Dec 20, 2018

Posted by in Poezii

Eduard Filip PALAGHIA

Poveste din Fanar

Hei, cruntă soartă avuse Hamza Surul!
Striga un menestrel pe drumul din văioagă.
Şi doar slujbaşii ceţii îl îndemnau la şagă,
şi numai vinul aspru îi domolea conturul.

Ce viaţă ostoită în dorul de stihie,
cât zbucium verde-n steagul ce-şi purta,
cum drămuia odoare când focu-şi domolea…
şi cine, de nu vinul, îl ostoia-n pustie?

Când se născuse Hamza, în satul dintre vii,
într-un brumar de-amiază, când mustul se-nteţise,
îi aşternuse mama şirag de vise-nchise
printre cotloane-ncinse cu iz de mucava.

Părea că numai vântul, ce-ntârzia să bată,
putea să îl alunge din netezimea stepei,
şi doar cotoiul sprinten, înfăşurat în vată,
dansa printre prigorii cu damf de menuete.

L-au luat păgânii-n-şei, când răsfirară satul,
şi l-au trimis cu carte, plocon pân’la Stambul,
printre odăjdii scumpe, în mantiile sul,
neînţărcat si gureş, ghiaur în miez de tul.

Prin caravan-seraiuri, printre necredincioşi,
el, micul prunc de suflet, cu ochi bătrân-sfioşi,
avea să-şi cate soarta, în zgomot de hanger,
prunc pripăşit prin stepe, copilul-ienicer.

S-a ostoit cu anii, şi-a luat cadâne zece,
s-a rupt de omenie şi de-orice legământ,
visa: cu Bafometul în ceriuri va petrece,
avea-va muieret… cât nu e pre pământ!

Şi a venit şi leatul, şi ziua norocoasă,
când Hamza cel plecat în jafuri peste ape
primi un dangăt simplu, de clopot, de acasă..
şi sufletu-i începe, încet să se adape…

E iarăşi prunc, e Amza, cu gângurit de rază,
copilul cel pierdut, prea jefuit de sine,
îi vine chipul Mamei, îi vine să se-nchine…
şi plânge-albit de drumul pieptiş, ajuns la Oază.

Revista indexata EBSCO