Dec 20, 2018

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Mircea Petean și epopeea satului transilvan

„zi de zi nici prea tîrziu nici prea devreme acesta suie la sine”

Cu Trilogia transilvană (Limes, 2018), Mircea Petean îşi reaşează creaţia poetică sub semnul unei „geografii simbolice”, redescoperind imboldul iniţial care a stat la baza unui ciclu consacrat meleagului natal. Cartea de acum e dedicată Centenarului Marii Uniri („mica mea ofrandă”), poziţie ce merită remarcată ca atare, mai ales că nu au fost prea multe dedicaţii de acest fel, şi aminteşte de Imnele Transilvaniei ale lui Ioan Alexandru, cu care comunică tainic în privinţa infuziei mitice în materia romantic-vizionară a poemelor. Întrutotul, bravo pentru idee! Gestul are desinenţe patriotice, cu referire la patrimoniul (în adormire) de valori morale şi de suflet, sentimente de care poezia noastră pare a fugi ca friptă, de cînd cu victoria europenistă. Ar fi un semn că începem să părăsim politica oportunistă a elitelor imperativ-integraliste, care a dominat peste un sfert de secol cultura românească. Ar fi un semn că apelăm la acea adîncă „moştenire de îndemnuri” formulată de Lucian Blaga, citat mai de mult într-o intervenţie polemică a lui Mircea Martin, în resuscitarea specificului şi identităţii naţionale. Bineînţeles, în condiţionare estetică.

Debutînd în 1981, cu volumul Un munte, o zi, Mircea Petean se impunea între numele reprezentative ale valului optzecist, în versiunea echinoxistă clujeană, prin asumarea a două reguli de aur ale poeziei, din explorarea cărora şi-a construit propriul textualism: prima, că poetul are de cercetat, de explorat, de transpus în vizionar un domeniu, lumea pe care o duce cu sine şi vrea să şi-o afle; a doua, că această lume se relevă secvenţial, din fărîme pe care poezia le recuperează, dîndu-le coerenţă şi făcînd din ele „urcuş” către sine, către „întunecatul munte” al onticităţii. Modalitatea de încifrare a textului merge atît pe planul poeziei, cît şi pe cel al semnificării realului, în spirit echinoxist. Revista studenţească „Echinox”, unde a ucenicit Mircea Petean, se ştie, a contribuit decisiv la mutaţia de sensibilitate din literatura anilor ’70 – 80 ai secolului trecut. Au fost voci care să susţină chiar că nu de la Bucureşti, ci din dealul Feleacului, de la cercul clădit acolo de Ion Pop, a pornit novatorismul optzecist, şi cităm: „Revoluţia înnoitoare de limbaj în poezia română a început cu mişcarea echinoxistă de la Cluj, în jurul poetului, criticului şi teoreticianului literar Ion Pop, ale cărei unde seismice au fost simţite la întîlnirile literare din acei ani de la Sighet, Tîrgu şi Piatra Neamţ, sau în cenaclurile bucureştene Junimea, Cenaclul de Luni, Universitas, creuzetele cărora au favorizat sincronizarea într-o respiraţie vitală a noii poezii româneşti”, susţinea Ion Zubaşcu, într-un interviu acordat lui Dumitru Augustin Doman (v. Generaţia 80 văzută din interior, Ed. Tracus Arte, 2010, p. 270), idee uşor exagerată, fireşte, dar care atrage atenţia asupra importanţei polului ardelean în impunerea mişcării literare optzeciste.

În poemele lui Petean merită urmărită acţiunea metodică de scoatere a poemului de sub imperiul metaforei; pe de altă parte, aglomerarea secvenţială permite insinuarea unor elemente cu vocaţie subversivă, procedeu propriu, într-o măsură, poeziei optzeciste, care îşi propunea să divulge prin mijloace ludic-textuale, realul apăsător din crepusculul comunist. Esopismul cultivat atunci se rarefiază, iată, pentru cititorul de azi, care nu mai are cum să înţeleagă, în toate cutele sale, monologul baroc al poetului; rămîn, în schimb, efortul de a face viabil domeniul, spaţiul unei interiorităţi active, care defăimează, blestemă contrafacerea realului, în favoarea sublimării sale în poezie. „Important în scris este textul – spune Mircea Petean într-un interviu acordat lui Gavril Moldovan, în 2006. Iar textul e plasat într-un infinit de limbaj, ca să folosim o superbă sintagmă barthes-iană. Răsfăţat al limbii ori, dimpotrivă, luîndu-se la trîntă cu îngerul ei, autorul, la rîndul său, e o entitate sfărîmată, disputată de o multitudine de personaje, unele identificate, altele obscure, unele îmblînzite, altele imposibil de stîpînit. Şi fiecare contribuie într-un fel la facerea textului. De pe unde îşi adună apele textul? Nici nu-i bine să te gîndeşti. Oricum, ceea ce contează în toată această poveste nu e sinceritatea, ci – ştiu eu? – atenţia, abilitatea, inteligenţa şi, desigur, harul, dramul de har cu care ai fost dăruit” (v. Linia de dialog, Ed. Limes, 2007). Nu părăsim planul clarificărilor teoretice, unde Petean se dovedeşte redutabil ca observator şi contribuabil al noului regim de poeticitatate, longeviv şi cu cîteva valuri epigonice. Şi el crede că „grupul de la Cluj” – e vorba de echinoxiştii lui Ion Pop – a determinat mutaţia novatoare în expresivitatea lirică, chestiune insuficient studiată comparativ cu „grupul bucureştean”, care îşi are individualitatea sa, şi „grupul de la Iaşi”, distinct la rîndu-i faţă de celelalte şi la fel de ispitit de riscul estetic. Spune autorul nostru, pentru care memoria nu are suprafeţe, ci adîncimi: „Generaţia mea a provocat o revoluţie estetică în literatura noastră. Nu cred că sînt cuvinte mari, acestea, ci doar potrivite. Cu 10 ani înainte de Revoluţia reală, s-a produs una estetică, care a schimbat definitiv faţa poeziei româneşti. S-au produs modificări, ca să reiau titlul uneia dintre cărţile mele, apărută în anii ’90, dar scrisă cu mult înainte, în plin deceniu satanic.”

Lucrurile chiar aşa stau: o generaţie masivă de tineri poeţi a produs schimbarea de canon, de fapt o direcţie nouă, ca să vorbim în termeni maiorescieni, bazat pe o altfel de explorare ficţională a realului, a cotidianului. „S-au produs modificări – îşi continuă Mircea Petean demonstraţia – în ceea ce priveşte cel puţin trei dintre coordonatele acesteia, şi anume viziunea, atitudinea şi limbajul. Poetul încetează să fie orb la ceea ce se vede, dimpotrivă, el devine atent la tot ceea ce se întîmplă în jur, cu el, cu cei din preajma sa, cu lumea cea mare, cu marele cosmos. Poetul… concepe poezia ca pe o artă totală, prin urmare nu va ezita să folosească sugestii, procedee şi tehnici din zona prozei, teatrului, din zona metafizicii sau a celorlalte arte. Poetul încetează să-şi facă iluzii că reprezintă mai mult decît ăla care scrie, dar asta nu îl face mai puţin responsabil, ci dimpotrivă, îi potenţează îndrăzneala, îi stîrneşte apetitul de a-şi depăşi limitele. Implicit poemul devine extrem de permeabil la efluviile realului, extrem de impur.” Găsim aici surprinsă, pentru exegeţi, practica sau modalitatea de lucru a poetului optzecist (zis şi textualist), care preia de la predecesori – cum lesne remarcăm – starea vizionară, alimentată nu de absenţa ireală din profunzimile subconştiente, ca în cazul orficilor oraculari („orbii”), ci de realul imediat expus vederii noastre directe. El nu e desprins de real, nu levitează deasupra realului, nu-l „închipuie”, ci îl trăieşte efectiv, şi-l asumă, instituind o altfel de raportare la prezent. Atitudinea sa e una de martor cu memorie activă, insidioasă, mereu la pîndă. „Ani de zile zile am scris fără să mă gîndesc la publicare. Scriam cu o bucurie sălbatică, uneori, cu furie, alteori, cu o tenacitate pe care nu mi-am pierdut-o niciodată…”

 

„cuvintele se făceau albine în zbor uneori/ limba creştea ca pîinea de casă”

În privinţa expresiei, noutatea stătea în asimilarea unui sistem de referinţe, prin citare-colaj sau teatralizare, cu atenţie specială acordată construcţiei poemului, într-o elaborare complexă, cu proiecţii surprinzătoare. Viaţa poemului devine ea însăşi temă de studiu pentru optzecişti, freamăt de real şi de spirit, crede Petean. Datorită acestei noi mentalităţi, poezia capătă o altă afirmare: „Dar ce este acest real? Este vuietul străzii, dar şi vuietul minţii; vîrtejul cosmic, dar şi abisul visceral; vîntul care sculptează munţii, dar şi vîntul care suflă mizeria de sub unghii; comedia umană, dar şi divina comedie a literaturii; travaliul la opera în lucrare, dar şi lucrul la imaginea operei; obsesia domeniului încredinţat fiecăruia întru administrare, dar şi domeniul obsesiei care pîrjoleşte creierii; Poemul ca atare, dar şi Poema înţeleasă ca duh feminin al acestuia; călătorie în infernul de afară, dar şi rătăcire în labirintul lăuntric ş.a.m.d. Limbajul poeziei se va schimba radical, ca urmare a acestor noutăţi de atitudine şi de viziune. Limbajul poeziei va deveni mult mai complex, mai variat şi, adeseori şocant, căci poetul va manipula fără nici un fel de inhibiţii cuvinte şi expresii specifice oralităţii, termeni tehnico-ştiinţifici, concepte filosofico-religioase, figuri emblematice etc. Şi, ca la orice revoluţie, există lideri şi martiri, personaje centrale şi marginali, eroi şi încotroţopeniţi.” (Din interviul luat de Augustin Cozmuţă, în „Ziarul Financiar”, 16 martie 2012)

Dintre echinoxiştii celui de al doilea val de afirmare, Mircea Petean mi se părea la debut textualistul cel mai autentic, în sensul alexandrin, al atenţiei acordate elaborării (poieticii) şi plăcerii de a întemeia discursul ficţional pe intelect, pe obiectivare, şi mai puţin pe sensibilitate, pe instinct. Imaginea autorului „sfărîmat” în vocile sale, în personajele pe care le duce cu sine, se suprapune peste aceea a poetului sihastru, urcînd cu vedeniile sale spre zariştea poemului: „la o margină/ nu s-ar zice-n paragină/ că trăieşte pe-acest astru/ ultimul sihastru// pajişti înalte suindă/ frunte de zeu/ unde te duci fătul meu/ trupu-i ocară/ doar ochii-s vii/ şi nu spusa ci/ aerul care-o-nconjoară/ pe rînd/ deasupra trotuarului/ în rînd/ cu frunza arţarului/ şi-aşa/ din zori pîn’ la vecernie/ şi poartă frumoasa lui urîţenie/ pajişti înalte suindă/ frunte de zeu / apropie-te fătul meu…” (Sihastru) Glacialitatea programatică, proiecţia afectivului într-o exterioritate ruinată, compromisă, vin trecute printr-o peliculă de sarcasm, amintind de Caraion şi Tonegaru: „ca o floare creşte/ pămîntul-măr descojit/ la urechea celor fără auz/ îmbie-te ia/ somnul lumii-l împarte felii/ pe farfuria albastră/ mînată de valurile respiraţiei nu-ştiu-cui// dealul se înalţă ca un trup/ la un punct în cer nesilit se-ncovoaie// în grădina publică pe străzi/ în camere înverşunate/ în subţirimea pămîntului// se mănîncă seminţe se umblă/ se aruncă scuipat coji umbre cuvinte// cei fără auz alunecă de partea ailaltă/ zîmbind prosteşte/ ca pe un suflet/ o dimineaţă nouă arămeşte întunecatul munte” (Catastrofe inventate pentru uzul celor fără auz)

Peisaje încremenite, agregate semantic, într-o scriitură lapidară, notaţii în fîşii, scene relatate frust, fără consum de podoabe – iată trăsăturile acestui refugiu în domeniul „visului răzbunător”, care face mereu ca fragmentele de viaţă cele mai disparate, cele mai greu de apropiat, să poată fi aglutinate între ele, prin liantul scriiturii înseşi („poemul se face din eschive”), aprinzînd miracolul cuvintelor: „verbe de lînă chipu-mi înfăşoară/ albine bezmetice ochii-mi înţeapă/ pripeala din lucruri îmi ferecă gura/ prin stînga vine suferinţa pe-o tavă de plastic/ prin dreapta se duce bucuria în jgheabul de scurgere…” (Singurătate); „săltăreţe/ cuvintele/ îşi fac de cap pe coridoare/ preaştiutorii plăsmuiesc scări/ neofiţii le-adaugă…” (Le maître n’est pas encore venu). Poetul e făcut să stea mereu cu gîndul la tot ceea ce poate contribui, misterios, la facerea poemului, şi mai ales la efemerul care dăinuie, cum îi place să spună „efemerul faţă cu veşnicia, fulgul de zăpadă căzut în deşert”.

 

„verile copilăriei aidoma grăunţelor de aur le-am semănat”

Structural, Mircea Petean este un nostalgic al edenului rural, al meleagului de început. Volumul său de debut, unde revărsarea de sarcasm asupra oraşului cu  miasme şi pierzanii „satisface setea de cruzime”, rămîne în urmă, dat la o parte de creaţia ulterioară, întoarsă prioritar spre bucolismul natal. „Mă voi întoarce – da/ singurătatea/ ce bine mi-o voi hrăni” – promitea undeva poetul şi după revoluţie avea să se ţină de cuvînt. Înainte să fi devenit celebră prin fabrica de echipamente Nokia, comuna de baştină a lui Mircea Petean se lăfăia pe coperta unei cărţi de poezie, Cartea de la Jucu Nobil (vol. I, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1990;, vol. II, Paralela 45, 2000; vol. III, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2003), realizare pe care şi-a dorit-o reprezentativă şi la care a lucrat mai bine de un deceniu şi jumătate. „Este o trilogie sau mai bine zis a devenit aşa ceva. Primul volum a apărut în 1990, imediat după Revoluţia din decembrie. Poate că e important de menţionat faptul că se afla pe masa lui Dulea (Mihai Dulea era un notoriu cenzor cultural al fostului regim, n. ns.) în toamna lui ’89; dacă ar fi apărut atunci, mi-a zis editorul meu, poetul Vasile Igna, cuvîntul nobil ar fi fost şters, fiind socotit periculos de către cenzorii vremii… Cartea de la Jucu Nobil e făcută din cărţi foarte diferite ca viziune, atitudine, substanţă şi scriitură.”

„Am aşteptat să se coacă  în mine imagini” – sună pillatian primul vers al acestei monografii epopeice despre satul transilvan şi amprenta care l-a făcut să reziste timpului. Întoarcerea acasă echivalează cu recuperarea darurilor zeieşti cu care sînt răsplătiţi oamenii de aici, aşezaţi într-o fostă albie a Someşului, crîng senin unde, căzut în vis, devii „cuvînt fericit” împresurat de tăceri: „broasca imemorială orăcăia dimineaţa pe dealul dinspre/ apus/ care era Ţărmul stîng/ iar seara pe dealul dinspre răsărit/ care era Ţărmul drept/ al rîului care pe vremea aceea trebuie să fi arătat ca un/ fluviu/ lucrătorii pămîntului ară şi seamănă sapă şi culeg roadele/ în fosta albie/ uliţa noastră aproape că n-a mai trebuit prunduită/ dauritul drum al Mariei Tereza şi drumul de fier/ şi toate drumurile de cară au curs şi curg în aceeaşi albie”. Topografia locului are tainiţele ei: Groapa Rea, Linul Apei, Bulboana, Repezişuri, Cornul Dealului, Cornul Lunii, Drumul către Castel, Marile Grădini, la Mărătoare, Cotul Rîului, Rîpa Ciobanului – un ţinut al inocenţei aşteptînd să intre în imagine.

Într-adevăr, spre deosebire de Ion Pillat, care intră în Florica bunicilor cu sentimentul sacralităţii, al sfiiciunii pe care ţi-o dă un sanctuar; sau de Marin Sorescu, teatralizînd sau punînd la cale scene „sucite”, surprinse cu ironie şi sete de autenticitate, la Lilieci, Mircea Petean duce cu sine, în periplul său retrospectiv, un alean al cufundării în text, în interioritatea discursului lumii şi al stării de comunicare, apelînd la un limbaj de factură post-modernă. Cum l-a întîmpinat pe poet tărîmul natal? „Lumea era un text/ scris cu caractere umbroase/ în dialectul numelor/ pe urme nu pe tăbliţe de ceară/ nici pe suluri de papirus/ nici măcar pe foi de caiet cu linii” (Umbre. Urme. Nume. Oglinzi); sau: „ca să dăm o raită prin domeniul străbunilor…/ o era o carte vie/ eram nişte martori uimiţi/ ai coabitării paşnice/ dintre zei şi cuvinte” (Aezii): „memoria mea este un cimitir de zei păzit de cuvinte –/ relicve ale unei postmoderne mitologii” (Poemele Anei)

Textualismul scoate discursul poetic din patetismul regresiunii şi evocativ – starea dominantă a primelor poeme din volum – şi îl livrează luării în răspăr a relatării, care astfel capătă vag ecou ludic, o frenezie desacralizantă, schimbare de tonalitate care, la un autor matur, stăpîn pe strategiile poetizării, aduce consecinţe surprinzătoare, spre spectacol oniric şi grotesc: „rîul învîrtea cu un singur braţ pietrele morii/ ţăranii însomnoraţi îşi aşteptau rîndul de cu seară/ tolăniţi pe saci sau pe un braţ de fîn sub căruţe/ prăbuşite alături caii mestecau ceaţa cu răbdare…”. Pe acest fundal de o rusticitate zăbavnică, se produce saltul spre fabulos, undeva,  în camera bunicii, în intimitatea caldă a imemorialului: „casa respira ca un om trudit – mirosea a busuioc şi a dragoste/ Mare bal mare la castel avioane iuţi cu oaspeţi îndepărtaţi/ decolau în trombă pe acoperişe/ în limuzine cîte-un savant cocoşat/ pe motorete cupluri de pictori gata pregătiţi/ pentru exerciţii de peisaj/ coloane de sportivi în marş înaintau/ agitînd eşarfe sape lopeţi scurte măciuci tîrnăcoape/ «Sînteţi invitat la castel»/ am descifrat un nume cu picioarele strîmbe/ şi m-am urcat pe bicicletă şi nu m-am uitat înapoi/ ghizi cu feţe de pergament/ făceau excursuri în istoria/ antică medie şi contemporană/ saltimbanci pitici interpretau Chopin/ Vivaldi Grieg Beethoven/ fără să se ajute de instrumente/… / secondanta recita din Eminescu pe ruseşte/ oratorii – în criză de subiecte înalte –/ debitau anecdote/ iar cenacliştii/- fără a părea deloc incomodaţi -/ interpretau în gura mare cu subtilitate/ texte/ pe ea am zărit-o în foişor – negri ochi oblici roşii bucle –/ înconjurată de o mulţime de copile…” (Castelul)

Imaginaţia lăsată slobodă pare să anticipeze vacarmul micului Babel, adus în tihnita aşezare ardeleană de şantierul noilor construcţii multinaţionale.

 

„în timp ce realul trecea cu şenila peste el”

Poemele lui Petean vor recurge de acum încolo la această reţetă a balansului, a alternării între bucolicul de frescă şi burlescul balcanoid, alegîndu-şi personaje şi episoade pe măsură: „Cionaru era diac şi făcea versuri/ pe cît de solemne pe atît de săltăreţe/ dezlegau mortul de toate cîte au făcut viaţa sa// era un exerciţiu de intimitate cu moartea/ de altfel a şi cunoscut o blîndă dispariţie”; „Turbuţanu descindea direct din Traian împăratul/ nevastă-sa era Dochia – tu Docă – i zicea -/ lucrase pămîntul/ scoase – se piatră din baie/ îngrijise cai de curse într-o herghelie regală/ făcuse crescuse şi învăţase nouă copii/ cîntase cu demnitate cînd se ivise cîte-un prilej la vioară/ fusese controlor de pieţe şi oboare/ şi înainte de a se amesteca cu ţărîna/ se reîntoarse acasă printre ai săi// n-a hulit viaţa şi mai ales/ n-a pierdut plăcerea de a construi lumi/ din cuvinte”; sau iată şi o replică ardelenească a Coţcariului lui Creangă: „avea cea mai frumoasă căruţă/ cei mai frumoşi cai/ o ţinută impecabilă/ era cel mai bun cărăuş din ţinut/ şi-i ziceau pe drept Nealcoşu/…/ pornea scurtă vreme după miezul nopţii/ el pe iliş/ în dric/ sporovăiala ardeilor graşi/ vinete albastre rupte de pe creanga nopţii/ bulgări strălucitori de conopidă/ verze ca nişte ugere răcoroase/ un nor de mireasmă de pepene galben învăluie micul său/ car alegoric// drumul avea memorie – caii se întorceau singuri trăgînd/ căruţa stăpînului ieşea scurtă vreme după miezul zilei printre oameni/ recunoscut maestru al combinaţiei de imprecaţii…” (Aezii)

Faţă de momentul debutului, poezia lui Mircea Petean pare de nerecunoscut, tentată de etno-pitorescul unei lumi gata intrate în text, gata scrise în „cartea vie” dintre zei şi cuvinte. Este clar, poetul a deprins cu inteligenţă lecţia textualismului şi o pune la treabă, angajînd materia atît de generoasă de la Jucu Nobil. Poezia sa a devenit intens descriptivă, cu un consum verbal considerabil; evită în continuare metaforicul, mizînd mai mult pe efecte de stupoare pe seama faunei atît de stranii a locului. Relatarea, cu exces de amănunte patetice, nu poate evita petele albe, redundante, plictisitoare, cu unele segmente care denotă lipsa de rigoare în supravegherea scriiturii – mai ales în secţiunea Baladelor, unde un creion critic putea bara pasaje întregi de memorialistică autistă. Se salvează atunci cînd eul simulează jocul textual, fie şi cu fandări manieriste, sau cînd îşi asumă postura celui obosit prin biblioteci, „citind” viaţa ca pe o carte moştenită din vechime: „era un pudibond şi-un pur/ era un călător deci zăbavnic/ azi în Kuala Lumpur/ mîine în Cavnic/ credea în vin mai abitir ca-n destin// vedea în întîlnire un mirobolant festin/ exersa asceza-n celelalte zile// supus-a biblioteca unui încrîncenat asediu/ cu gloanţe oarbe şi cu Seneca/ întrebuinţat ades ca remediu// învăţa spaniola cu bietul Gomez/ fiindu-i interzisă româna/ s-a reîntors în Venezuela/ rămasa-i pe Someş// dedat renunţărilor aspre/ pe cîte roci călcat-am iubito/ ca să-ţi vorbesc despre// la forza dello spirito// silabiseai cu voce tare/ verile copilăriei/ punînd bombe-artizanale-n/ holurile Academiei// cu faţa la munte/ înfrîngeri rezistente/ zăpada calcă-n copite/ pămîntul pustiit de esenţe…” (Portretul artistului la prima tinereţe). Într-un alt poem vorbeşte de un Cerc iniţiatic şi misterios, cu şapte membri: Gusti (Augustin), Andrei, Sache, Vova, Otto, Ioani Baladinul şi autorul („piromanul”, cel ce întreţinea focul iniţierii), care se întruneau în ascuns, noaptea, prin locuri ferite din Capitala provinciei, Clujul, desigur: „într-o noapte ca aceasta se dă semnalul retragerii în munţi/ acolo unde fiecare ajunge el însuşi…”; „Cercul urcă din valea plîngerii pe culmi de exces şi extaz/ pe scara focului…”; „se ştia că fiecare noapte va aparţine unuia din cei şapte/ membri ai Cercului/ aceasta e Noaptea Hermeneutului…” Întrunirile se încheiau cu ospeţe carnasiere de pomină, în pitoresc de stînă ardelenească: „vorbe de duh anecdote ţărăneşti proverbe şi cimilituri/ stropite din abundenţă cu ţuică de Zalău bere şi vin de casă/ savurate laolaltă cu slănina şunca şi cîrnaţii peştii prăjiţi/ pe grătar/ şi tăvăliţi în mujdeiul gros de-l poţi întinde pe pîine/ ca untul/ şi brînza iute şi puturoasă/ strigături aluzive şi ţîpurituri deochiate/ fac să crape şi să se deşire pînza muzicii rock/ să le spargă celor şapte membri ai Cercului ţestele…/ haideţi să povestim să rîdem şi să ne prostim…” (Nopţi albe. Istoria secretă a Cercului)

 

„dar daţi în mine cu pămînt – strig”

Secţiunea a treia a Cărţii însumează poeme reflexive, unele uscate, naiv-aforistice (de felul: „discreţia este mama înstrăinării şarmant formulate” ?!; „să ştii ce vrei şi mai ales să ştii că nu va fi fix cum vrei”; „nimeni nu te urmează/ în moarte/ te duci singur”; „corabia prezentului aruncă ancora în apele trecutului”; „dacă paradisul este o bibliotecă/ atunci infernul este o bibliotecă în nerînduială” – o seamă de truisme gratuite), altele care menţin totuşi cota poetului în aventura sa de a-şi descrie domeniul, cuprins de mizerie livrească: „se uită la iedera cuvintelor cum pune stăpînire pe zidurile/ casei care îşi schimbă concomitent înfăţişarea destinaţia şi proprietarul/…/ n-ai mai scris un vers în biblioteca unde s-au zămislit/ capodopere/ dintr-un sanctuar şi-un simbol ajuns-a un simplu depozit/ de cărţi/ cîndva etalate cu ostentaţie ale tale zac grămadă-ntr-un colţ -/ comentează acelaşi cu sarcasmul arhicunoscut// şi de cîte ori le vede îi vine să le ascundă/ şi le aruncă la gunoi ori să le pună pe foc – mai nou –/ de cînd idealul de ins realizat pe deplin e un bou (sic !)…” Poemele se populează cu personaje alegorice şi voci din „cele netrăite”, se teatralizează, vor să înfioare, să şocheze („trebuie să fac să tremure lumea de spaimă/ trebuie să fac să tremure lumea de încîntare”), dînd discursului un fundal pitoresc. Ca textualist devotat, poetul a învăţat „preţul tăcerii dinlăuntrul cuvintelor” şi face „negoţ cu tăcerile”.

Mircea Petean (n. 2 febr. 1952, Jucu de Mijloc, jud. Cluj) e absolvent al Facultăţii de Filologie (secţia româno-franceză) din Cluj Napoca, 1976. Colegi de promoţie: Gheorghe Perian, Aurel Pantea, Ioan Moldovan, Augustin Pop, Ion Cristofor, Ştefan Borbély, Virgil Podoabă. „Anul în care l-am descoperit pe Eminescu la seminariile cu Ioana Em. Petrescu a fost colosal; într-un alt an am făcut exerciţii stilistice traducînd din Baudelaire, pentru uz propriu.” Profesor la Moisei şi Borşa, Maramureş, între 1977 – 1989, unde a iniţiat cîteva promoţii de copii în limba „poezească”. Tot acolo se însoară cu Ana („ne-am cunoscut în sfînta zi de 27 octombrie 1977, la Borşa”), căreia îi va dedica multe versuri, convins că poezia e străbătută de un duh feminin. După 1990 s-a consacrat profesiei de publicist şi editor, mai întîi la Editura Dacia (1990-1998), apoi la editura proprie Limes, al cărui nume a fost dat de profesorul Mircea Zaciu. Alte volume de poezie: S-au produs modificări (1991), Călător de profesie (1992), Zi după zi (1993), Lasă-mi, Doamne, zăbava! (1995), Ploi, zăpezi, felurite (carte de haiku, 1998), Cartea întîlnirilor (în colaborare cu poetul Andreas Wellmann, 1999), Lovituri de nisip (2004), Poemele Anei (2007), Cîmp minat (2009), Linişte redusă la tăcere (2011), Catedrala din auz. Poeme ligure (2012), Nerostitele. Noi poeme ligure (2018). Are cultul memoriei ancestrale, „evaziune într-un trecut personal”, şi „voinţa de literatură”, ca administrator de „domeniu” şi cititor al cîtorva biblioteci tixite, cum se laudă. Deapănă cu voluptate o teorie a sa despre diferenţierea pragmatică a poeţilor: „Există poeţi care scriu doar pentru critici; ei sînt preţioşii, pretenţioşii, obscurii; ei au orgoliul profunzimii; ei sînt genialoizi: ei nu au public, cu excepţia cîtorva fanatici. Mai ales universitarii îi gustă… Există, apoi, poeţi care scriu pentru publicul larg; ei sînt gregarii, setoşii de putere, vînătorii de succes; ei au orgoliul accesibilităţii, sînt vedete; mulţimea îi adulează sau îi contestă cu vehemenţă; critica strîmbă din nas, cînd nu caută justificări cohortei de compromisuri care fundamentează acest tip de poezie pe care l-am numi de piaţă. Există şi poeţi care scriu pentru un public restrîns, pentru o mînă de apropiaţi…; ei sînt intimiştii, singuraticii, care se simt bine într-un cerc de prieteni… Există, în fine, poeţi care scriu pentru ei înşişi sau pentru nimeni, ceea ce este acelaşi lucru; ei sînt aristocraţii, însinguraţii, orgolioşii; ei ştiu că ar putea fi adulaţi, de fapt chiar au nevoie în taină de o enormă doză de admiraţie, dar nu se amestecă cu plebea… Există poeţi pentru care tipurile prezentate nu se constituie decît în simple stadii.”

Ciclul Poemele Anei, carte pe tema castităţii erotice, poate deschide o discuţie interesantă despre viitorul poeziei de dragoste, împlinite în cuib domestic. Poetul îşi „curăţă” aici expresivitatea de aluviunile verboase, devine tandru şi virtuos, aducîndu-şi aminte de fragilitatea rostirii, cultivată la începuturi. El pleacă de la Rilke, pe care îl adaptează cu firesc obiectivismului sarcastic, propriu echinoxismului: „lumina joasă te linge pe tălpi/ ierbile sună a împăcare/ te trezeşti – gura pecetluită de brumă/ imaginaţia ameninţată/ (era să spun – ce stîngăcie – de timp)// ana/ te aud şi te ascult/ sar în urma mea cuvintele/ ca lăcustele/ într-o strachină veche murdară/ cîndva formau frumoase perechi/ încingeau horă seara de seară/ ana (surîzătoare geana ta)/ vezi acel chip/ ar vrea să se întrupeze/ n-auzi căci strig/ ia-ţi tălpăşiţa smalţ zbanghiu”. O carte originală, scrisă cu pasiune şi cu vervă, bună ca argument la vreun referendum pe tema familiei creştine: „exigentă furioasă pedepsitoare ai fost cu mine/ cel căzut în balta lenei/ în zoaiele indiferenţei/ ori în arşiţa tăgadei/ dar niciodată mai mult de trei zile/ sfînta ta mînie nu a durat/ trag nădejde că nu altfel se va întîmpla şi-acum/ cînd – uite – a trecut deja o zi de cînd ai plecat/ iar eu după lumina feţei tale mă rotesc neîncetat…”

Poezia lui Mircea Petean a ştiut să împace spiritul textualist cu chemarea străbunilor şi ritualul vieţii obişnuite.

Revista indexata EBSCO