Dec 20, 2018

Posted by in Istorie literara

Traian D. LAZÃR – Unirea Bucovinei cu România

Începând din anul 1867, Bucovina făcea parte, din punct de vedere administrativ, din partea austriacă a Imperiului Austro-Ungar numită Cisleithania. Împăratul Austriei era şi arhiduce al Bucovinei conducând provincia printr-un guvernator şi o dietă provincială. Bucovina  avea deputaţi în parlamentul de la Viena. În 1918, guvernator era Etzdorf, iar deputaţii în parlamentul de la Viena, în număr de 6, erau: Constantin Isopescu-Grecul, Alexandru Hurmuzachi, Teofil Simionovici, Gheorghe Sîrbu, Aurel Onciul, Gheorghe Grigorovici.

Statul austriac din componenţa Imperiului Austro-Ungar (Cisleithania) era, la 1918, un stat modern în care cetăţenii, indiferent de naţionalitate, aveau drepturi civile, dar românii, ca şi alte popoare din Imperiu, erau lipsiţi de principalele drepturi etnice, acelea  de a forma/trăi într-un stat naţional şi de a comunica liber şi neîngrădit în limba naţională. Drepturile civile, existau teoretic, dar  aplicarea lor întâmpina dificultăţi din partea autorităţilor .

Unii dintre românii bucovineni, nemulţumiţi de dominaţia austriacă, trecuseră în România, unde studiau ori practicau diferite profesii. După intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei (14/27 august 1916), bucovinenii aflaţi în România au creat un Comitet al refugiaţilor bucovineni, în frunte cu Ion Nistor. O parte dintre refugiaţii bucovineni, precum şi bucovinenii aflaţi în armata austriacă ajunşi prizonieri în Rusia, au luptat ca voluntari alături de armata română. Enumerăm pe câţiva dintre aceştia, care s-au remarcat în lupte, au primit cetăţenia română, iar după război, au jucat un rol de seamă în viaţa României întregite: Teofil Sidorovici, Grigorovici E. Anibal, Dumitru (Dimitrie) Marmeliuc, Emanuel Brădăţeanu, Grigore Nandriş, Eusebiu Jemna, Eusebiu Popovici, Corneliu Voronca etc.

În toamna anului 1918, operaţiunile militare, pe toate fronturile, au luat un curs defavorabile Puterilor Centrale. Bulgaria şi Turcia au ieşit din război încheind armistiţiu (29 septembrie respectiv 30 octombrie 1918). Chiar Germania şi Austro-Ungaria au cerut preşedintelui SUA, Woodrow Wilson încheierea armistiţiului şi a păcii pe baza Celor 14 puncte.

Exprimând opinia spiritelor realiste din Austria, presa (Arbeiter Zeitung) formula ideea că „înainte de a invita Antanta democrată la conferinţa de pace, să ne democratizăm. Ţinând cont de cerinţele timpului să dăm popoarelor din monarhie libertăţile pe care le cer şi să împlinim îndreptăţitele lor postulate”[1]. În acest fel nu ne vom mai teme că Antanta se va amesteca în treburile noastre interne la conferinţa păcii. Unii dintre oamenii politici din Austro-Ungaria şi Germania s-au pronunţat public în acest sens.

Aceste evenimente au încurajat intensificarea luptei pentru drepturi etnice şi sociale în Austro-Ungaria. Unii dintre românii din Bucovina s-au plasat, în această luptă,  pe poziţii  radicale, iar alţii pe poziţii moderate.

Gruparea radicală („glasistă”) s-a conturat începând de la 28 septembrie/11 octombrie 1918, când Sextil Puşcariu profesor la Universitatea din Cernăuţi , care se afla în legătură cu Comitetul refugiaţilor bucovineni din Iaşi, împreună cu apropiaţii săi, au pregătit  scoaterea unei gazete, ce se va numi Glasul Bucovinei, pentru a-şi afirma ideile în viaţa publică.

Gruparea moderată pentru apărarea drepturilor etnice ale românilor (gruparea „apărăristă”) s-a constituit de către parlamentarii români de la Viena, prin acţiunea lui Aurel Onciul. Această grupare s-a format în Bucovina începând de la 1/14 octombrie 1918, când Aurel Onciul, venit de la Viena, a intrat în contact cu  căpeteniile vieţii politice româneşti, inclusiv cu „glasiştii”,  cu scopul de a organiza o adunare naţională, care să adopte un manifest exprimând  voinţa populaţiei româneşti din provincie faţă de problemele epocii. Textul manifestului, „care trebuia primit în adunarea proiectată”, a fost pregătit de Aurel Onciul şi cuprindea ideea că românii bucovineni rămân supuşi credincioşi ai coroanei austriece. Sextil Puşcariu, reprezentantul grupării „glasiste” nu a fost de acord cu aceasta, fapt ce atestă deosebirea programului politic al celor două grupări. Ceilalţi participanţi, delegaţi ai partidelor, au fost de acord cu Onciul şi partidul naţionalist („apărărist”) a hotărât să convoace „o adunare românească din toată Bucovina, care să se proclame constituantă”[2].

În acest timp, la Viena, sub presiunea parlamentarilor austrieci, care solicitau reforme, şi a cererilor de autodeterminare ale altor popoare din Imperiu, împăratul Carol I dă  o proclamaţie „Către popoarele mele”,  la 3/16 octombrie 1918, care „vestea defalcarea Cisleithaniei în state naţionale”[3].  Partea ungară a Imperiului (Transleithania) nu era cuprinsă în prevederile manifestului, datorită opoziţiei prim-ministrului Ungariei (Transleithaniei), Wekerle. Manifestul imperial nu cuprindea precizări privind situaţia Bucovinei, dar prim-ministrul Hussarek a lămurit că „Bucovina va fi… dependentă direct de guvernul central”[4].

Deputaţii români bucovineni în parlamentul de la Viena au constituit, la 4/17 octombrie 1918, Consiliul Naţional Român şi au continuat pregătirile pentru organizarea adunării constituante. S-a ajuns la consens şi cu gruparea gazetistă.

La 9/22 octombrie 1918, a apărut primul număr al Glasului Bucovinei[5] cuprinzând programul revistei şi al grupării politice: „pretindem: ca împreună cu fraţii noştri din Transilvania şi Ungaria, cu care ne găsim în aceeaşi situaţie, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă în cadrul românismului. Cerem: să putem aduce la congresul de pace aceste postulate ale noastre prin reprezentanţi aleşi de noi înşine din mijlocul naţiunii noastre”[6].

La adunarea constituantă din 14/27 octombrie 1918,  au participat: doi dintre deputaţii români bucovineni în parlamentul de la Viena (A. Onciul şi Gh. Sârbu; ceilalţi nu au ajuns din cauza dezordinilor din ţară), foştii deputaţi în dieta Bucovinei, primarii români din Bucovina şi alţi reprezentanţi ai populaţiei. Adunarea s-a desfăşurat în Sala Mare a Palatului Naţional din Cernăuţi. Preşedinte al Adunării a fost ales Iancu Flondor. Adunarea Constituantă a adoptat următoarea moţiune: „1. Reprezentanţii poporului din Bucovina întruniţi astăzi în ziua de 27 octombrie 1918 în capitala Bucovinei se declară – în puterea suveranităţii naţionale – Constituantă a acestei ţări româneşti. 2. Constituanta hotărăşte Unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un Stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria. 3. Spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură strânsă între toţi românii, Constituanta instituie un Consiliu Naţional de 50 membri. În afara lui nu recunoaşte nimănui dreptul de a hotărî sau trata asupra poporului român din Bucovina. 4. Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare de a ţinti la ştirbirea Bucovinei, doreşte însă să se înţeleagă cu populaţiile conlocuitoare”.  Preşedinte al Consiliului Naţional a fost ales Iancu Flondor[7].

Rezoluţia adunării constituante din 14/27 octombrie a fost adusă la cunoştinţă guvernatorului Etzdorf de către Iancu Flondor pentru  ca guvernatorul să predea puterea Consiliului Naţional.

În acţiunea de preluare a puterii se implicaseră însă şi ucrainenii. La 4/17 octombrie Comitetul Naţional Ucrainean întrunise Rada la Liov, iar aceasta a decis, la 7/20 octombrie,  crearea unui stat ucrainean autonom în cadrul Austro-Ungariei. În Bucovina, acţiunea ucrainenilor era dirijată de o secţie a Comitetului Naţional Ucrainean de la Liov, creată la 12/25 octombrie şi condusă de Omelian Popovici. La 21 octombrie/3 noiembrie 1918 a avut loc adunarea naţională a ucrainenilor din Bucovina, care a hotărât ca partea de nord a Bucovinei să fie inclusă în republica ucraineană de la Liov. Adunarea a cerut guvernatorului să transmită delegaţilor Radei din Liov puterea asupra acestui teritoriu.

Guvernatorul Etzdorf avea dispoziţie de la Viena să predea puterea reprezentanţilor principalelor grupuri etnice din Bucovina, românilor şi ucrainenilor. De aceea el s-a străduit să-l determine pe Flondor „să se înţeleagă cu rutenii”. O întâlnire între cei doi a avut loc în casa lui Al. Hurmuzachi, dar Flondor „îi arătă că o împăcare este peste putinţă”[8].

Întrucât ucrainenii dispuneau  de importante forţe militare şi îşi puteau impune voinţa cu forţa, „Flondor îl trimise pe Vasilică Bodnărescu la Iaşi ca să ceară intervenţia armatei române”[9].  Bodnărescu a prezentat această solicitare prim-ministrului Alexandru Marghiloman, care, la  23 octombrie/5 noiembrie 1918, a decis ca trupele de graniţă ale armatei române să intre în Suceava, Iţcani, Gura Humorului. Ulterior se plănuia înaintarea până la Cernăuţi[10].

La 24 octombrie/6 noiembrie 1918, trupele ucrainene au pătruns în palatul guvernatorului silindu-l să le predea puterea. Guvernatorul s-a menţinut pe poziţia de a preda puterea „reprezentanţilor naţiunii române şi ucrainene, şi anume asupra acelor reprezentanţi care sunt gata să exercite această transmisiune de putere în înţelegere mutuală”. S-a ajuns la o înţelegere între ucraineni (Omelian Popovici) şi  Aurel Onciul, reprezentantul Consiliului Naţional Român de la Viena, care au preluat puterea, primul în zona dintre Prut şi Nistru (alipită la republica de la Liov), iar al doilea în zona dintre Prut şi Siret[11].

Acţiunea guvernului Marghiloman nu a satisfăcut aşteptările Consiliului Naţional din Cernăuţi, care l-a retrimis pe Bodnărescu la Iaşi (24 octombrie/3 noiembrie)  “cu misiunea să ceară intervenţia armată imediat şi fără preget”[12].

La Iaşi, Bodnărescu a găsit o situaţie schimbată, guvernul Marghiloman era înlăturat şi se forma un guvern condus de generalul Constantin Coandă (24 octombrie/3 noiembrie). Noul guvern a decis trimiterea diviziei a 8-a, comandată de generalul Iacob Zadik în Bucovina, spre Cernăuţi.

La intrarea în Bucovina, 27 octombrie/9 noiembrie 1918, generalul Zadik a adresat populaţiei o proclamaţie în care preciza că armata română vine „pentru a ocroti viaţa avutul şi libertatea locuitorilor de orice credinţă împotriva bandelor de criminali”. Totodată preciza că va sprijini „libera împărţire a dorinţelor născute din dreptul legitim al popoarelor de a dispune de soarta lor”[13].

Consiliul Naţional a trimis pe avocatul maramureşean Lazăr să impulsioneze înaintarea trupelor române astfel încât acestea să se afle în Cernăuţi înaintea intrării în vigoare a armistiţiului de la Compiègne încheiat de Germania şi Austro-Ungaria cu Antanta. „În ziua de (29 octombrie)/11 noiembrie, la (ora) 12 fără un sfert,  automobilul generalului (Zadik) în fruntea oştirii sale, escortat de triumfătorul maramureşean, putu ajunge pe ţanc în piaţa Cernăuţilor, unde era adunată toată românimea”[14].

A doua zi, 29 octombrie/12 noiembrie, Consiliul Naţional s-a întrunit în şedinţă publică şi a votat Legea fundamentală provizorie asupra puterilor Ţării Bucovina conform căreia Consiliul Naţional îşi asuma puterea supremă. Consiliul Naţional numea guvernul, Consiliul secretarilor de stat, în frunte cu un preşedinte (Iancu Flondor)[15].  Consiliul Naţional a trimis la Iaşi o delegaţie (Sextil Puşcariu şi Vasile Bodnărescu) pentru a stabili împreună cu autorităţile Regatului termenii concreţi de unire a Bucovinei[16]. Delegaţia bucovineană s-a întâlnit şi a avut convorbiri (1-2/14-15 noiembrie) cu principalii oameni politici din regat. Liberalul I.I.C. Brătianu şi conservatorul  Dimitrie Greceanu au susţinut aceleaşi idei: unirea necondiţionată, împărţirea pământului la ţărani, vot universal, descentralizare administrativă[17].

I.I.C. Brătianu i-a spus lui S. Puşcariu „că trebuie să declarăm cât mai iute Unirea necondiţionată cu Ţara-mumă. Faptul împlinit nu va mai putea fi răsturnat de nici un congres de pace, pe când o unire cu condiţiuni şi autonomii ar fi interpretată de aliaţi ca un aer de neîncredere şi şovăire. Cum şi Nistor era de părere că unirea trebuie să fie necondiţionată, am primit şi eu punctul acesta de vedere, împreună cu Bodnărescu şi am insistat la Cernăuţi să se facă cât mai grabnic”[18].

Audienţa delegaţiei bucovinene la rege s-a desfăşurat pe 3/16 noiembrie 1918. „Şi el ne-a spus că trebuie făcută Unirea necondiţionată cât mai curând, că aşa o cer interesele ţării şi ne-a luat făgăduinţa că, întorşi, vom insista să se facă. În acelaşi timp, ne-a asigurat că va numi numai funcţionarii pe care bucovinenii îi vor propune, încât ţara va păstra, în stadiul de trecere, înfăţişarea ei, netulburată de amestecul României. La sfârşit ne-a mai repetat o dată că de acum a venit vremea muncii înteţite şi la plecare ne-a scuturat mâna mult şi deosebit de călduros”[19].

Fiind primită în audienţă şi de regina Maria, la 4/17 noiembrie 1918, delegaţia i-a adresat următorul discurs: „Doamnă, de dincolo de stâlpii vopsiţi cu galben şi cu negru, din ţara suferinţelor, demult căutau cu dor priviri înlăcrămate spre Ţara fericită, pe a cărui Tron stătea regina Maria, alinătoarea durerilor. Azi când aceşti stâlpi nu mai sunt împlântaţi în inima Moldovei, Bucovina ne trimite să Vă spunem, cât de adânci sunt sentimentele ei de recunoştinţă şi cât de mare e fericirea ei de a se şti ocrotită de cea mai bună maică, ce a stat vre-o dată pe Tronul unei ţări. Să trăieşti Măria Ta”[20].

Sextil Puşcariu şi V. Bodnărescu au revenit la Cernăuţi (10/23 noiembrie 1918) însoţiţi de Ion Nistor, preşedintele Comitetul refugiaţilor bucovineni. Ion Nistor şi Iancu Flondor, şeful guvernului, au convenit punerea în aplicare a celor stabilite încă de la Iaşi: cooptarea în Consiliul Naţional a 12 fruntaşi din rândurile refugiaţilor şi convocarea Congresului general al Bucovinei pentru ziua de 15/28 noiembrie 1918, ceea ce s-a aprobat în şedinţa Consiliului Naţional din 12/25 noiembrie[21].

La Congresul General al Bucovinei au participat: 74 membri ai Consiliului Naţional, 7 delegaţi ai germanilor, 6 delegaţi ai polonezilor, 13 delegaţi din comunele ucrainene. A fost prezentă o delegaţie de 4 persoane din Basarabia şi o delegaţie de 3 persoane din Transilvania.

Desfăşurat sub preşedinţia lui Dionisie Bejan, Congresul General a decis, cu unanimitatea voturilor românilor, germanilor şi polonezilor prezenţi, „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu Regatul României”[22].

Decizia a fost adusă imediat la cunoştinţa regelui Ferdinand: „Congresul general al Bucovinei, care întrupează suprema putere a Ţărei, a votat astăzi în unanimitate Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în hotarele ei istorice cu Regatul României. Mulţumim Proniei Cereşti, că după o lungă şi dureroasă aşteptare, ne-a învrednicit de a vedea ispăşită nelegiuirea ce s-a săvârşit acum 144 ani faţă de ţara noastră şi mândri că avem fericirea de a aclama pe Maiestatea Voastră Domn liberator şi purtător de grijă al nostru, rugăm să ne primiţi sub sceptrul ocrotitor al Maiestăţii Voastre şi reînnodând firul rupt cu silnicie înainte de un veac şi jumătate, să reînnoiţi strălucirea Coroanei lui Ştefan. Maiestate, să trăiţi mulţi şi fericiţi ani!”[23]

Congresul a ales o delegaţie de 15 persoane care să prezinte regelui Ferdinand, la Iaşi, Actul de Unire a Bucovinei. În ziua de 16/29 noiembrie, „la 11 şi jumătate am primit o delegaţie numeroasă de bucovineni, veniţi să anunţe faptul împlinit. … A fost un ceas mare atât pentru noi, cât şi pentru ei. Sunt foarte dinastici, lucru uimitor în epoca aceasta a republicilor ”, a consemnat regina Maria în Jurnal de război[24]. Adresându-se regelui în  audienţa festivă de prezentare a Actului de Unire, Iancu Flondor a spus: „Aducem majestăţii voastre, rege al tuturor românilor, Unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina”[25].

Unirea Bucovinei la România a fost legiferată prin Decretul-lege din 18/31 decembrie 1918 semnat de regele Ferdinand şi I.I.C. Brătianu şi recunoscută internaţional prin tratatul de pace de la Saint-Germain, 10 septembrie 1919.

 

 

 

 

[1] S. Puşcariu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 309

[2] S. Puşcariu, op. cit., pp.319, 320 şi  notele de la p. 845

[3] Erich Zöllner, Istoria Austriei, vol. II, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1997, p. 606

[4] C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, ediţie anastatică, vol. III, Ed. KartaGraphic, Ploieşti, 2014, p. 350

[5] S. Puşcariu, op. cit., pp. 320, 321

[6] S. Ibidem, pp. 324, 325, 349

[7] Ion Nistor, Unirea Bucovinei, studiu şi documente, Bucureşti, 1928, p. 37 apud St Neagoe, Istoria Unirii românilor, Ed. Diogene, Buc., 1993, pp. 272, 273.

[8] S. Puşcariu, op. cit., p.333.

[9] Idem  I. Nistor, op. cit, p. 390.

[10] Al. Marghiloman, Note politice 1897-1924, vol. IV 1918-1919, Bucureşti,1927, pp. 114-116, apud S. Puşcariu, op. cit, p. 846

[11] I. Nistor, op. cit., pp. 384, 385

[12] S. Puşcariu, op. cit., p. 333

[13] I. Nistor, op. cit., p. 386

[14] S. Puşcariu, op. cit., p. 327, I. Nistor, op. cit., p. 386.

[15] I. Nistor, op. cit., pp. 388,389

[16] S. Puşcariu, op. cit., p.338

[17] S. Puşcariu, op. cit., pp. 340, 341

[18] S. Puşcariu, op. cit., pp. 341-343

[19] Ibidem, p. 343

[20] Maria Regina României, op. cit., pp. 401,403. Vezi şi S. Puşcariu, op. cit., p. 344

[21] Maria Regina României, op. cit., p. 393

[22] Ibidem, pp. 394-397

[23] Maria Regina României, op., cit., 1918, Ed Humanitas, 2015, p.414  I. Nistor, op., cit., p.399

[24] Ibidem, p.417

[25] Ibidem, p.401

Revista indexata EBSCO