteriologică”. Deşi „refractar la fenomenologia politică”, va avea o primă aventură cînd va participa la o manifestaţie studenţească, protestînd împotriva suprimării ziarului Calendarul. Dar scenele de violenţă îi fac rău, mărturiseşte, se vrea un nepolitician şi respinge orice înregimentare. Se comportă, aşadar, ca un om liber, creştin practicant şi om de dreapta, făcînd eforturi de „a nu se înrăi”. Legat de natură, vădind „o fidelitate ancestrală”, se va manifesta constant ca un anticomunist visceral, după ce, în ţară, fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă. Ca dovadă, şi antologiile poetice de care s-a îngrijit, în aşa-zisa etapă a literaturii „de adaptare” (Antologia poeţilor români din exil, la Buenos Aires, în 1950, selectînd 12 nume şi Poesia românească nouă, 1956, Salamanca), negreşit, antologii politice, aducînd la lumină nume trecute la index.

Antologia ivită la Buenos Aires era prima dedicată „poeziei româneşti în exil”, definind un microcosm românesc, departe de „inima caldă a Ţării”. Noua lume românească, „dezbinată de aceleaşi pasiuni politice şi concentrată în jurul aceloraşi mituri spirituale”, scria V. Horia în Cuvînt înainte (cules ca Anexă la Culorile tăcerii), simţea că fiinţa neamului, sub urgia sovietică, era ameninţată. Exodul era o soluţie, „o fugă din calea morţii”, încercînd – undeva, în afara primejdiei – să asigure supravieţuirea „esenţei biologice şi spirituale a neamului”. Evident, în această nouă lume, poezia nu putea lipsi, întreţinînd „lumina încrederii” pentru cei smulşi din „pămîntul limbii”. Vintilă Horia reţine aici doisprezece poeţi*), aproape toţi nume familiare, trăind cu „dorul întoarcerii”.

Cealaltă antologie, Poezia română nouă, apărută la Salamanca, cu sprijinul lui Aurel Răuţă, vine după doisprezece ani de exil, precizează V. Horia în Introducere şi se vrea o replică, bănuim, la volumul Poezia nouă în RPR (1954), condamnînd falsa adeziune, veselia impusă, entuziasmul de comandă (într-o „dezolantă unitate”) pe care cei 37 de poeţi-cîntăreţi din culegerea bucureşteană le exprimă monocord, sub o singură voce, „îngheţînd faustic” clipa paradisiacă impusă de noul regim. Or, ne reaminteşte Vintilă Horia, poezia e cunoaştere şi antologia sa, în război cu „vechile tipicuri poetice”, se vrea reformistă, „dincolo de orice baricadă”, cum ne asigură, desprinsă de Istorie. Chiar dacă umbra Exilului persistă, proiectată, însă, în durata lungă; adică „nedurabilă”, ca „eveniment tranzitoriu”. Sperînd într-o dificilă „înnoire de limbaj”, dincolo de spaţiul natural al limbii (fiindcă exilul înseamnă „lipsă de spaţiu”) şi acceptînd, desigur, „tentaţii străine”, într-un „contact debitor” cu mari voci, respingînd, însă, vecinătăţi „stingheritoare”, pe filiera Alecsandri-Coşbuc! În fond, Vintilă Horia ştia că poezia, coborînd „fără torţe” spre adîncul din noi, rămîne un dialog dintre om şi mister. Poeţii, doar ei, pot da socoteală, în zborurile lor către „nevăzutul inefabil”. „Obligatoriu politică”, poezia reperistă însemna „o întoarcere la un fel de sămănătorism de nuanţă marxistă”. Iar A murit un sfînt (1951), adunînd producţia proprie a ultimilor ani (1941-1951), dezvăluia o solemnitate reflexivă, cu aer funerar, primită entuziast de Mircea Eliade, decretîndu-l „un foarte mare poet” şi descoperind acolo „experienţa iniţiatică a desţărării”. Construit triadic, volumul îngemîna barochismul vienez, de tristeţe funerară, baladescul unor experienţe italice, la Assisi şi Florenţa şi ciclul „austral”, în Argentina. Au urmat Jurnal de copilărie (1958) şi Viitor petrecut (1976), ultimul de infuzie livrescă, oferind – prin descoperirile spirituale adnotate – un „regal ideatic”, cum sublinia Mihaela Albu.

Să notăm că, obţinută în iunie 1940, licenţa în Drept îi asigura o „altă linie de destin”, încurajîndu-i, pe urmele lui Duiliu Zamfirescu, visul diplomatic. Va fi ataşat de presă la Roma şi se afirmă ca giovane poeta romeno. Junele diplomat va fi revocat de guvernul simist, însă ajunge, în scurtă vreme, la Viena ca vice-consul, savurînd „aerul muzical” al metropolei. După evenimentele din august 1944 (care l-au rănit „mortal”) va sta zece luni în lagăr (Krummhubel, Mariapfarr), eliberat de englezi şi constată mîhnit că, „în lumea după – războiului”, soarta României, într-o Europă pîrjolită, care şi-a pierdut centralitatea, este pecetluită. Speratul drum către casă (acasă) devine exil, fracturîndu-i existenţa. Această „viaţă în două” înseamnă intrarea „în furtună”; dar şi o reînnoire, cum înţelege la Assisi. Deplorînd genocidul deghizat în revoluţie, constată că genocidul sufletesc este un proces universal şi are, astfel, acces la limbajul metapolitic, descoperind, salvator, „cheia evanghelică a lucrurilor”. Exilul se anunţă revelator; desţărarea are o aură utopică iar preocupările (numeroase) îi procură „irizaţii de irealitate”, dar şi trimiteri precise la Ţara din gînd, fixînd anumite locuri dragi. Dacă timpul prezent îl coboară în „infernul unei utopii”, el invocă ieşirea din timp, călătorind mental „în Ţara de peste Veac”.

Trebuie să admitem că în cazul proteicului Vintilă Horia nu putem vorbi despre o notorietate pierdută prin desţărare pentru simplul fapt că exilatul abia se construia; dar nici despre o scufundare în anonimat, Vintilă Horia fiind dinamic, ofensiv şi, mai ales, eficient: îşi face relaţii, propune solidarizări şi alianţe, ştiind că „un om nu se termină niciodată”. Altfel spus, caută „maeştri relativi” şi, îndeosebi, o bibliografie vitală pentru „lămuriri şi ancorări”. Întîlnirile cu transformatorii, acei dătători de viaţă spirituală, îmbogăţesc nuanţele „de a fi”. Devine papinian, de pildă, iar întîlnirea cu Giovanni Papini rodeşte într-un eseu (1963, Paris) consfinţind întoarcerea spre credinţă. Şi Gonseth, Heisenberg, Guénon, A. Toynbee sînt pe această listă (dar nu în sensul discipolatului captiv), V. Horia notînd că astfel de întîlniri fertilizatoare îl dezvoltă în sens linear, mergînd ferm pe drumul lui, făcîndu-l, însă, „mai încăpător”, mai bun, mai înţelept. Mai ales că sistemele educaţionale se dovedesc „pretutindeni falimentare”, că salvarea vine din „învăţătura poeţilor”, făcînd din Istorie o lecţie vie. Doar această literatură deşteptătoare ne-ar îngădui speranţa unei reveniri la suprafaţă, bolnava Românie reintrînd în ciclul occidental.

Dar Vintilă Horia nu vrea să polemizeze cu destinul şi nu are, lovit de valurile vieţii, un plan prestabilit. O va duce greu, foarte „strîns cu banii”, căutînd de lucru în şirul zilelor angoasante. Ajuns în Argentina (ca „mecanic”), trecut prin infernul muncilor umile, „va rătăci printre nevoi”, devenind unul dintre „românii noi”. Obţinînd viza, va descoperi America şi va ieşi din „prima formaţie” (românească). Perspectiva ştiinţei îi trezeşte alte interese culturale, gîndind pluridisciplinar (precum la Institutul de Cibernologie), împăcînd, în „metafizica contradictoriului”, viziuni antagonice, refuzînd căderea „în noaptea deterministă şi entropică”. Parcurge etape danteşti, vrea să afle, suportînd „contra-iniţierea” lui Guénon, o cheie anagogică (deasupra vizibilului), înţelege că adevărul e fructul singurătăţii. Dar epoca e grea şi lucidul Vintilă Horia denunţă „tehnicile politice”, fie că are în vedere teroarea oficială, sovietizată, din statele prinse în „cleştele slav”, fie că blamează decadenţa morală, însoţind bunăstarea şi consumerismul occidental. Dovedeşte, însă, optimism, încrezător că astfel de „înjghebări politice” vor fi măturate de Istorie. Sub rezerva că ar fi vorba, totuşi, de o lungă aşteptare. Moartea lui Stalin nu punea capăt unei „epoci maligne”. Renaşterea era improbabilă.

Evident, tînjeşte după Europa şi în cei şapte ani madrileni (1953-1960), integrat în viaţa culturală a Spaniei, începe un alt ciclu. Obţine cetăţenia (în 1972), se reîntîlneşte cu „gîndiriştii de la Madrid” (Busuioceanu, Aron Cotruş) fără entuziasmele de odinioară, scrie şi publică masiv. Este, negreşit, un animator, laudă truda „melcilor culturali”, face „schimb de lecturi” (cu H. Stamatu, printre alţii), provoacă interviuri (v. Viage a los centros de la tierra, 1971). Cum România e o patrie pierdută şi întoarcerea se dovedeşte iluzorie, îşi cultivă, cu „rol tămăduitor”, pasiunea pentru cultura italiană (vezi o Antologie a poeziei italiene contemporane, Madrid, 1959). Dar în subsolul restaurantului Drouant va aştepta, cu înfrigurare, în noiembrie 1960, verdictul Academiei Goncourt, chiar dacă prietenul astrolog Raymond Abellio, inginer şi matematician, profeţise categoric, folosind o falsă zi de naştere („pe stil vechiu”): „Premiul Goncourt nu va fi al dumitale”. Istoria se cunoaşte. Premiul, „attribue mais non decerné” din cauza trecutului politic („inopinément révélé”), a iscat un imens scandal.

 

*

 

Intrat în cursa Goncourt cu romanul Dieu est né en exil. Journal d’Ovide à Tomes (Arthème Fayard, Paris, 1960), Vintilă Horia a obţinut, totuşi, premiul, cu şase voturi (însă nedecernat), devenind – în urma unei furibunde campanii de presă – „obiect de ură şi de invidie”. Ceea ce s-a numit L’affaire Vintilă Horia a iscat, pe fundalul sensibilităţii stîngiste, un uriaş scandal, André Würmser, în L’Humanité (29 noiembrie), protestînd vehement, considerînd că laurii ar încorona „capul unui hitlerist”. E drept, au contribuit şi serviciile sovietice, iar Dosarul susţinut de M. Ralea (trimis în misiune), colecţionînd informaţii măsluite, a cîntărit decisiv. Încît festivitatea n-a mai avut loc, Vintilă Horia însuşi trimiţînd o scrisoare de renunţare, dar bucurîndu-se, în schimb, de tiraje uriaşe în urma vîlvei mediatice. Considerat „un livre de choc”, prefaţat de Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze, romanul lui Vintilă Horia a fost salutat cu entuziasm de Mircea Eliade, istoricul religiilor aplaudînd, după acel moment de triumf al lui Panait Istrati, reintrarea spiritului românesc în literatura universală. Deşi juriul nu s-a dezis, insistînd pe caracterul „unic literar” al cărţii lui Vintilă Horia (manuscris refuzat la Plon şi Seuil), atacurile au mizat pe informaţii false, deformînd, cu trimiteri la trecutul imediat, evenimente şi circumstanţe. Chiar dacă situaţia se lămurise demult, o notă a Serviciului Special de Informaţii, din 26 iulie 1943, precizînd că era vorba de „confuziuni de persoană”, în discuţie fiind un văr cu simpatii legionare. Astfel, necunoscutul Vintilă Horia a intrat într-o bruscă notorietate, potenţată, paradoxal, de reacţiile contestatare. Andrei Flor, la adăpostul pseudonimului, propunea o decodificare hilară iar Constantin Virgil Gheorghiu îl considera pe autorul premiat „un supravieţuitor” al Gărzii de Fier. G. Mărgărit, în ţară (v. Glasul patriei/10 august 1960) se alinia corului, blamînd, conform regiei, „o mare carte” (cf. Daniel-Rops) şi văduvind cultura română de un uriaş succes. În fond, spunea peste ani Eugen Ionescu, cultura română nu se face „doar în interiorul ţării invadate”, „cu botniţa la gură”, ci şi de cei „cu rădăcini transplantate” (v. Agora, nr. 1/1987). Tentativele de a-l racola, precum cea a lui N. Crainic, au eşuat.

Evenimentele postdecembriste (mineriada) îi spulberă dorinţa de a reveni în ţară. Pentru acel „aristocrat intelectual”, cum îl văzuse Al. Paleologu, orizontul era încă nelimpezit; mai mult, ascultîndu-şi „orologiul personal”, Vintilă Horia era îndreptăţit să creadă că „momentul întoarcerii nu a sosit”.  Incomod, ignorat, va sfîrşi la Villalba, în Spania (m. 4 aprilie 1992), după o viaţă „intensă şi dură”. Sărbătorit, la centenarul naşterii, la Universitatea Alcala de Henares (unde a şi predat) şi la noi (Craiova, Alba Iulia, Deva, Mediaş), Vintilă Horia, făcînd din exil, trăit anahoretic, „un topos fundamental” (cf. Mircea Muthu), a cultivat cvadrilingvismul. Anulînd un prezent deprimant, insuportabil, scrisul, prin exilul din exil, i-a hrănit speranţa de a continua. Continuînd, fireşte, în a fi, nu doar fizic. Încît, pe bună dreptate, Cornel Ungureanu, elogiind triada interbelică (Eliade, Cioran, E. Ionescu), conchide în privinţa lui V. Horia că „exilul i-a pus alături”. A venit momentul „reabilitării” unui autor total şi, din păcate, necunoscut (ignorat, de pildă, în istoria manolesciană) a cărui faimă se leagă, se pare, doar de scandalul Goncourt. Cel considerat, graţie eleganţei aristocrate, „un prinţ al exilului” a fost, din păcate, un personaj tragic. Rememorînd, după trei decenii, acel „scandal modificator”, Vintilă Horia nota că agresiva campanie contra-Goncourt, orchestrată, la semnalul Kremlinului, de „Ambasada reperistă” de la Paris, denunţînd în persoana scriitorului laureat un „fascist fioros” (Scînteia, la 1 decembrie 1960, într-un articol nesemnat, îl numea un „fascist notoriu”), declanşînd un prelungit linşaj mediatic, l-a transformat, peste noapte, dintr-un „inamic necunoscut” într-un „inamic celebru”.

Bineînţeles, dacă ar fi avut răgazul (şansa istorică) de a continua în ţară, Vintilă Horia ar fi fost o voce „cu rol catalizator”, observa Ion Simuţ. Fiindcă „fostul Săgetător” considera scriitorul / artistul în genere un „om neobişnuit”, străin de „alcoolul mediocrităţii”; „virusul politic”, partizanatul „de club” i-ar fi secătuit energiile creatoare. Pe de altă parte, exilul ascundea „primejdia de a se pierde”, cum recunoştea însuşi Vintilă Horia. Ceea ce, din fericire, nu s-a întîmplat. El s-a înrolat celor care, slujind strălucit, cu devoţiune, o cauză culturală, apărau o tradiţie „vie şi spornică”, aşa cum, îngrijorat, cerea Mircea Eliade în Destinul culturii româneşti (1953), denunţînd „asasinarea metodică” a unei culturi sub ocupaţie. Evident, lungul exil al lui Vintilă Horia, un cărturar preţuit în lume, nu consfinţeşte „o existenţă în suspensie”, dar îmbogăţeşte ceea ce s-a numit, deocamdată ezitant, „literatură migrantă”.

 

*

 

Pentru itinerantul Vintilă Horia, cu „Rîmnicul în gînd” şi cu gîndirea „despicată”, „căderea în străinie” a rămas o rană deschisă. Ca supratemă a creaţiei sale, bîntuită de umbra lui Ovidiu, exilul a întreţinut şi o criză fecundă, animată de mari proiecte. Să amintim că intenţiona o Biografie a culturii româneşti, ca revizuire modernă, de actualitate „exodică”, „liberă şi adevărată”, ferită de ochii „arnăuţilor culturali”; ori viza prezenţa în presa exilului, acolo unde, „apărat de consecinţe”, zicerea era posibilă, cinstind spiritul înfăptuitor, vindecat de complexe. Spirit în ebuliţie, „renascentistul” gîndea „un viitor mai bun” şi condamna (în reviste precum Futuro Presente sau 3e Millènaire) rezistenţa la noua viziune a lumii; provoca întîlniri cu exilaţii români, îmblînzea, prin interviuri, dialogul ştiinţei cu spiritualitatea în sens larg, călătorind la „centrele” spirituale ale Pămîntului, deşi Monica Lovinescu, de pildă, dizgraţia certitudinile sale „pătrate”. Categoric, Vintilă Horia, ca „fiinţă transgresivă” (cf. Basarab Nicolescu) a fost un spirit de mare complexitate, interesat de un „vocabular general”, anunţînd profetic, în cosmosul său transliterar, „ireductibila experienţă a sacrului”, cum demonstra Pompiliu Crăciunescu în Transliteratură şi realitate (Editura Curtea Veche, 2011).

Vintilă Horia s-a construit „cu încetul”, crescînd „între românism şi creştinism”, cum se confesa Angelei Martin (v. România literară, nr. 38/1991). Evenimentele decembriste l-au predispus la visătorie, sperînd la o reîntoarcere; dar proiectul său „de românism”, în orizont ecumenic, putea rodi „doar pe un plan gîndirist”; adică naţional. Recunoscînd, însă, şansa exilului (drept „cheie” a cunoaşterii) şi, totodată, amprenta spaţiului-matrice, cinstind rădăcinile obîrşiei. Cu o observaţie esenţială, de netăgăduit: creaţia sa, arătînd altfel dacă ar fi rămas aici, ar fi interesat, poate, publicul românesc, nicidecum lumea întreagă. Plămădit din „nerăbdare”, recunoştea, agitînd idei, navigînd „contra timpului său”, nota Georgeta Orian, enciclopedistul Vintilă Horia s-a vrut un autor „total”, gîndind transdisciplinar (ca „iniţiator în schiţă”) şi pregătind viitorul, stabilind, cum scria în numele Institutului pentru Cultura Occidentală (I.C.O.), „un acord între noutate şi societate”. În fond, lungul voiaj la „centrele pămîntului” (ianuarie 1969 – mai 1970), iscodind contemporani „mai luminaţi”, testa „un viitor care trebuie să vină”, preparînd mutaţia timpului nou, lucrînd la „temeliile fiinţei”, în „străfundul a tot ce există”. Adică întoarcerea la Fiinţă, eliberîndu-ne de teamă, ieşind dintr-o epocă degradantă, a „înnoptării sensurilor”, redescoperind fiorul sacral. Romanul ovidian este, de fapt, drama Sinelui; scriindu-l, prozatorul „îşi trage liniştile”, îşi cîştigă nu doar faima, ci şi echilibrul, îndură altfel cotiturile destinului şi „colţii exilului”. Iar poetul, ca „cioplitor” de cuvinte, ieşind din coşmarul temporalităţii, scriind cu gîndul de „a nu se pierde”, depune mărturie. Doar astfel, îl putem înţelege „în totalitate”; dar este exagerat a-l aşeza între „aleşii făuritori de limbă poetică”, cum crede Mihaela Albu, cauţionînd cu entuziasm o recuperare necesară.

*) Printre ei, şi necunoscutul Valeriu Anghel (adică Vasile Voiculescu, „deconspirat” ulterior de Virgil Ierunca).

Revista indexata EBSCO