Dec 20, 2018

Posted by in Proza

Viorel DIANU – La scriitori

Pe la începutul lunii iunie, Alexandru Cezianu, simţindu-se deja înzdrăvenit, şi-a făcut timp pentru o ieşire în oraş legată de pasiunea lui, neglijată în ultima vreme din pricina daraverilor sîcîitoare cu doctorii şi spitalele. I-a spus Caterinei dinainte cu o săptămînă, ca să nu-l programeze cu alte treburi, că marţi se duce pe la scriitori. Îi era dor, pe de o parte, să-i mai întîlnească, iar pe de alta voia să-şi procure revistele „Viaţa Romînească” şi „Luceafărul”, în care i se publicaseră o cronică literară la romanul reeditat Înserare şi un fragment din cartea la care scria. Atît fragmentul cît şi cronica le citise pe Net, dar îşi dorea şi revistele, pe care nu le găsea decît la sediul scriitorilor, de cînd se desfiinţase chioşcul de pe Dacia, de unde le cumpăra.

Deşi lună de vară, s-a îmbrăcat preventiv, să nu-l întoarcă gripa şi s-o ia de la capăt cu boala. Din Panduri pînă la Calea Victoriei a mers cu autobuzul, străbătînd jumătate de oraş, ceea ce i-a plăcut, pentru că i se făcuse dor şi de Bucureşti, să-l mai cutreiere. A urcat pe Cale o sută de metri, apoi a cotit-o la stînga spre Sfinţii Voievozi, unde era dosit sediul. Aici l-a căutat întîi pe Simion Lazăr, difuzorul „Luceafărului”, pe care l-a aflat în biroul său, la calculator. A priceput de cum s-au salutat despre ce e vorba, ascultîndu-i totuşi rugămintea, şi i-a arătat pupitrul de pe care să ia revista. Alexandru a mulţumit şi, afară, aşezîndu-se acana la masa de pe hol, a răsfoit-o să-şi descopere proza. Iat-o, pe pagina a şaptea, cu fotografie, desfăşurată pe trei coloane. Privind-o, a trăit un moment de suavă bucurie. Cu excepţia cîtorva scurte eseuri, nu mai publicase de bună vreme un text literar, de cînd survenise criza de creaţie. Un scriitor nu e observat şi luat în seamă nici cînd publică, la ce?…, dar să mai şi lipsească din presa ori de pe piaţa literară. E mort. Dacă ar fi un VIP… Un VIP e suficient să se lase de fumat, ori să-şi schimbe iubitul/iubita şi vuieşte mass-media, fiindcă e un eveniment vital pe care trebuie să-l afle urgent ţara. Însă un pictor, un compozitor, un scriitor poate să facă şi minuni, tot degeaba. Chiar minuni nu înfăptuiesc ei, nu ţin de competenţa lor, doar ce mai deschid o expoziţie, mai susţin un concert, mai lansează o carte… Îm! Deci Alexandru, contemplîndu-şi opera, se bucura timid în sine, altminteri nu se iluziona că textul lui va fi remarcat de cine ştie cîtă lume, ci de un număr limitat de confraţi. Dar şi atîţia, însemna ceva. Era un indiciu că mai trăieşte. Doi ani a stat mut, ferecat în vidul de inspiraţie, pînă cînd, într-o zi, l-a trezit Caterina din apatie: Ce faci, bărbate, tu nu mai scrii?… Şi în martie, acum trei luni, s-a aşezat ascultător la birou. Dintru întîi speriat că nu va fi capabil să aştearnă pe hîrtie un rînd, apoi, tatonînd răbdător inspiraţia, şi-a dat drumul. Pînă au căşunat pe el bolile a scris patru capitole din roman, a trimis un fragment la revistă, a apărut, vasăzică e viu. A reluat de puţin timp şi lucrul, îi pare cinstit să scoată din nou capul, să da ochi cu inşi ca el. Unde? Aici.

Foiletă revista pînă la sfîrşit, să ia cunoştinţă de toţi cei prezenţi într-însa, precum îşi închipuia că luau act şi aceia de prezenţa lui, după care o vîrî în geantă. Redacţia „Luceafărului” era alături. Găsi uşa deschisă şi, înăuntru, însuşi secretarul general de redacţie, preşedintele Filialei de Poezie Bucureşti. Era în mijlocul camerei, cu un teanc de cărţi în braţe. Se salutară şi îşi strînseră mîna.

– Aţi luat revista? îl întrebă de prima dată Hanibal Stoica.

– Mi-a dat-o adineauri domnul Lazăr. Am văzut proza.

– Am propus-o cu prioritate pentru apariţie, lăsîndu-i pe alţii să mai aştepte, ţinînd cont de…

De relaţiile lor amicale, de statornicia pe care o manifesta el faţă de publicaţie…

– De valoare, plusă Alexandru.

– Absolut.

– Am trecut printr-o perioadă de secetă în scris, dar acum, slavă Domnului, s-au redresat lucrurile, se mărturisi.

– Ni se întîmplă tuturor…

– Dumneavoastră aveţi spre rezervă cărţile, privi la teancul ce-l ţinea în braţe. Şi scrieţi lunar despre patru-cinci.

– Abia le răzbesc. Şi nu pe toate… Uite, Anghel Braşoveanu, scoase deasupra un tom masiv, îmi trimite ditamai cărămida… Cît mi-ar lua s-o citesc?

O „ditamai cărămida” i-o fi compărut şi romanul Înserare, pe care i l-a oferit la finele anului trecut şi pe care i l-a recenzat pe scurt, laolaltă cu încă trei titluri.

– Ei, le frunzăriţi, nu le buchisiţi.

Zîmbi confirmativ, luînd din raft alt volum. Îl cercetă şi pe faţă şi pe spate, îl răsfoi, sumar, din automatism, şi luă pe următorul… Cîte cărţi! Desigur că nici scriitorii nu prididesc să şi le citească între ei. De aceea sumedenie trec neobservate şi necomentate de nimeni. Pentru critici devine obligatorie selecţia, procedînd preferenţial: dacă autorul e cunoscut, dacă le e prieten, dacă lucrarea i-a mai fost semnalată pe undeva…

Fiindcă Hanibal Stoica stătea în picioare, Alexandru nu se aşeză nici el pe canapea şi încheie conversaţia.

– Domnii de la „Viaţa Romînească” or fi venit?

– Da, îi găsiţi… Felicitări pentru cronica de acolo!

– Mulţumesc, mulţumesc pentru tot.

Uşa din capătul culoarului era închisă, bătu cu sfiiciune şi intră. În faţă, de cum deschise, poetul Marius Tarna, care se ridică înseninat de la masă de cum îl văzu.

– A…, bine aţi venit!

– Bine v-am găsit!

Alexandru îl sărută pe amîndoi obrajii, afabil. Erau prieteni vechi, argeşeni amîndoi, îşi permiteau anumite efuziuni. Cu Romul Cîmpean, de la biroul din dreapta intrării, dădu doar mîna. Venise mai de curînd în redacţie, nu se cunoşteau îndeaproape, vădea o atitudine rezervată, nu se clinti de pe scaun. Fiindcă trecuse la faza de salut protocolară, îl gratulă cu acelaşi gest şi pe redactorul cel mare, de la biroul de lîngă fereastră, Camil Gerea, care îi întinse aferat o mînă moale. Era cufundat în calculator.

Îi deranja, nu-i deranja cu vizita sa, Alexandru tot merse de se aşeză pe scaunul mai depărtat, urmînd pe un ton voios:

– Ce mai volum de haiku-uri aţi scos, domnule Tarna! Fulgere blînde. Declamă încet:

 

Fulgerele blînde

Caligrafiază pe cer

Poemul lui Dumnezeu.

 

– O încîntare. Am cumpărat placheta.

Ceilalţi doi trebuiau să convină că laudele lui, adresate unui prieten, sînt în firea lucrurilor, neînsemnînd nicicum că pe ei îi preţuieşte mai puţin.

În răstimp, Tarna se dusese la dulap să-i caute revista şi veni de i-o înmînă. Alexandru o primi cu mulţumiri, dar nu mai umblă prin ea să dea peste ce îl interesa, ar fi durat, şi avea acasă destulă vreme să citească şi să răscitească recenzia de cîte ori pofteşte. Gîndind la aceasta, îşi aminti oportun de o alta, pe care îi cădea bine s-o evidenţieze.

– Am citit în „Romînia literară” cronica elogioasă la cartea dumneavoastră, domnule Gerea, Petrecere cu zîne. O carte mare, am înţeles. Mi-a suscitat interesul. Din păcate n-am găsit-o şi îmi pare rău.

În principiu, scriitorii îşi oferă înşişi cărţi, nu le cumpără, iar aluzia lui Alexandru era străvezie. El îi adusese lui Camil Gerea, de cînd devenise redactor-şef, toate volumele sale. Acum s-ar fi cuvenit ca Gerea să deschidă sertarul biroului, să scoată de acolo Petrecerea cu zîne şi să i-o ofere la rîndu-i. Dar vezi că mai contează şi postura în care se află scriitorii unii faţă de alţii. Camil Gerea era şef la o revistă importantă, Alexandru Cezianu liber profesionist. Primul era scutit de obligaţii, în schimb Alexandru se afla la mîna aceluia: să-l publice în revistă, să le recomande criticilor să-i comenteze cărţile… Interesul lui Gerea ar fi fost doar să mai cîştige un cititor. Uneori, poate, nefiind de neglijat.

– Autorul cronicii la care vă referiţi, îi răspunse Gerea, trecînd peste aluzia transparentă, semnează şi cronica la romanul dumneavoastră, apărută la noi în revistă.

– Da, Ion-Radu Sofianu, un critic de vază. Sînt onorat. Îl voi căuta să-i mulţumesc.

– E pe sus…

– Dar proza v-aţi văzut-o? interveni Marius Tarna.

– Văzut. E un fragment din cartea la care tocmai lucrez. V-aş trimite şi aici unul, dacă domnul Cîmpean l-ar considera binevenit.

Cîtă vreme de beletristică se ocupase Marius Tarna, colaborarea dintre ei a mers strună. Dar cu Romul Cîmpean, care îl succedase, trebuia înnodată altă relaţie.

– Trimiteţi-l, îl îndemnă Tarna, în locul celuilalt.

– Desigur, consimţi şi taciturnul Cîmpean, impulsionat de colegul său.

Camil Gerea, spre care Alexandru ţinti ochii, dădu de asemenea din cap aprobator.

– Aşa voi face… Şi, cu asta, obiectivele vizitei mele sînt îndeplinite. Mă felicit că am stat astăzi de vorbă cu nişte scriitori de seamă.

Le strînse mîna pe rînd, în ordinea inversă acum şi fără adaosul de sărutări pe obraji şi ieşi.

Capii breslei scriitoriceşti îşi aveau birourile la etaj. Din sediul impozant de pe Calea Victoriei, de unde au fost scoşi, se mutaseră în această înfundătură. Alexandru sui încet scara de lemn şi defilă prin faţa uşilor de pe coridorul lung şi cam întunecos, luminat de o singură fereastră, din dreapta, de cum urcai. Ciocăni la ultima uşă, degeaba, pentru că dădea într-un antreu gol în care nu se afla nimeni, aşa că trecu prin el pentru a intra în biroul Filialelor Scriitorilor din Bucureşti, filiale strămutate şi ele tot dintr-un sediu arătos. Aici veneau cîte o zi pe săptămînă, prin rotaţie, preşedinţii celor cinci secţii. Fiindcă pe cel vizat îl întîlnise la „Luceafărul”, Alexandru nu mai avea treabă cu altul, ci cu secretarele, pe care le salută radios precum le obişnuise.

– Sărut mînuşiţele, domniţelor. Numai muncind vă găsesc mereu, numai muncind.

– Iar dumneavoastră numai vesel mereu, domnule Cezianu, îi răspunse Ludmila, de la masa a doua. De cîte ori veniţi pe la noi.

– De cîte ori mi se face dor…

De 1 Martie se înfiinţa nesmintit să le dăruiască mărţişoare, atît lor cît şi celorlalte doamne din sediu. Acum trei luni le-a adus unele cu şnur gros, dublu, ca o brăţară, care se prindea la încheietura mîinii cu o cheiţă. Cînd i-a întins Ludmila mîna, el a moşmondit, a moşmondit puţintel, avea şi privirea ageră foc, pînă a da de rost cheiţei. Dar nu s-ar spune că nu le-a făcut plăcere amîndurora, amuzîndu-se.

– Da, vesel… Cui foloseşte posomoreala şi la ce e bună?… Iar eu în dimineaţa asta am motive de veselie în plus: am venit să-mi dau birul.

Se aşeză pe scaunul dinaintea biroului principal, al doamnei Florescu, şi scoase din portmoneu Legitimaţia de scriitor  şi banii pentru cotizaţia anuală.

– Nu mai sînt primul, ca altă dată, dar nici în mare întîrziere, presupun.

– Sînteţi în eşalonul fruntaş, n-aveţi grijă…

Secretara îi aplică ştampila pe legitimaţie şi se apucă să-i completeze chitanţa. Pe uşă intră preşedintele Filialei de Critică literară, Dan Catrina. Le salută pe doamne, iar cu el dădu mîna.

– V-am citit romanul pe care l-aţi reeditat, domnule Cezianu. Pozitiv. De o cronică din partea mea nu mai e cazul, odată ce şi-a spus cuvîntul Ion-Radu Sofianu. Am scris despre Paştele timpuriu şi Boncăluitul cerbului şi n-aş vrea să vă monopolizez opera.

Dan Catrina nu doar că scrisese despre cele două cărţi ale lui, dar îl susţinuse şi să le lanseze la Tîrgul de la Romexpo şi la Muzeul Literaturii, pînă a fi evacuat din imobilul de pe Bulevardul Dacia.

– Încă o cronică, pe lîngă celelalte două, nu ar fi un monopol, dar sînt bucuros că îmi apreciaţi romanul

Întrucît Dan Catrina se apropiase de raft să treacă în revistă volumele de pe etajeră şi să le reţină pe cele care îi erau dedicate, iar el nu mai putea glumi cu doamnele, îşi luă la revedere.

Traversă coridorul şi intră, vizavi, într-o încăpere mai largă, folosită pentru şedinţele Consiliului, în afară de a servi ca anticameră la biroul lui Cătălin Cernat. Acest Cătălin Cernat cunoscuse o ascensiune rapidă, aproape fulminantă. Redactor simplu, întîi, la o revistă din provincie, ajunsese după o vreme la conducerea ei, apoi, la nici un an, descinsese în capitală direct pe postul de redactor-şef la „Romînia literară”. În urma alegerilor la scriitori, preşedintele nou întronat, Eugen Negoescu, şi-l desemnase ca adjunct. Şi în scris îşi lărgise spectrul Cătălin Cernat: de la poezie trecuse la proză şi dramaturgie, culegînd sufragii şi premii cu duiumul la toate speciile. Alexandru Cezianu îl cunoştea de treizeci de ani. Pe cînd locuise la Curtea de Argeş, colaborase la revista lui şi, în virtutea faptului, legaseră o relaţie amiabilă care nu s-a erodat în timp. În vizita extinsă de astăzi, nu putea să nu-l caute şi să-l salute.

– Domnul Cernat a venit? o întrebă pe secretară.

– Da, e cu domnul Ion-Radu Sofianu. Să vă anunţ?

Nu mai era nevoie: cei doi ieşeau din birou. Se apropiară zîmbitori unii de ceilalţi şi îşi strînseră mîinile cordial.

– Vă mulţumesc pentru cronică, începu Alexandru cu Sofianu. Am trecut special pe aici ca să vă asigur de sentimentele mele de stimă.

– Sentimentele sînt reciproce… Mi-a făcut plăcere să vă comentez. Înserare e un roman despre care s-a vorbit şi se va mai vorbi. Şi poate voi repeta gestul cu următoarea carte…

– Aş fi încîntat, tocmai scriu la ea… Vă trimit un fragment pentru revistă? îl abordă Alexandru ex abrupto pe Cernat.

– De proză răspunde acum domnul Negoescu. Ar fi potrivit să-i propuneţi personal, îl găsiţi la dînsul.

– Am înţeles. Vă urez toate cele bune!

Ieşi împreună cu Sofianu, de care se despărţi pe coridor, dinaintea biroului preşedintelui. Prin uşa deschisă o zări pe doamna Otilia Marcea. Chiar dacă pe Eugen Negoescu ar fi renunţat să-l mai vadă, cu dumneaei trebuia să schimbe două vorbe. Era singura dintre doamnele din sediu care îi citise romanul Paştele timpuriu. I-l dăruise acum paisprezece ani, imediat după apariţie, cînd se înfiinţase la sediul celălalt, din Calea Victoriei, pentru a-l oferi în primul rînd mai marilor de acolo. Spre surprinderea lui, doamna Marcea îi mărturisise la următoarea întrevedere că îi citise cartea şi o impresionase nespus. Era o mărturisire care leagă doi oameni. Intră şi îi sărută mîna.

– Am fost pe la toţi şi am zis să închei cu dumneavoastră, ca o încununare a vizitei mele aici.

– Şi v-aţi rezolvat problemele?

– Da.

Olimpia Marcea tatonă:

– Nu aveţi vreun interes şi cu domnul Negoescu?

– Ăă…, nu neapărat. N-aş vrea să-l deranjez.

– E singur.

Adică nu-l deranja. Altfel spus: îl încuraja să intre. Totuşi ezita. Cu Eugen Negoescu se cunoştea de la începutul începutului, de cînd debutase cu Transfigurarea, iar acela era asistent universitar. I-a dus cartea la Universitate. A recenzat-o, precum a făcut-o şi cu romanul Licăr. Textul despre roman l-a transcris cu minime modificări în Istorie. Apoi a tăcut, deşi el nu a încetat să-i dea carte după carte, inclusiv reeditările: Antologia de povestiri şi Înserare. Acum nu avea nimic nou să-i ofere.

Eugen Negoescu scoase capul pe uşă pentru a o ruga pe doamna Marcea să le dea de veste redactorilor de la revistă că o să înceapă şedinţa. Dădu cu ochii şi de el bineînţeles.

– Vreţi să veniţi puţin, domnule Cezianu?

Cînd intrară la el, îi făcu semn să stea pe scaun, în timp ce se aşeza însuşi la birou.

– Aţi reeditat Înserarea… Nu aveţi în proiect şi Licărul?

Pesemne că îşi înfiripase un gînd. Care?

– Îl am, dar am hotărît să-l amîn după ce termin şi tipăresc romanul la care lucrez, ca să vin cu ceva nou între.

– Într-adevăr, aţi hotărît înţelept. Să-mi trimiteţi prin mail romanul cînd e gata, să-i scriu o prezentare pentru coperta a patra, şi îl publicăm la Cartea romînească.

– Pînă la Tîrgul de toamnă poate că e prea devreme, însă pentru cel de primăvară îl dichisim cu siguranţă.

– Perfect.

Intenţia iniţială de a-i propune un fragment pentru revistă devenise superfluă, deci nu o mai pomeni. Ideea lui Eugen Negoescu de a-i încredinţa romanul ca să-l însoţească de un text referenţial precumpănea.

– Aţi căzut de acord? îl întrebă doamna Marcea.

– De acord.

Sfîrşise treburile la scriitori, nu mai avea de ce să stea. Satisfăcut de toate, coborî scara de lemn spre ieşire.

Revista indexata EBSCO