Dec 20, 2018

Posted by in Proza

Vasile MOIȘ – Cheia succesului via Ungaria

„Este greu să găseşti în istoria modernă

un guvern mai ticălos ca dictatura ungară,

guvern de jaf, de tortură, de asasinat”

Francesco Nitti

(fost prim-ministru al Italiei)

Ilie Ionescu îşi luă în primire noul post, fără prea multe formalităţi, în urma unei plenare extraordinare a Comitetului judeţean de partid Timiş. La început a fost privit cu circumspecţie, având în vedere că rămăsese membru al comitetului central, în timp ce primul secretar, şeful lui direct pe plan judeţean, nu era membru al forumului suprem de conducere al partidului. În aceste condiţii, cu toate că teoretic era numărul doi, Ilie Ionescu era în realitate şeful judeţenei de partid, nicio hotărâre nu se lua fără girul lui. Aşa cum îl sfătuise Stelkin, continua să-i ridice osanale lui Ceauşescu în toate împrejurările, pentru a-i adormi vigilenţa. Cerberii erau cu ochii pe Ilie Ionescu, aşteptând să facă o afirmaţie deplasată la adresa conducătorului suprem, pentru a raporta evenimentul pe scară ierarhică.

Braţul serviciilor secrete sovietice, la rândul lui, era foarte lung, fiind prelungit cu serviciile speciale maghiare, înţesate cu agenţi aflaţi în solda Moscovei. Ungurii au primit ordin să-l protejeze pe Ilie Ionescu prin acţiuni de diversiune şi manipulare, menite să-i ridice prestigiul personal şi să întărească zvonurile potrivit cărora el va fi succesorul lui Ceauşescu. Pentru asta trebuia să plătească un tribut, să se angajeze solemn că, în schimbul ajutorului pe care-l va primi de la serviciile speciale maghiare, va acorda, la o adică, autonomie teritorială minorităţii maghiare din Ardeal, prin reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, desfiinţată de Nicolae Ceauşescu. Pentru a parafa înţelegerea cu ungurii, cu ocazia zilei de 15 martie, ziua naţională a Ungariei, a fost invitată o delegaţie de partid din judeţul Timiş, din care făcea parte şi Ilie Ionescu, să viziteze judeţul învecinat şi să participe la festivităţi. A fost o simplă formalitate pentru unguri să organizeze o întâlnire conspirativă cu Ilie Ionescu, specialitatea casei, la care au participat şi câţiva dintre colegii lui de la Universitatea „Lomonosov” din Moscova, ajunşi în posturi de răspundere în structurile de partid şi de stat maghiare.

– V-aş propune să vorbim toţi în limba rusă, ca să nu folosim traducători, propuse Szücs Andras, şeful Serviciului secret de informaţii de la Budapesta, unul dintre prietenii şi colegii lui Ilie Ionescu, din perioada moscovită. Aş începe prin a-i ura bun venit pe pământul sfânt al patriei noastre tovarăşului Ilie Ionescu, unul dintre cei mai mari prieteni ai mei şi ai poporului maghiar.

– Mulţumesc pentru invitaţie şi pentru primirea călduroasă pe care mi-aţi făcut-o şi care mă bucură şi mă onorează, răspunse vădit afectat şi emoţionat Ilie Ionescu. Mă bucur, de asemenea, să-mi revăd câţiva prieteni dragi din tinereţe, care mi-au fost colegi la Moscova, în anii studenţiei.

– Tatăl prietenului meu, continuă Szücs, a fost unul dintre fondatorii Kominternului şi a participat la luarea uneia dintre cele mai importante şi mai corecte hotărâri ale Congresului Partidului Comunist din România din anul 1924, ţinut la Moscova, declararea României ca stat imperialist-cotropitor. Prietenii maghiari nu uită asta. Ne bucurăm că tovarăşul Ilie Ionescu este împreună cu noi la marea sărbătoare a poporului maghiar, când aniversăm ziua declaraţiei de independenţă de la 1848.

– Ce-a fost, exact, în 1848, se interesă Ilie Ionescu, am auzit tot felul de variante şi de interpretări.

– Dragă prietene, mă bucur că m-ai întrebat, se entuziasmă Szücs. 15 martie este ziua sfântă a libertăţii poporului maghiar, una dintre cele mai mari zile din istoria poporului nostru. La 15 martie 1848, marele Kossuth Lajos a citit, în faţa parlamentului, declaraţia de independenţă. A fost începutul unui război glorios, care a marcat pentru vecie destinul nostru. A fost necesară unirea a patru armate, austriacă, rusă, croată şi română, a lui Avram Iancu, pentru a înfrânge rezistenţa unui popor care îşi luase soarta în propriile sale mâini. Nici aşa n-am fi fost înfrânţi, dacă duşmanii noştri nu erau ajutaţi de trădătorul Görgey, ministrul apărării, care a capitulat cu întreaga armată ca să-şi salveze pielea. Ba a mai primit şi câteva mii de galbeni, pentru actul lui de trădare, de la prinţul Paskievici, comandantul armatei ruseşti invadatoare. Kossuth Lajos a reuşit să scape cu viaţă, cu toată trădarea lui Görgey, şarpele pe care l-a încălzit la sân, servindu-şi patria aşa cum se cuvine şi din exil. Din păcate, românii n-au înţeles, la timp, marile idealuri ale poporului maghiar şi au luptat împotriva noastră, ajutându-i pe austrieci să ne învingă.

– Din câte ştiu eu, răspunse timid şi neconvingător Ionescu, Nicolae Bălcescu a fost prieten cu Kossuth Lajos şi s-au înţeles foarte bine.

– Bălcescu a apărut prea târziu şi n-a putut să convingă armata contrarevoluţionară a valahilor să se alăture armatei revoluţionare maghiare, replică sec Szücs. Numai comuniştii români au înţeles nobilele idealuri ale poporului maghiar, partidele politice dintre cele două războaie au fost, fără excepţie, partide reacţionare cu orientare naţionalist-şovină, mai ales partidul naţional-ţărănesc al lui Iuliu Maniu. Cu toate că a avut o educaţie maghiară sănătoasă, primită la şcolile iezuite, Maniu şi-a trădat prietenii din tinereţe şi, când a ajuns la putere, i-a prigonit pe unguri. De fapt, ardelenii greco-catolici au fost cei mai mari duşmani ai naţiunii maghiare şi de aceea comuniştii români au procedat foarte bine că i-au interzis pe aceşti papistaşi nenorociţi.

– Oamenii simplii, muncitorii şi ţăranii, proletariatul în general, n-a manifestat niciodată ură de naţionalitate, încercă Ionescu să găsească un subiect de discuţie mai puţin controversat. De-a lungul istoriei comune, cele două popoare şi-au dat mâna, s-au ajutat la greu, în vremuri de restrişte. Mişcarea proletariatului, marile greve ale muncitorilor sunt cele mai grăitoare exemple. Nu degeaba dascălii proletariatului i-au îndemnat fără echivoc: proletari din toate ţările uniţi-vă! Când declamă formula magică, Ionescu îşi lăsă capul pe spate, pătruns de solemnitatea momentului.

Mâncărurile iuţi, ardeiate şi vodca băută din belşug au degenerat întâlnirea solemnă, transformându-o încurând într-un bâlci, fiecare dintre meseni încercând să spună ceva, fără să se obosească să-i asculte pe ceilalţi. Toţi încercau să-l convingă pe Ilie Ionescu de superioritatea proletariatului unguresc, mult mai conştient de misiunea lui istorică, fiind al doilea din lume, după sovietici, care a instaurat un regim comunist, cel al lui Bela Kohn, sau Kuhn, după numele lui maghiarizat.

– Tovarăşe Ionescu, te invit la o plimbare. Luăm puţin aer, îl prinse familiar de braţ Szücs şi-l conduse pe o alee a parcului din jurul casei de oaspeţi unde fusese organizată întâlnirea. Vreau să discutăm câteva lucruri între noi doi, aşa cum mi-a cerut tovarăşul Iuri Andropov. Ştiu că te bucuri de încrederea totală a tovarăşilor sovietici şi noi, comuniştii unguri, putem conta pe tine. Ceauşescu a instaurat un regim de teroare, cu el nu ne putem înţelege, cu atât mai mult cu cât János Kádár a îmbătrânit şi nu-i mai face faţă. Ultima dată, la ultima lor întâlnire, Ceauşescu şi-a bătut pur şi simplu joc de el, fără ca János al nostru să riposteze. Suntem informaţi că, mai repede sau mai târziu, urmează să-i iei locul lui Ceauşescu şi am fost sfătuiţi de tovarăşii sovietici să te sprijinim condiţionat în acest demers.

– Cum adică? n-am înţeles acest sprijin condiţionat, se arătă intrigat Ionescu. Mai există şi altă variantă de succesiune propusă de tovarăşii sovietici, în afară de mine?

– M-ai înţeles greşit. Este vorba să discutăm în prealabil, să ne punem de acord cu privire la satisfacerea unor cereri, a unor pretenţii ale naţionalităţii maghiare din România, în schimbul sprijinului nostru. Vrem să te ajutăm, eşti prietenul nostru, dar vrem să fixăm de la început regulile jocului. Te văd puţin reticent, nu mai ai încredere în mine?

– Nu despre asta este vorba, răspunse Ionescu gânditor şi nehotărât.

– Uite, ca să-ţi demonstrez că ştiu totul despre planurile tovarăşilor sovietici, am să-ţi spun că detaşarea ta la Timişoara face parte din strategia ascensiunii tale şi am fost sfătuiţi să te sprijinim pe toate căile şi cu toate mijloacele. Să nu ne subapreciezi! Cele trei milioane de unguri din România urmează fără să cârtească ordinele noastre şi constituie o masă de manevră apreciabilă. Pot declanşa oricând o revoltă socială de proporţii şi să cauţioneze schimbarea regimului de la Bucureşti. Nimeni nu-şi va putea permite să ucidă trei milioane de unguri, în centrul Europei, fără să se sinucidă el însuşi, plusă Szücs. Cine va avea colaborarea naţionalităţii maghiare din România va avea cheia succesului în buzunar!

– Am înţeles. Care ar fi pretenţiile voastre?

– O singură pretenţie: odată ajuns la putere, să înfiinţezi Regiunea Autonomă Maghiară şi să le acorzi autonomie teritorială ungurilor din România, pe care au avut-o, de altfel, înainte de Ceauşescu.

– Tovarăşe Szücs, tu eşti prietenul şi tovarăşul meu, îţi dai seama că nu va fi simplu deloc şi mai ales nu se poate face asta dintr-o dată.

– Nu suntem absurzi, tovarăşe Ionescu, nici vinul nu se face într-o noapte. Aici este vorba să accepţi ideea, după care vom decide împreună, de comun acord, etapele pe care va trebui să le parcurgem. Vrem să mergem cu paşi mici, altfel riscăm să ne împiedicăm pe traseu şi să nu ajungem la destinaţie niciodată. Ungurii au vrut totul dintr-o dată şi au greşit, nu mai sunt naţiunea dominantă din vechiul imperiu, în care guvernau la discreţie. Austriecii sunt imbecili, n-au avut niciodată rafinamentul ungurilor, de aceea Imperiul Austro-Ungar s-a prăbuşit într-un mod lamentabil. După atâtea nenorociri şi catastrofe ale istoriei, a venit vremea ca naţiunea maghiară să prospere din nou, să-şi ia în serios rolul conducător pe care l-a avut întotdeauna în Europa Centrală şi de Est.

– Ceauşescu este sprijinit de elemente maghiare sau care pretind că reprezintă minoritatea maghiară din România, implicate în structurile de conducere de partid şi de stat, atât pe plan local, cât şi pe plan central. Nu crezi că există o contradicţie de termeni între susţinerea ta că ungurii din România ascultă de ordinele de la Budapesta şi situaţia practică? întrebă nedumerit Ionescu.

– Vezi, tocmai aici este rafinamentul maghiarilor! Ceauşescu este convins că naţiunea maghiară din România îl urmează orbeşte. Este o iluzie. Ungurii îl urăsc şi aşteaptă momentul să se poată dezlănţui împotriva lui. Elementele ungureşti, despre care vorbeşti că sunt implicate în structurile de partid şi de stat, nu o fac de dragul lui Ceauşescu, ci pentru că au primit ordin de la Budapesta să facă asta. Spre deosebire de alte popoare, poporul maghiar este foarte disciplinat, seamănă cu poporul german, din acest punct de vedere. Ungurii îşi urmează conducătorii fără şovăire, conştienţi fiind că aceştia îi duc pe drumul el bun. Aceasta este una dintre explicaţiile faptului că un popor mic a reuşit să domine Europa Centrală şi să fie motorul dezvoltării şi al progresului timp de o mie de ani. Dacă accepţi propunerea noastră, naţiunea maghiară din România te va urma în totalitatea ei.

– Există şi o altă variantă?, se interesă Ionescu, vădit încurcat şi nehotărât.

– Bineînţeles că există! Ştii la fel de bine ca mine că tovarăşul Iuri Andropov ne iubeşte foarte mult, cum este şi normal, de altfel. Nu pentru că s-a căsătorit cu o unguroaică, ci pentru că s-a convins de superioritatea culturii, a tradiţiei şi a condiţiei istorice a ungurilor. În situaţia în care nu ajungem la un consens cu tine, ceea ce în mod evident nu-mi doresc, tovarăşul Andropov ne va recomanda o altă variantă. Tovarăşii sovietici sunt foarte pragmatici, iau în calcul, întotdeauna, o avarie de plan, o defectare…

– Înţeleg. Cu alte cuvinte, eu am de ales: îi dau autonomie teritorială pe criterii etnice minorităţii maghiare din România şi ajung la putere sau refuz această cerere şi nu mai am niciun sprijin din partea voastră. Am înţeles bine, acestea sunt propunerile?

– Nu. N-ai înţeles bine. Nu poţi ajunge la putere fără sprijinul naţiunii maghiare din România, nu a minorităţii maghiare din România, cum îi spui tu, în mod greşit. Va ajunge la putere numai acela care va accepta acest aranjament. După cum observi, eu sunt foarte sincer cu tine, nu am ascuns nimic. Aşa cum tovarăşul Stelkin are încredere în tine, la fel tovarăşul Andropov are încredere în mine. Până la urmă nu văd ce te reţine, de ce şovăi şi nu iei o hotărâre. Te ştiam mult mai decis.

– Nu despre asta este vorba. Nu ştiu dacă îţi pot spune acum, în această seară că accept oferta voastră, a ungurilor.

– Nu este numai oferta ungurilor, ci şi a tovarăşilor sovietici. Sunt convins că vei fi contactat de tovarăşul Stelkin şi vei fi sfătuit în mod corespunzător. Din respect pentru noi, tovarăşii sovietici ne-au cerut să avem un prim contact şi să ne punem de acord, în principiu.

Tovarăşe Szücs, ştii bine că eu am militat întotdeauna pentru respectarea drepturilor tuturor minorităţilor naţionale, fără nicio restricţie. N-am nimic împotriva Regiunii Autonome Maghiare, dar Nicolae Ceauşescu a permis manifestări naţionaliste în viaţa politică şi mai ales în cea culturală, care ne vor da foarte multă bătaie de cap. Transilvania a avut o istorie zbuciumată şi ungurii nu s-au comportat întotdeauna cum se cuvine, au comis şi numeroase abuzuri, mai ales în perioada 1940 – 1945.

– Ştiu asta, tovarăşe Ionescu, am spus-o şi eu că ungurii n-au avut, întotdeauna, răbdarea necesară, au vrut totul dintr-o dată. Asta nu înseamnă că acuma trebuie privaţi de toate drepturile şi asimilaţi. Tovarăşul Walter Rozeanu, prietenul tău, a scris un studiu, la cererea comitetului central al PCUS, despre Transilvania. El propunea ca această zonă să fie declarată independentă, ca un stat de sine stătător, adică să iasă din componenţa României. Noi nu mergem atât de departe, nu susţinem soluţia secesiunii, ci dorim o autonomie teritorială pe criterii etnice, naţiunea maghiară din România să se autoguverneze după legi proprii. Noi am luat exemplul regiunilor autonome din Uniunea Sovietică, rezolvarea cea mai corectă a problemei naţionalităţilor conlocuitoare.

– Aici ai dreptate, trebuie să urmăm exemplul tovarăşilor sovietici, se replie imediat Ionescu. Confruntarea internă a avut efecte nefaste asupra mişcărilor muncitoreşti, a abătut atenţia proletariatului de la problemele fundamentale ale menirii sale istorice şi nu avem nevoie de asta.

– Lucrurile sunt mult mai simple, tovarăşe Ionescu, se arătă iritat Szücs de logoreea prietenului său, deviantă de la subiect, accepţi sprijinul nostru sau nu-l accepţi şi atunci ne orientăm şi noi?

– Am nevoie de sprijinul vostru, încercă Ionescu să evite un angajament direct pentru acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, însă modalitatea de satisfacere a pretenţiilor voastre urmează să o mai discutăm. În principiu, sunt de acord cu reînfiinţarea Regiunii Autonome Maghiare, dar vom analiza în detaliu modalităţile de ducere la îndeplinire a unui astfel de proiect sensibil. Sper că ne vom mai întâlni, nu?

– Vreau să-ţi spun că noi ţinem legătura cu toţi colegii moscoviţi, inclusiv cu Vlăduţ Nistreanu…

– A fost în vizită la voi? întrebă imediat Ionescu, vădit deranjat de această afirmaţie.

– De mai multe ori, răspunse provocator Szücs, ştiind despre rivalitatea dintre cei doi comunişti români, pe care dorea să o întreţină şi chiar să o radicalizeze.

– Aţi discutat aceleaşi probleme şi cu el? se interesă Ionescu.

– Nu neapărat, se arătă evaziv Szücs, eu am rămas în relaţii bune cu el. Nistreanu este un tip inteligent, puţin excentric cu femeile, dar un om de cuvânt, pe care te poţi baza la o adică. Nu are profunzimea gândirii tale, este mai superficial, încercă ungurul să-i gâdile orgoliul lui Ionescu şi să-i mai atenueze suspiciunile. Cu toate acestea, dotat cu un simţ special al supravieţuirii într-o lume ostilă şi plină de pericole, ca un animal sălbatic, Ionescu sesiză că Nistreanu ar putea fi, la o adică, vorba ungurului, varianta pe care ar putea merge tovarăşii sovietici, dacă el nu va da satisfacţie… În definitiv ce treabă avea el cu ungurii din Ardeal? De ce să nu aibă autonomie teritorială, dacă locuiesc acolo de sute de ani? Până la urmă, nu era nicio deosebire între regimul politic de la Bucureşti şi cel de la Budapesta, România şi Ungaria erau ţări surori, amândouă construiau socialismul. Nu putem să trăim ancoraţi şi cu gândul numai la trecut, trebuie să vedem viitorul.

– Văd că te frământă ceva, tovarăşe Ionescu, sesiză Szücs, convins în sinea lui că pomenirea numelui Nistreanu a fost cauza bruştei posomorâri a românului. Poţi să-mi spui, să vedem dacă te pot ajuta cu ceva, pentru asta sunt prietenii. Te obsedează colegul nostru, Vlăduţ Nistreanu? La Moscova ştiu că aţi fost concurenţi…

– Asta a fost acolo. Acum în joc se află cariera mea politică. Eu am fost şi am rămas un colaborator foarte loial al tovarăşilor sovietici. Ei ar trebui să fie convinşi că nu voi trăda niciodată cauza socialismului, a proletariatului şi, cu atât mai puţin, încrederea pe care mi-au acordat-o. Eu nu-l cunosc personal pe tovarăşul Iuri Andopov şi mă gândeam că, dacă Vlăduţ Nistreanu are cu el o relaţie directă, privilegiată… nu-şi duse gândul până la capăt, lăsându-l pe Szücs să creadă ce vrea.

– Dacă asta vrei să ştii, te asigur că nici Nistreanu nu-l cunoaşte personal pe tovarăşul Iuri Andropov. Legătura se face tot prin Budapesta. Aşa că poţi sta liniştit, drumul spre puterea de la Bucureşti trece pe la noi, prin Ungaria. Numai noi putem manevra bariera, o putem ridica, lăsându-ţi calea liberă ori o putem închide. Asta depinde numai de tine.

 

 

*) Fragment din romanul În spatele uşilor deschise, vol. 2, cap. 20

Revista indexata EBSCO