Dec 20, 2018

Posted by in Cronica literara

Diana BLAGA – Arta paricidului la români.Cornel Ungureanu în culisele literaturii române

Activitatea profesorului, scriitorului, criticului şi istoricului literar Cornel Ungureanu este una de o amplitudine impresionantă. De la volumul de debut din 1975, La umbra cărţilor în floare (Ed. Facla, Timişoara) şi pînă în prezent, a publicat peste 20 de volume de critică şi de istorie literară. Dintre acestea, amintim: Proză şi reflexivitate (Ed. Eminescu, 1977), Proza românească de azi (Cartea Românească, 1985), Mircea Eliade şi literatura exilului (Ed. Viitorul Românesc, 1995), Mitteleuropa periferiilor (Polirom, 2002 – unul dintre volumele care reflectă cercetările sale asupra literaturii Europei Centrale), seria Geografia literaturii române, azi (Paralela 45, 2003-2005), Istoria secretă a literaturii române (Ed. Aula, 2007), Literatura Banatului. Istorie, personalităţi, contexte (Ed. Brumar, Timişoara, 2015) şi multe altele, alături de care amintim şi cele trei volume de „antijurnal” publicate sub titlul Despre regi, saltimbanci şi maimuţe (Ed. Marineasa, 2001-2004), precedate în 1998 de A muri în Tibet. Activitatea critică i-a adus şi o serie de premii din partea Uniunii Scriitorilor, dintre care chiar Premiul pentru debut. Cariera în lumea literelor este completată şi de editarea şi/sau prefaţarea a nenumărate volume ale unor autori români sau străini (D.R. Popescu, V. Voiculescu, Ovidiu Cotruş, Richard Wagner, Hermann Broch ş.a.). De o importanţă deosebită este şi activitatea sa în conducerea Cercului de studii al literaturilor Europei Centrale „A treia Europă”, alături de Adriana Babeţi. Din această colaborare au rezultat, de altfel, şi o serie de volume care tratează fenomenul Europei Centrale – această a treia Europă – ca spaţiu socio-politico-cultural complex: Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii, Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă etc.

În seria geografiilor literare configurate de Cornel Ungureanu intră şi cartea din 2007, O istorie secretă a literaturii române (reeditată de curînd la Ed. Tracus Arte), din planul căreia făcea parte şi Arta paricidului la români (Cartea Românească, 2017), volum asupra căruia se îndreaptă atenţia noastră în aceste rînduri. Plecînd de la o perspectivă geopolitică, căreia istoricul literar îi este fidel încă de la unele dintre primele sale volume, se ajunge la această istorie secretă a literaturii, care reuşeşte să „transgreseze” esteticul spre alte planuri, şi anume spre cel social, spre cel corporal şi spre cel geografic. Procesul transgresiunii este unul esenţial pentru demersurile critice ale lui Cornel Ungureanu, care preia termenul din studiul lui Peter Stallybrass şi al lui Allon White, The Politics and Poetics of Transgression, precum şi din observaţiile lui Adrian Oţoiu din Trafic de frontieră. Proza generaţiei ’80. Această transgresiune permite cercetătorului vieţii literare să descopere noi faţete ale acesteia, să realizeze noi conexiuni, care pot duce la interpretări insolite, cum vom vedea că sînt cele ale lui Cornel Ungureanu din Arta paricidului la români. De unde afirmaţia pe care criticul o face într-un interviu: „O Geografie poate fi o istorie a literaturii un pic mai completă şi, de ce nu, mai corectă.” De această dată însă, geografia literară pe care criticul timişorean o cartografiază este una la nivel intim, pătrunzînd în biografia scriitorilor şi surprinzînd reflectarea acesteia în creaţie, la modul curativ sau chiar vindicativ.

Subiectul biografiei autorului, a importanţei acesteia în interpretare a reprezentat o controversă în secolul trecut, una care a dus chiar la bine cunoscuta proclamare a morţii autorului, opera fiind singura care poate da seama de ea însăşi. În ultimele decenii însă, prin abordarea literaturii din unghiuri cît mai diverse, autorul revine în scenă printre protagoniştii ei, este din ce în ce mai mult revendicat pentru rolul său în interpretarea propriei creaţii. Pe această linie merge şi criticul Cornel Ungureanu în Arta paricidului la români, prin descifrarea unor sensuri ascunse ale operei unor autori de prim rang ai literaturii române. Plecînd de la modelul lui Freud, care în articolul Dostoievski şi paricidul încearcă să descopere „cheia sufletului” marelui romancier prin metodele psihanalizei şi operînd o focalizare asupra creatorului, criticul timişorean recurge la o reinterpretare a unor opere pe baza unui detaliu biografic semnificativ pentru demersul său, acela care priveşte statutul de „fii naturali” ai scriitorilor în discuţie. De unde, ideea unei arte a paricidului întrevăzută şi întreţesută în opera acestora. Un paricid care operează la modul imaginativ, prin scris. Prin urmare, ceea ce aceşti autori realizează este, în cuvintele lui Cornel Ungureanu, „a-şi recupera biografia cu ajutorul imaginarului”, o rezolvare prin scris a unor neajunsuri de ordin personal, familial, de cele mai multe ori parvenite pe linie paternă.

Faţă de capitolul cu acelaşi nume din Istoria secretă a literaturii române, volumul de faţă include două nume inedite pe harta paricizilor literaturii române, şi anume Tudor Arghezi şi Eugen Ionescu. Capitolele dedicate celor doi încadrează alte şapte studii care se ocupă, în ordine, de Mihail Sadoveanu, Panait Istrati, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, G. Călinescu şi Eugen Barbu. Volumul include şi Un post scriptum al cărui subiect este Mircea Streinul, la care se manifestă o „criză identitară”, determinată şi de înscrierea sa într-o geografie literară a Bucovinei, prin plasarea faţă de Centru, dar vizibilă şi la nivel antroponimic, atît la el însuşi, cît şi la personajele romanelor sale. Pe lîngă aceşti creatori, textul introductiv al volumului, Politica şi poetica transgresiunii, vorbeşte despre prezenţa unui tipar paricid, a unei „biografii fracturate” şi în cazul lui Marin Preda, al lui Petru Dumitriu sau, deloc surprinzător putem spune, al lui Emil Cioran. Observaţia capătă relevanţă dacă o punem în legătură cu o confesiune a profesorului Cornel Ungureanu dintr-O notă inaugurală a volumului: „Capitolul Arta paricidului la români trebuia să fie o cercetare mai întinsă despre cultura şi civilizaţia românească. N-am îndrăznit să o fac. Poate că o vor face alţii, ca o avertizare.” Autorii asupra cărora se opreşte cartea sînt printre cei mai studiaţi de critică şi de istoria literară, însă perspectiva reuşeşte să scoată la iveală detalii semnificative. Una dintre premisele de la care pleacă Cornel Ungureanu este aceea că biografiile unor autori precum Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, precum şi ale altora au fost retuşate (putem spune că dintr-un impuls de sanctificare a scriitorilor în general), uneori chiar de către ei înşişi. Astfel, biografiile marilor scriitori ascund date pentru care aceştia se „răzbună” în scris, în crearea de lumi alternative.

Una dintre tendinţele care configurează o primă manifestare a artei paricidului la scriitorii în discuţie este aceea de a contesta, prin creaţia lor, o lume trecută, cea din care fac parte părinţii lor. Astfel îşi explică criticul timişorean actul atît de controversat al unor Sadoveanu, Camil Petrescu şi G. Călinescu de a adera la noua realitate instituită după 1948, iar după 1955 urmîndu-le şi Tudor Arghezi – „Dacă n-au făcut parte din lumea «tradiţională», cu un Tată legitim, cu o familie bine aşezată în «lumea care a fost», de ce să nu se apropie de «noua lume»?” De pildă, faptul că autorul Bietului Ioanide este deschis noii orînduiri este pus pe seama unui amănunt precum acela că, în interbelic, „fusese, în felul lui, un opozant”, ca subiect al unor campanii de intimidare şi al unor atacuri dinspre adepţii extremei drepte. Toţi cei patru, ni se arată în volum, nu îşi cunosc sau nu sînt recunoscuţi de către taţii biologici. La Arghezi, spre exemplu, momentul despărţirii de tatăl său, pe care îl cunoaşte, dar care nu este prezent, ar fi reflectat de poezia Tatălui meu, pe care poetul o scrie la 16 ani. Iar romanul Ochii Maicii Domnului, dincolo de datele autobiografice, ar recurge şi la a-i „face dreptate” mamei naturale a autorului, despre care se ştie că a fost servitoare, prin statutul aristocratic atribuit mamei Sabina din acest roman. Tot pe linie maternă sînt explicate şi acţiunile pro-germane ale lui Arghezi din timpul Primului Război Mondial, avînd în vedere rădăcinile secuieşti ale mamei. Prin această obsesie a originilor sale s-ar explica şi constantele interogaţii cu privire la naştere, la moarte şi la înviere pe care opera argheziană le ridică, dar care sînt reflectate şi în tentativele sale monahale. Se remarcă o constantă înclinaţie de a se redefini identitar, care face din Arghezi un revoltat, unul fascinat de un univers dihotomic – puritate şi sfinţenie versus subterană şi monstruozitate –, ale cărui coordonate sînt totuşi comunicante.

Fascinante sînt reflecţiile realizate pe marginea operei şi a biografiei sadoveniene. Instabilitatea din copilărie pe care lipsa tatălui o marchează va fi combătută la maturitate prin gesturi simbolice atît în plan existenţial, cît şi ficţional. La primul nivel, Cornel Ungureanu identifică un gest întemeietor în acţiunea lui Sadoveanu de a achiziţiona o locuinţă în locurile în care staţionează mai mult. La nivelul universului ficţional, remarcă „retragerea într-un spaţiu protector”, de cele mai multe ori plasat în trecut, gest tradus şi printr-o tendinţă de recuperare a originarului, tendinţă vizibilă şi în locul pe care folclorul îl ocupă în creaţia sadoveniană. De asemenea, toate itinerariile fizice ale protagoniştilor din scrierile lui Sadoveanu (în special cele din anii ’30, perioada capodoperelor sale) ascund alte itinerarii, de data aceasta simbolice, spre astfel de spaţii protectoare, conturînd o „geografie interioară” a acestora. Aceeaşi obsesie a pătrunderii înspre originar şi a dezlegării misterului acestui „spaţiu” este dezvăluită şi de înscrierea sa în societatea masonică. Toate acestea fac din Sadoveanu „un primitiv”, nu în sensul popular, peiorativ al cuvîntului, ci înţeles drept un individ „care a păstrat contactul direct cu sistemul de semne esenţial, făcut din transparenţe”. După atîtea gesturi fondatoare, Cornel Ungureanu citeşte în acţiunile din anii ’50 ale romancierului „o voinţă teribilă de autodistrugere”.

Un caz mai mult decît cunoscut de „fiu natural” este Mateiu Caragiale. Obsesia unei descendenţe nobile este citită şi în romanul fiului, capitolul Cele trei hagialîcuri fiind, conform Artei paricidului la români, o încercare prin care „ar vrea să corecteze ceea ce drumul strămoşilor paterni a stricat”, în acelaşi proces de cucerire a unei identităţi pe calea unui imaginar, de data aceasta catalogat drept „delirant”. Aceeaşi încercare de redefinire a statutului identitar real prin ficţionalizare este întrevăzută şi la Eugen Barbu, în Principele său. Un alt scriitor în a cărui operă Cornel Ungureanu vede o sublimare a trăirilor este G. Călinescu, Bietul Ioanide indicînd „o terapeutică”. Criza paternităţii determină la criticul interbelic un refuz de a privi în propria interioritate. Printr-o analogie cu protagonistul romanului său, cei doi nu au o „casă natală”, ci una „onirică” (criticul timişorean apelează la conceptele lui Gaston Bachelard) care se concretizează în Operă – arhitecturală pentru Ioanide, literară pentru Călinescu: „Călinescu se naşte din sine. […] Din scrisul său. Casa sa e opera sa.”

Capitolul ultim, Eugen Ionescu – Deus ludens şi mesagerii săi, este, alături de cel despre Tudor Arghezi, inedit. Jurnalele intime ionesciene sînt văzute drept o serie de „exerciţii de radicalism, momente de eliberare de sub constrîngerile Paternităţii”. Tot o desprindere de o figură paternă (de fapt, de multiple figuri paterne), însă de această dată la modul simbolic, în cîmpul literaturii, se identifică în Nu, unde „părinţi spirituali (posibili)” sînt Arghezi, Barbu şi Camil Petrescu împotriva cărora „fiul” se întoarce pentru a-i „demasca” drept „trişori”. Cornel Ungureanu atinge şi problematica exilului, însă într-o ipostază a sa prin care este anunţat exilul propriu-zis de mai tîrziu. Un exil simbolic din copilărie, printr-o maculare a acesteia de către un tată perceput drept „răul absolut”. Desigur, interpretările operate de autorul Artei paricidului la români pot ridica întrebări cu privire la raţiunea sa din spatele interesului pentru o astfel de temă. Citind interviurile date de domnia sa, aflăm că s-a confruntat el însuşi cu absenţa paternă încă de la vîrsta de opt ani, însă o absenţă cauzată de moartea tatălui. Urmările acestui eveniment nefericit au fost augmentate şi de condiţia de „chiaburi” pe care funcţia de notar a tatălui o determina în societatea comunistă, condiţie care nu face decît să înrăutăţească situaţia familiei într-un astfel de context. De aici, putem spune, scrierea unui volum precum Arta paricidului la români vine ca o căutare a unor rezolvări personale din partea criticului, dacă îi aplicăm, desigur, propriile instrumente.

Cu o viziune coerentă asupra literaturii, fidel perspectivei geopolitice, Cornel Ungureanu surprinde cu fiecare nou volum pe care îl publică. De asemenea, ni se dezvăluie ca ataşat cu mîndrie unei geografii literare bine conturate, cum este cea a Banatului. Cărţile de critică şi de istorie literară ale lui Cornel Ungureanu recuperează opere şi autori de multe ori ignoraţi, dar, în acelaşi timp, se întorc şi la cei canonizaţi, pe care îi tratează din puncte de vedere insolite. Este şi demersul pe care îl ilustrează Arta paricidului la români, carte care poate provoca discuţii fecunde asupra literaturii.

Revista indexata EBSCO