Dec 20, 2018

Posted by in Istorie literara

Ștefan CIOBANU – Motivele sufletești ale unirii Basarabiei cu România

Poporul românesc din Basarabia, prin votul „Sfatului Ţării”, prin reprezentanţii săi în Adunarea Naţională a României întregite şi prin diferite legături, care s’au stabilit în ultimii doi ani cu regatul vechiu, şi-a afirmat voinţa sa nestrămutată de a trăi la un loc cu întregul neam românesc.

Altfel nici nu putea să fie, deoarece această unire a fost o consecinţă logică a totalităţii condiţiunilor de viață istorică, etnografică, etc., a poporului românesc. Şi cu toate că această unire firească a fost prevăzută, nu numai de cătră mai mulţi oameni politici şi scriitori români, ci şi de cătră unii dintre ruşi, totuşi diplomaţii şi agenţii ruşi din străinătate, care visează Rusia cel puțin în graniţele ei vechi, caută să dovedească că acum Basarabia trebue să rămâie a ruşilor.

Însă, în tendinţa lor de a apăra această cauză pierdută pentru totdeauna, ei nu pot şi nici nu vor putea aduce nici un argument serios. Ce dovezi istorice, etnografice, sociale sau geografice, ar putea aduce ruşii în sprijinul pretenţiei lor? Cu toată tendinţa lor de a prezenta lucrurile altfel decât cum sunt, de a falsifica datele istorice şi statistice, aceste date sunt atât de vorbitoare încât în nici un chip pretenţiile ruseşti nu se pot întemeia pe ele.

Dar drepturile unui popor asupra altuia se pot întemeia nu numai pe motive de natură istorică, etnografică sau geografică; aceste drepturi reies şi din legăturile sufleteşti, din conştiinţa, din psihologia poporului, nu numai a poporului asuprit, ci şi a celui asupritor. Mai mult chiar, ca şi în psihologia indivizilor, în sufletul poporului, al maselor, trăieşte uneori dedesubtul conştiinţei lui, sau mai bine zis sub-couştiinţa lui, ceiace s’a imprimat în organismul lui, în sângele lui, ceiace s’a transmis în el prin moştenire şi ceiace poporul concretizează uneori în cântecele lui, sau în conştiinţa intelectualilor ieşiţi din sânul lui. Nimic din trecutul unui popor, din legăturile de orice natură cu vecinii, nu rămâne fără urme, fără amintiri în sufletul lui. Aeeste amintiri din trecut, precum şi legăturile din prezent, crează în sufletul maselor sentimente de simpatie şi antipatie față dc alte popoare, sentimente tot atât de puternice în viaţa popoarelor ca şi a indivizilor.

*

Prin urmare, un popor poate să convieţuiască cu altul, cerând pentru sine dreptul de întîietate, nu numai bazându-se pe simţul naţional, pe conştiinţa de sine, pe conştiinţa unei comunități etnice, ci şi pe desfăşurarea istorică, pe condiţiile istorice de vecinătate, de cultură, pe simpatii, etc.

Există oare legături psihologice, sufleteşti, între poporul românesc din Basarabia şi între ruşi?

Acest fel de legături între popoare se pot stabili, cum am spus, prin o serie de raporturi întinse şi permanente, economice, sociale şi culturale.

Ce legături au avut în trecut ruşii cu românii?

Legăturile pe care le-a avut Rusia Moscovită cu ţările româneşti au fost incidentale şi n’au atins deloc nici conştiinţa poporului rusesc, nici a celui românesc. Cele câteva momente politice şi culturale prin care s’au manifestat legăturile dintre ţările româneşti şi Moscova au fost atât de slabe, încât au lăsat urme numai în câteva documente.

Ceva mai serioase au fost legăturile culturale dintre ucrainieni (care nu trebue nicidecum confundaţi cu ruşii) şi români; dar şi aceste legături au atins pănă la oarecare măsură numai pătura de sus, a cărturarilor, şi au rămas străine maselor poporului ucrainian şi românesc.

De la 1711 încoace, ruşii – în tendinţa de a-şi realiza visul lor vechiu : stăpânirea Constantinopolului, – calcă pământul strămoşilor noştri în mai multe rânduri. Însă aceste invazii militare, aceste ocupaţii ruseşti repetate, lăsau în sufletul poporului românesc aceeaşi ură pe care au lăsat-o nemţii în urma invaziei lor în Muntenia.

Iar poporul rus, incult şi incoherent, lipsit de o personalitate etnică unitară, de conştiinţă naţională, era foarte departe de tendinţele cuceritoare ale teoreticianilor panruşi. Acest popor prin nimic n’a vădit legături sufleteşti cu poporul român: nici o urmă de acest fel nu veţi găsi în sufletul, în conştiinţa lui.

În eposul naţional al ruşilor, în tradiţii, şi în toată poezia populară, veţi găsi reminescenţe din legăturile lor cu mai toate popoarele cu care vin şi cu care au venit în atingere; veţi găsi amintiri despre pecenegi, cumani, tătari, atâtea seminţii care au trecut prin sudul Europei, şi care apoi au dispărut. În această poezie se oglindesc raporturile dintre ruşi şi poloni, turci, nemţi, chiar franceji; dar nici un cuvânt nu veţi găsi despre români.

Anexarea Basarabiei de cătră ruşi la 1812 n’a adus nimic nou în această privinţă. Acest pământ românesc, care a căzut victimă imperialismului rusesc, a rămas tot aşa de străin poporului rusesc ca şi (de pildă) China sau America. Ce ştiau ruşii despre Basarabia, despre poporul ei românesc, despre obiceiurile lui? Nimic. Guvernul rus nu avea altă preocupare decît să stoarcă tot ce se putea sub raportul economic. Nici un studiu serios asupra acestei provincii, asupra poporului ei; nici un articol exact asupra situaţiei adevărate din Basarabia. Pe când în limba românească această provincie a ocazionat o literatură întinsă, opere capitale ca cele ale d-lor Z. Arbore, N. lorga, D. Moruzi, Moisiu, ş. a., iar în limba germană frumoasa lucrare a lui Weigand despre dialectul basarabean, –ruşii nu au în privinţa ei decât o maculatură plină de neadevăruri şi falşuri. Ce idei putea să aibă intelectualul rus despre Basarabia din cărţile lui Batiuşcov, Nacco, Laşcov, Golovco, etc.?

Majoritatea intelectualilor ruşi cunoştea Basarabia numai după poemul romantic al lui Puşchin : „Ţiganii”. Ei toţi erau convinşi că Basarabia este populată aproape numai de țigani nomazi, care cutreeră satele cu urşii lor; că moldovenii sunt nişte oameni sălbateci, cum sunt popoarele sălbatece din Siberia, etc. Într’o geografie pentru şcoalele primare, a lui Davîdchin şi Seliozchin, care a apărut la 1917, găsim următoarele rânduri despre Basarabia: „În Basarabia de vest trăesc români cu părul brun, moldoveni, ţigani nomazi; în unele locuri sunt aşezări de nemţi. În partea de răsărit, pe ambele maluri ale Volgei (Sic!) umblă chirghijii şi calmâcii nomazi cu hergheliile lor de cai şi cu turmele de oi şi de cămile” (p 110).

Asemenea informaţii, uneori chiar calomnii la adresa românilor basarabeni (Dedlov, etc.) se găseau de obiceiu în toate cărţile despre Basarabia. Călătorind odată spre Petrograd, am făcut în tren cunoştinţă cu o familie de intelectuali ruşi. Intrând în convorbire cu ei, cu surprindere am aflat că moldovenii din Basarabia sunt de confesiune musulmană! Şi a trebuit să discut mult cu ei, ca să-i conving că moldovenii sunt ortodocși şi nu mănâncă carne de cal.

Dacă intelectualii ruşi n’aveau aproape nici o idee despre Basarabia noastră, cu atât mai puţin ştia poporul rusesc în masele lui. Aceste mase n’au venit niciodată în contact direct cu românii şi, prin urmare, nici nu puteau să ştie nimic despre noi.

Rusia, ca formaţie nouă de stat, n’a reuşit să se cristalizeze într’un stat unic, cu o conştiinţă naţională clară; chiar ruşii propriu-zişi aveau idei foarte nebuloase despre ei înşişi. Un cunoscut ziarist rus, Mihailovschi, cu vreo doi ani înaintea războiului, scria în ziarul „Cuvântul rusesc” (Ruscoe Slovo), că el, călătorind prin pădurile guvernământului Minsk, a dat peste locuitori care, la întrebarea: cărui stat aparţin, – nu ştiau ce să răspundă. Ce putea să ştie acest cetăţean rus despre români, – ce legături sufleteşti putea să aibă el cu noi? Şi n’aveau oare dreptate soldaţii ruşi care, dezertând de pe frontul românesc în timpul războiului din urmă şi fiind prinşi, declarau că ei nu vor să apere Basarabia, fiindcă până la ei acasă, la Tula sau Reazani. nemţii
nu vor ajunge degrabă?

Acum dacă punem întrebarea: vroeşte poporul rusesc,–în numele cănua vorbesc agenţii ruşi la Paris, – să aibă Basarabia, pe care n’o cunoaşte, cu care n’are nici o legătură? Şi are el vreun drept asupra ei, nu din consideraţii de ordin etnic, istoric sau social, ci psihologic, al legăturilor sufleteşti, culturale? Răspunsul poate fi unul şi acelaşi: Nu, poporul rusesc nici n’are drepturi asupra Basarabiei, nici nu le poate cere, din cauză că – chiar în timpul stăpânirii lui – nu ne cunoştea şi n’avea nici o legătură cu poporul românesc din Basarabia. Dar poate sufletul românului basarabean să se simtă legat de ruşi, de cultura rusească?

După o viaţă îndelungată comună cu Moldova, crescut sub influența aceloraşi condițiuni de trai, poporul românesc din Basarabia şi-a căpătat aceleaşi însuşiri fizice şi sufleteşti şi, în momentul răpirii Basarabiei, era strâns legat nu numai prin limbă şi sânge, ci şi prin cultura materială şi sufletească a neamului românesc întreg. El făcea parte integrală din acest neam şi venirea ruşilor, popor de altă rasă, de altă limbă, cu alte obiceiuri şi moravuri, cu o cultură străină sufletului nostru, a fost o mare nenorocire pentru noi. Ura împotriva ruşilor după 1812 a fost atât de mare, încât, după cum dovedesc documentele de atunci, sate întregi fugeau de sub stăpînirea rusească peste Prut (aşa s’a întâmplat cu actuala colonie franceză Şaba). „Că tare multe am tras”, povesteşte o petiție a ţăranilor din comuna Rachitna, judeţul Hotin, dela 1816 –„şi mai înainte cu oştili, dar şi acum de cînd s’au închis Prutu, încă şi mai multe… de ar da Maica Precista năstav să ni rădice greutăţile aceste şi să ni lase în obiceiurile noastre cele moldoveneşti şi să petrecem totdeauna supt dregătorii moldoveni, pămînteni de ai noştri, precum suntem deprinşi
şi ne înţelegem în vorbă” (Arhiva cancelariei guvernatorului Basarabiei, dosarul No. 5167, 1816 v. L. Boga, „Şcoala Basarabiei” No. 1, 1919). În urma protesturilor de acest fel, aproape a tuturor claselor populaţiei din Basarabia, ruşii la 1817 au fost nevoiţi prin lege să recunoască autonomia Basarabiei.

Propaganda intensă a culturii ruseşti a putut avea oarecare efect asupra păturilor de sus. Dar chiar aceste pături nu-şi uitau obîrşia lor şi cereau mereu să se păstreze cultura românească în Basarabia, recunoscând insuccesul culturii străine. Aşa au protestat boerii la 1813, arătînd că Basarabia are obiceiurile şi legile ei vechi, aşa a cerut nobilimea la 1841 şcoală românească, aşa au cerut îu nenumărate rânduri acelaşi lucru zemstvele şi congresele preoţeşti şi învăţătoreşti.

În ce priveşte ţărănimea, poporul, el a rămas cu totul neatins de cultura rusească, fiindcă obiceiul de a purta şăpci ruseşti sau a şti câteva cuvinte ruseşti nu înseamnă deloc cultură. Firea ţăranului român, fondul sufletesc au rămas neatinse, cum au rămas neatinse limba şi obiceiurile lui. Este adevărat, că lipsa de şcoală naţională a adus o oarecare amorţire a simţului naţional, a înăbuşii provizoriu putinţa de dezvoltare pe cale naţională, dar n’aschimbat întru nimic însușirile fundamentale ale poporului. Acest fapt, și mai cu seamă puterea de rezistenţă a românilor basarabeni a fost constatat nu numai odată chiar şi de ruşi. Poporul românesc din Basarabia niciodată n’a manifestat mulţumire faţă de ruși. Dimpotrivă, în sufletul poporului a domnit în tot decursul veacului de stăpânire rusească un sentiment protivnîc faţă de ruși, un protest tacit. În poezia populară basarabeană nu veţi găsi nici un cuvânt bun despre ruși, nicio notă de simpatie.

Cu totul alte idei avea țăranul român din Basarabia despre frații lui de peste Prut. El își dădea foarte bine sama cine sunt românii de peste Prut. N’a existat ţăran în Basarabia care să nu ştie că pe malul drept al Prutului trăiesc aceiași moldoveni, cu care te înţetegi în vorbă, de aceeași limbă și credință, cu aceleași obiceiuri. N’a existat țăran în sufletul căruia să nu se fi păstrat tradiţia că pămîntul dintre Prut şi Nistru în vechime a aparţinut Moldovei, că și dincolo de Prut, ca şi aici, este aceiaşi Moldovă. În conştiinţa lui, sau poate uneori în sub-conştiinţa Iui, a trăit ideia unităţii sale organice cu poporul românesc de dincolo de Prut. Cântecele lui de jale, legendele lui despre Ştefan cel Mare, despre Prut, dovedesc această legătură, nu numai de sânge, ci şi sufletească. Ideia deslipirii forţate a Basarabiei dela trunchiul românesc s’a concretizat într’o frumoasă legendă basarabeană, care, mi se pare, n’a fost publicată până acuma şi care este atât de interesantă, că merită să fie cunoscută. Iată cuprinsul acestei legende:

„Acolo unde curge acum Prutul cu cotiturile lui şerpuitoare, nu era nici un fel de părău,–era câmpie, şi oamenii puteau umbla slobozi dintr’un loc în altul. Şi s’a supărat Dumnezeu pentru păcatele oamenilor şi a trimis un balaur, care a călcat câmpia ceia, mergând spre mare. Şi pe unde s’a întors balaurul, a rămas o urmă adâncă, unde s’a uscat iarba şi s’a otrăvit nisipul. Şi cine vroia să treacă peste urma aceasta, când călca nisipul, murea îndată. Şi aşa s’a făcut un fel de zid între oameni. Văzând asta, s’au adunat oamenii de o parte şi de alta a urmei balaurului şi au început să plângă şi să se roage lui Dumnezeu, ca să-i scape de nevoia aceia. S’a îndurat Dumnezeu şi a trimis nişte paseri care au ciupit nisipul, ducându-1 spre mare. Dar Dumnezeu n’a şters urma balaurului, ci a făcut ca pe urma aceia să izvorască o apă, care curge şi acum spre mare, şi care desparte oamenii ca şi înainte”[1].

Pe de altă parte n’a fost român în regatul vechi care să nu ştie că în Basarabia trăesc fraţii lui, că ei sufăr sub jugul străin şi că ei trebuesc eliberaţi de sub acest jug. Conştiinţa unităţii naţionale Ia români are rădăcini adânci în sufletul lui, şi nu poate fi pusă în comparaţie cu ideile cosmopolite ale ruşilor. Ţăranul român îşi dă bine sama unde sunt graniţele lui etnografice, cine sunt duşmanii lui. Cunoscutul scriitor rus Amfiteatrov povesteşte că, venind din Italia prin România spre Rusia, a vizitat într’un sat o şcoală primară. – „De ce popoare sunt înconjuraţi Românii? – a întrebat el pe un elev. – „De duşmani”, – a răspuns elevul. Şi acest răspuns a uimit într’atâta pe scriitorul rus, încât   l-a făcut să scrie un articol despre conştiinţa unităţii etnice la români.

Prin urmare, lăsând la o parte nemulţumirile trecătoare ale zilei de astăzi, cauzate de vremurile grele prin care trecem, ajungem la concluzia că drepturile României asupra Basarabiei se întemeiază nu numai pe faptul că această provincie a fost până la 1812 a românilor; că majoritatea populaţiei este românească; că din punct de vedere geografic Basarabia face parte integrantă din România, – ci drepturile ei sunt bazate şi pe motive de ordin psihologic şi cultural, pe legăturile sufleteşti, care sunt mai tari decât orişice alte legături. Iar ruşii, neavând nimic comun cu noi, cu sufletul poporului nostru, să ne lase îu pace şi să-şi caute de nevoile lor.

(Viața românească, vol. XLII, no 1-3, 1920).

[1] Am auzit-o dela D. Tutoveanu, dia comuna Colibaşi, jud. Cahul.

Revista indexata EBSCO