Dec 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Poezia lui George Vulturescu

Este destul de rar în lirica noastră contemporană ca un poet să-şi constru­iască toate cărţile într-un flux ce pare dinainte anticipat, programat în cele mai fine detalii şi în orizontul unei structuri dominante pe care o concepe cu migală, adăugându-i cu fiecare volum câte ceva nou, totdeauna esenţial; de la debutul cu Frontiera dintre cuvinte (1988), urmând Poeme din Ev-Mediul odăii (1991), Oraşul de sub varul pereţilor (1994), Tratat despre Ochiul Orb (1996), Femeia din Ev-Mediul odăii (1996), Gheara literei (1998), Scrisul agonic (1999), până la ultimele cărţi, Nord şi dincolo de Nord (2001; 2006), Stânci nupţiale (2003), Monograme pe pietrele Nordului (2005), Alte poeme din Nord (2007), Aur şi iederă (2011), Grota și literele (2013), Negură și caligrafie (2014), Sigiliul Nordului (2016), George Vulturescu pare a (re)compune lumea şi fiinţa în perspectiva mereu reluată a temei medievale, prezentă şi la alţi scriitori de azi (Nichita Danilov, Lucian Vasiliu, în poezie, Ana Blandiana, Dana Dumitriu, Ştefan Agopian, în proză). În fapt, însă, Nordul lui George Vulturescu nu e o temă; el este universul, lumea, fiinţa interioară, orizontul care se creează pe măsură ce este privit şi dorit a fi atins – un punct mobil, o altă Ithaca pentru un nou Ulysses: „Rătăciţi printre arcadele burgului/ după vocea lui Blake: «Temniţele/ sunt clădite cu pietrele/ Legii iar Bordelurile/ cu cărămizile Religiei»./ Nordul este o pâclă, zice Ion./ Nordul e o valvă a Nopţii, adaugă tot el./ Nordul este când vezi, spun./ Înconjurăm turnul cu ceas. Cadranul/ scorojit pare găvanul unui ochi orb./ Pare un ovul gata de fecundat, râde Timotei./ Să-i umplem gura ştirbă cu poemele/ noastre, ţipă Varlaam. Prostii, Nordul e/ o mlaştină, o iarbă cleioasă, continuă să/ bolborosească Ion./ (Pe străzile burgului nu poţi bufni în râs./ Nordul nu e o temă, nu poate deveni proiect; el nu/ se «lasă peste terase ca un linţoliu, nu atârnă/ peste vârfuri de brad ca o ceaţă; nu se/ zdrenţuieşte peste acoperişuri precum amurgurile./ Pieziş, Nordul stă peste litere şi prin/ nămolurile scrisului îşi târăşte animalele/ diforme ale Nopţii./ Ioachim:/ «Dacă suntem în Nord înseamnă că venim/ dinspre Miază-Zi sau dinspre Sud?»./ «Ion:/ Putem veni dinspre versul lui Niettzsche: «Ce zice/ adâncul Miez de Noapte?». Putem veni din afurisitul text al lui Ricoeur – «Când/ intri în poem lucrurile stau invers: moartea/ e în spate şi copilăria înainte?»./ Toţi ajung aici într-o zi: sub bolgiile/ cramei. Poate au intrat de mii de ori dar/ numai într-o zi anume ceilalţi ridică/ ochii şi devii pentru ei CEL CARE INTRĂ./ Ţin paharele în mâini ca nişte şişuri reci/ proptite pe pieptul tău. Pe gât. Pe omoplaţi./ Asta e: te privesc. Eşti deja de-al beznei/ din jur. Forţează-te să primească/ Nordul în ovarele lui. Să te poarte în pântece./ În luturile lui negre. Ca oul în cuib./ (Străinuş, frate K, nu este supus/ autorităţii nici unui vers: el poate intra,/ poate ieşi.)/ «Încă nu ştiţi că vă veţi întâlni cu bezna,/ acasă, în odaia voastră, în oglinda din baie./ Încă nu ştiţi că bezna nu este în afară ci/ creşte din carnea ta ca un mugur», spune/ o Voce. Sparge bezna crâşmei şi apostrofează:/ «Nordul nu şi-a pierdut suveranitatea de-a/ aştepta fulgerul…»/ (În crame, sub razele neoanelor, fiecare/ om pare un cristal în care dănţuie spectre,/ umbre, pe care cuvintele cu care strigi se/ caţără ca nişte insecte.)/ Nu alcoolul ci frontiera ultimului pahar/ prevesteşte Nordul. Eşti între ceilalţi, la/ mesele lunge ale veacului. Cuvintele şi ochii/ lupilor sticlesc la fel în noapte. Nordul/ te alege: urlă!” (Pieziş. Nordul stă pe litere).

Burgul, turnul cu ceas, figurile care trec şi se rostesc cu miez printre arcadele străzilor înguste (Ion, Timotei, Varlaam, Ioachim) par să compună un topos şi o temă; în fapt, însă, Nordul îl primeşte pe cel ce vrea să intre acolo, ca o întoarcere în locul naşterii, ca o regăsire (şi repetare) a genezei înseşi în întunericul de la Început: ca oul în cuib, ca un embrion între ovarele şi sub linţoliul vaginal al beznei de unde începe şi unde sfârşeşte fiinţa: „Asta e: te privesc. Eşti deja de-al beznei/ din jur. Forţează-te să te primească/ Nordul în ovarele lui. Să te poarte în pântece./ În luturile lui negre. Ca oul în cuib”, ca într-un rut „gata să sfâşii linţoliul vaginal al crevaselor” literei, paginii unde stă scris sinele.

Stăpână în Nord e litera. Bogdan Ghiu se ascundea în „peştera literei”; George Vulturescu vorbeşte acum despre gheara şi stâncile nupţiale ale literei, dominatoare, înfricoşătoare, sângeroase, asociate cuţitului, sabiei („Acum poemul însuşi cunoaşte/ flacăra şi mineralele lui impure au devenit/ oţel, sabie. Numai în Nord mâna care/ scrie e una cu mâna de pe cuţit./ Eşti scaldul fulgerelor: ai sabia,/ ai gheara literei pe frunte!”) şi întunericului: peisajul e terifiant, în cheie expresionistă: „Şi mai departe în Nord;/ până la leprozeriile ierburilor,/ până la aburii şi duhoarea mlaştinilor,/ până la grohotişurile pe care s-a lăsat/ talpa vânătă a lupoaicei,/ până la argilele unde se cuibăresc viperele,/ până la răsuflarea grea din galeriile/ răscolite de soboli,/ până auzi Nordul bolborosind, uruind,/ contractându-se ca o inimă sub pietre./ Animalele stau ghemuite în izul mlaş­tinilor/ în duhoarea lutului, în cocleala văgăunilor./ E o încordare, o tensiune care susţine/ Absida amurgului peste plopi”. Icoană înnegrită de fum, templu semeţ cu o sută de porţi deschise, ştiinţă de graniţă, convulsie a flăcării, arenă, Nordul e fiinţa însăşi, lăuntrul ei. Stilistica poemelor, atent structurată, impune, în tradiţie eminesciană, distincţia între privire şi vedere; pentru cel care priveşte doar, Nordul e „golul”, vidul, ceea-ce-este-nefiind; pentru cel care vede, Nordul e esenţa, e un dincolo mereu aproape şi totdeauna departe, de neatins: orbul Row (călăuză dantescă şi arhetip al poetului, al aedului homeric) este „personajul” din cărţile lui George Vulturescu, care figurează această filosofie a privirii-vederii: orbirea, adică vederea sa („Imersiune în alveolele orizontului:/ inutil, nu poţi privi golul. Pune un zid,/ aşază un obstacol dacă vrei să/ stră-vezi dincolo”, spune poetul), rămâne singura cale de a atinge Nordul, de a ajunge la ţintă, la poem: „«Trebuie să fii orb ca să ajungi la poem:/ să-l extragi în întregime pe Dumnezeu din/ tine, să rămâi gol…»„, ne învaţă Ioachim, unul dintre „apostolii” noii geneze – vestea cea bună din poemele scrise pe stânci nupţiale.

Nordul lui George Vulturescu trebuie povestit pentru că poetul închipuie o saga a acestuia, asociat cel mai adesea angoasei, iar nu (prea) omeneştii frici, sublimului, iar nu urât/ frumosului: acolo-aici, în Nord, vântul şuieră, în noapte sticleşte ochiul de lup, cuvântul dârdâie şi versurile clănţănesc întemeiate pe verb şi stăpânite de literă, unind lumea şi fiinţa asemeni bărbatului cu femeia, în lumina cuţitului, pe calea fulgerului şi în sclipirea lacomă din ochiul animalului de pradă: „Ştiu cum lovesc fulgerele, ştiu cum/ sticlesc ochii dihorilor şi ai lupilor. Pe dâra/ lor am găsit fiordul lumii suprapus/ exact peste Nordul meu, ca şi cuţitul/ pe cuţit, ca şi genunchiul bărbatului pe/ genunchiul femeii, ca şi copita în argila/ drumului”. Nordul are o energie neagră, e un craniu prin care „hăuia vântul”, el nu are târfe, ci Prinţese ale Nopţilor, îşi secretă în icnete „oxizii ier­burilor”, e un câmp înnămolit, „punctul cosmic de unde/ se măsoară singurătatea, despărţirea/ dintre om şi divin”, e trecere în mineral, în piatră, ca o etapă obliga­torie a drumului iniţiatic spre ovarele şi linţoliul vaginal al literei; Nordul e, în sfârşit, un lazaret al cărţilor: „Nordul era astăzi un câmp înnămolit:/ din loc în loc zăceau vraişte cărţi cu/ litere putrezite, duhnind/ deasupra lor stoluri de păsări cu/ ghearele înfipte în paginile lor mocirloase/ le vedeam cuvintele, ilustraţiile/ de parcă proprii mei ochi zburau din carte/ în carte şiroind de sânge peste hoiturile lor./ Într-un loc stătea un străin pe piatră şi/ Plângea. Este îngerul, mi-am zis./ «Cărţile sunt terfelite-n ţărână, peceţile/ putrezite, literele scurse-n nămoluri»„.

Acest ultim înţeles pe care îl primeşte spaţiul său de identificare figurează felul cum poezia lui George Vulturescu se desparte de aceea a generaţiei sale; deşi pare a adopta ceea ce se numeşte un cod cultural şi o formulă a intertextualităţii (prin integrarea în propriul discurs a spuselor lui Nietzsche, Lyotard, Ricoeur, Poe, Blanchot, Trakl, Saul Bellow, Amiel etc.), poetul Nordului abandonează cărţile şi, implicit, o temă de largă circulaţie în lirica generaţiei ’80, lumea ca text, pentru a păşi în negura dinspre Miază-Noapte, însoţit de orbul Row: „Urc prin iarba Nordului./ Am abandonat în urmă toate cărţile lui/ Don Quijote: lumea nu mai trebuie să/ devină o carte. Pe mine mă însoţeşte/ Row. El are un Ochi orb./ «Sunt în-semnat, râde. Într-o noapte i-am/ văzut: coborau în iarbă, se descălţau de/ sandalele de aur, îşi desprindeau hlamidele./ I-am văzut goi aşa cum ne văd ei pe/ catafalc: aveau carnea stafidită şi păreau/ sterpi. Zornăitoare, oasele lor se lăsau pe/ iarbă precum gura copilului pe sfârcul mamei…»/ Nu ştiu dacă eu l-am ales pe Row sau/ dacă el m-a ales pe mine. Uneori Ochiul/ său e un coridor torsionat pe unde/ năvăleşte satul meu ca o viitură învolburată/ peste paginile poemelor. E o văgăună,/ o poartă, o valvă secretă a beznei/ Ochiul orb. Prin nămolurile scrisului/ îşi târăşte animalele diforme ale Nopţii” (Iarba e un serviciu divin). Ca o eliberare de text, cu pierderea privitului şi cu dobândirea vederii este această saga a Nordului, unde se scrie istoria părăsirii temniţei de cuvinte a textului în vipia căruia „nimeni nu intră de două ori: unul scrie, altul citeşte”. După ce va fi abandonat lumea ca text, poetul Nordului refuză şi lumea ca spectacol, o altă temă dominantă în lirica generaţiei sale, pentru că, iată, poezia nu e carnavalul, ci dansatorii lui şi nu e Ithaca, ci drumul până acolo, căutarea ei; luminoasa insulă plină de promisiunile tuturor volup­tăţilor e, în Nordul lui George Vulturescu, grota din noi, labirintul care ascunde fiinţa-încă-nefiind, protejată de linţoliul vaginal al literei.

În volumul Monograme pe pietrele Nordului, Miază-Noaptea capătă câţiva referenţi care nu aduc, însă, spre real şi geografie spaţiul poetic al lui George Vulturescu, ci îi adâncesc misterul şi îi întăresc negurile, proiectându-le într-un scenariu mitologic propriu. Iată figurile acestuia: Bătrânii Stâncilor care aprind focuri pentru ca poetul însoţit de orbul Row să desluşească drumul între liniile unei „monograme cu arabescuri invulnerabile încolăcite pe coaja pietrelor” şi ale căror chipuri au consistenţa fumului şi a ceţii („Într-adevăr nu era foc de vreascuri sau de ierburi/ cel din faţa mea şi abia îi mai desluşeam pe Bătrânii/ Stâncilor. Erau tot mai palizi şi aveau respiraţia/ sugrumată, ascunsă, retrasă în cenuşa hieroglifelor –/ fiecare în litera lui de sânge şi de foc –/ ca nişte/ salamandre. Fumul sau ceaţa îi acopereau tot mai/ mult: sub arabescurile monogramelor se uscau cu/ numele regilor lor şi cu peceţile lor pe buze”); Moşii care „împlântau cuţitul în piatră”, vânători prin sihlele Nordului, urmărind Fiara; orbul Row şi „apostolii” Timotei, Ioan, Ioachim, Varlaam; Pietrele Nordului cu „puteri secrete” şi misterioşii Sân-Petrii de Iarnă: „Aleluia,/ numai stihiile fiordului mai păstrează/ urmele către Sân-Petrii de Iarnă./ O dată pe an, în ianuarie, fiarele urcă sus/ pe cărări către ei. Le-am urmărit:/ una a primit o oaie, alta o vită; una/ o ciută, alta un cal. Asta vor mânca/ întregul an: lupii, jderii, urşii./ «Ai venit pe-ascuns, m-au certat/ Sân-Petrii de Iarnă găsindu‑mă în văgăuni. E/ interzis să amesteci fiarele cu omul în/ noaptea asta. Va trebui să le slobozim/ şi spre oameni…»/ – Aleşilor ai Iernii, le strigai, ştiu că/ poezia nu se hrăneşte cu carne de fiară;/ poate le aruncaţi câte-o pasăre, ca şi poeţii/ nici păsările nu folosesc prea mult…/ «Ceea ce vezi pe creangă nu sunt păsărele/ nu sunt sufleţele», auzii. Şi Sân-Petrii/ tăcură”.

Într-un spaţiu halucinant (cu fulgere luminând pietrele şi stâncile unde „vin vulturii şi îşi aşază cuiburile”), avându-şi hotarul ghicit dinspre Sud între „sălciile de pe malul Someşului”, poezia fixează topos-ul acestui scenariu mitologic în satul cu „şapte feciori care au tras cuţitul pentru Nela”, în atmosfera unui carnaval păgân, de început de lume, sub semnul totemului: între tufe de ambră şi lăstărişuri de ienupăr, crescute din uraniul pietrelor Nordului, „douăsprezece luminişuri cu/ pământul bătătorit sunt pregătite pentru Carnavalul/ acestui an”, unde, vegheaţi de ochiul orb al totemului („Oare am fost o vreme acest urs (sau lup,/ sau mistreţ) îmi spun stând în arşiţă şi/ simţind cum pielea lui se mulează pe/ carnea mea precum cearceaful transpirat/ pe şoldurile femeii”), vin personaje precum Dâlău, Maestrul Carnavalului, Nela, fecioara, Alexandra cu „trupul plin de bube negre”, trimisă de Mura, mama ei, să-şi danseze boala şi s-o ardă în focul din privirile bărbaţilor, cei doi feciori ologi ai Grinei: Regina Carnavalului e Moartea, „târfa vieţii”, cum îi spune aedul urmându-şi saga, iar Regele e un craniu cu un coif de metal încins, însoţit de târfe numite Prinţesele Nopţii, condus de Orbul Serbării la carnavalul craniilor care „toarnă plumbul în bulbii viselor”: bufoni, jongleri, şaptezeci de muzicanţi, femei fardate, ursari, îngerul lui Trakl se alătură protagoniştilor într-un carnaval expresionist unde „nimeni nu-şi strigă numele/ pentru că nimeni nu-şi mai ştie numele/ sub măşti sunt toate personajele lumii/ ca nişte vase în care fierbe vinul/ întâiul vin al anului”.

Lumea stranie a Nordului, cu oamenii săi fără chip, cu zeităţi neştiute şi locuri care înspăimântă reprezintă, în fapt, alternativa lumii ca text şi lumii ca spectacol din lirica „poeţilor canonici” de care se desparte cel condus de orbul Row pentru a se prinde în Carnavalul măştilor, supunându-se Reginei şi Regelui acestuia: „Las oraşul poeţilor canonici/ unde mărşăluiesc rinoceri şi avocaţi/ prin «pulberea de adevăruri»/ (căci unul singur nu există)/ şi-mi pun pielea de urs pe trup şi/ cobor în sat la Carnaval. Astăzi/ moartea nu mă recunoaşte, astăzi/ nu-mi poate pipăi sub pielea de urs/ carnea fierbinte/ Ei se îndreaptă spre amfiteatrele/ Academiei./ Azi vor primi diplome şi vor semna/ un apel mondial (clanţ, clanţ fac/ aparatele de fotografiat totul)/ «E caca pe clanţă, strigă deodată cineva/ din faţă. E caca pe diplome şi pe/ volumele noastre!…» (clanţ, clanţ fac/ aparatele de fotografiat totul)/ «E o cucuvea deasupra noastră, spune/ criticul din Amarul Târg. Şpilul ei este/ să facă mereu caca şi n-are habar de nici/ un pampers. Numai criticii literari pot/ schimba scutecele canoanelor…»/ Vocile Carnavalului îi acoperă glasul. Pulberea/ pieţii se ridică precum o cortină pe care/ văd umbre agitându-se./ Simulacrele nu pot fi fotografiate” (Cucuveaua şi aparatele de fotografiat totul).

Scenariul mitologic din cărţile lui George Vulturescu ascunde, în fapt, o abordare marcat polemică a poeziei şi a profilului poetului; poeţii canonici mărşăluiesc în „smârcuri de vorbe”, sunt „oameni ai mlaştinilor de cuvinte”, în vreme ce poetul Nordului e al originii, al literei care trece prin literă; „versul canonic” stă pe podium, şlefuit, erudit, măsurat, „dar, de cele mai multe ori, mort”, iar autorii acestuia „tot mai cântă, tot cântă”, în timp ce alternativa e în creierul aceluia care poate auzi goarnele pietrelor din Munţii Nordului: ei şi tu, Marea Aulă şi sicriul singurătăţii, într-un discurs liric ce desparte, în fond, două paradigme de sensibilitate şi, implicit, poetice: „Nu-i nimic de repudiat în Marea Aulă:/ profesori şi scriitori canonici, miniştri şi/ administratori mănâncă la aniversarea unui/ mare poet. Ei proslăvesc textul: ca baterie,/ ca generator electric care să salveze spitalele/ lăsate în beznă. Dar portarul e mereu beat şi/ flămând şi nu trage maneta la timp. El care/ e imun la sunetele de pe podium./ Tu ia-ţi ziarul şi-l mănâncă./ Mănâncă litera de pe feţele lui./ Jocul tău e să-ţi mănânci literele poemului/ care te-a ţinut flămând, însetat./ Nu mai sunt alţi invitaţi la ospăţ (Pehlivanule,/ cititor de peste veac, te văd cum te strecori la/ bucate!…) Pe podiumuri eşti întotdeauna/ îmbrâncit să ajungi la ora când ministrul va/ înmâna diplomele./ Dar Munţii Nordului au goarne sonore în/ pietre care-ţi rostesc numele/ şi numele iese din creierul tău, se retrage/ cu ochii tăi, cu sângele tău de pe zaţul/ creierului ca o zăpadă în avalanşă: puah!/ Slăvit este sicriul singurătăţii!” (Sicriul singurătăţii).

Drumul literei e chiar calea regală a poetului (şi s-a văzut ce fel de Rege şi Regină închipuia Carnavalul din Nord) care, eliberat din temniţa şi linţoliul vaginal ale cuvântului, trece „dintr-o frontieră în altă frontieră/ din realitate în vis”, supra-vieţuind înfăşurat în limbaj „ca într-un scutec”, patinând pe gheaţa subţire dintre eu şi literă, căutând Nordul ca pe o izbăvire şi ea pusă sub semnul îndoielii: „Îl am pe Row, de-a dreapta mea, orbul,/ cum am mai zis, când urc pe Munte./ Sunt altare abandonate în Nord, grote cu/ litere şterse, scrijelate cu unghiile sau/ cu vârfuri de cuţit năclăit de sânge. Nici o/ dihanie, nici un înger nu mai stă de pază/ pe pietre să-ţi aţină calea./ «O grotă-i şi poemul, ţi-am mai zis, vorbeşte/ Row. Dacă s-ar desprinde o literă din/ el n-ar fi ca şi cum se desprinde puiul/ din pântecele lupoaicei?…»/ Dar nu-l ascult şi privesc orizontul:/ cerul pare astăzi ca şi cum ar avea solzi/ şi se lasă pe vârfurile Muntelui ca un/ pântec rece şi uriaş de reptilă/ sau ca o copită?” (Altare abandonate).

Volumul Alte poeme din Nord explică încă mai mult, adâncind crevasa care desparte Marea Aulă de sicriul singurătăţii de pe stâncile nupţiale ale Nordului: calea omului e calea literei, Nordul e sinele mai profund, aşezând litera înaintea altei litere, legând pasul de pasul dinainte, unind viii cu morţii: „Literele sunt un ochean care-i apropie pe cei morţi de cei vii”, se spune la crâşma lui Humă, o altă ipostază a topos-ului poeziei lui George Vulturescu, regăsit altădată pe pământul bătătorit dintre cele douăsprezece luminişuri: vremea literei e vremea pietrei, a noii poezii care se scrie pe măsură ce se trăieşte la crâşma lui Humă, unde se desparte definitiv Academia de arhiva fulgerelor de pe Pietrele Nordului: „La crâşma lui Humă nu vine nici un scriitor,/ nici un critic. Nu lasă ei Academia, juriile care/ invită inşi la ospeţe pentru cartea zilei, a lunii,/ a anului. Nu vin ei pentru arhivele lăsate/ de fulgere pe Pietrele Nordului; ce pisica mă-sii/ de pitoresc şi melancolie” (Fulgerul mai singur decât fiarele). Noua poezie, ca şi pictura artistului din poemul Lecţie de privit un tablou, nu e pentru cei care privesc, ci pentru cei care vor să vadă: „M-am aşezat pe o piatră şi mă gândesc./ Vine un câine lângă mine sub pod. Apoi vine un/ cerşetor. Apoi vine noaptea./ — Ia o duşcă, îmi întinde sticla cerşetorul./ «Alcoolul face să răsune singurătatea»…/ — Marguerite Duras, zic. Citeşti, îl întreb?/ Sunt pictor, zice. Pictez doar noaptea la lumina/ stelelor./ O pasăre cântă lângă noi/ sau e una din acele cutiuţe muzicale pe care le/ răsuceşti cu o cheiţă?/ «Nu-i nici o stea pe tablourile tale»,/ îi spun pictorului./ Râse:/ — Nu fac tablouri pentru orbi, ci pentru/ cei care vor să vadă. Culorile mele nu umplu/ privirea, ci o conduc,/ cum urletul din stihii conduce la fiară…”. În sfârşit, vremea literei e vremea credinţei: „Unde sunt litere va fi mereu o grădină Ghetsimani”, spune poetul, căutându-L (găsindu-L?) după regula deja ştiută: „Nici nu vii spre mine, Doamne, nici nu Te/ îndepărtezi. Te scufunzi în Tine cu fiecare strigăt/ al meu ca şi cum aş săpa cu strigătul în/ trupul Tău şi nu dau nici de un fir de apă/ în care să-mi înec memoria în memoria Ta”. Nordul e semnul de identificare a unui poet adevărat, cu o personalitate distinctă, complex şi original, căutând calea poeziei în vremea pietrei, între stâncile, fiarele, stihiile şi fulgerele dinspre Miază-Noapte.

„Smintit să stau pe Pietrele Nordului/ cu un ochi orb şi cu unul viu/ care se înşală unul pe altul/ sub ochiul lui Dumnezeu violaceu/ Sunt poetul din Nord/ scot cu ciutura ochi din fântână în loc de apă/ şi-i beau ca pe-un alcool în timp ce scriu/ Doamne, imaginile lor sunt ca măduva de miel, caldă/ şi scrisul, aburind, le înşfacă”: aceeaşi hipnoză a pietrelor şi aceeaşi încercare a labirintului în căutarea Nordului, despre care e scris „în cărţile bune” că „e maladiv, oxidează, răspândeşte molime din luturi şi pietre”, regăsim, ca în toată poezia lui George Vulturescu, şi în volumul Aur şi iederă. Încă mai limpede aici, poetul fixează sursele lirismului său care creşte, iată, mai întâi, din materia unei constelaţii simbolice, singulară în poezia noastră de azi: piatra şi lupii în prima secţiune a cărţii, La Castrum Zathmar, printre cenuşi, apoi, căţelul pământului (câinele alb şi câinele negru) în cea de-a doua, Sabia de aur, în sfârşit, cârtiţa în De la foc la cenuşă reprezintă reperele acestei constelaţii simbolice care, în spaţiu, se întinde, spre Nord, între Castrum Megessalla, Castrum Zathmar şi distileria lui Zetea, „Cuptoarele dacice”, fântâna părăsită de lângă Pădurea Sătească, satul Tireac şi biserica de acolo, sihlele din partea Sălajului şi Soldubei, făgetul Chioarului, pentru ca, în durată, această reţea de simboluri să se identifice cu cele şaptesprezece zile care „nu figurează în biografia mea” (născut pe 1 martie, poetul e înregistrat pe 18, având un interval în plus sau, poate, în minus, un timp pierdut, în viaţă, regăsit în poezie).

Pietrele Nordului constituie miezul poeziei lui George Vulturescu; simbo­listica pietrei şi, mai ales, funcţia ei vin în Aur şi iederă cu semnificaţia dublei apartenenţe la sfera stihiilor htoniene şi la cea a cerului: piatra e în „minereurile hipnotice” care „se scurg în venele mele”, acolo se aspiră Nordul cu mâlurile de sub rădăcini, cu grohotişurile, vrejurile, trunchiurile copacilor, lăstărişurile, ierburile, aerul, vântul, lumina, încât totul e „piatră pe piatră” şi, deopotrivă, piatra poate fi „sub sandaua lui Christ”, Dumnezeu însuşi stând „chiar în miezul ei” (Biserica îl numeşte pe Hristos „piatra din capul unghiului”). Toată poezia lui George Vulturescu poate fi citită ca un psalm închinat pietrei – o litolatrie care răspunde, pe canale subterane, formelor consacrate de religia arhaică, poate a celor care au construit „cuptoarele dacice”, identificând în piatră „sămânţa vieţii”; astfel, oamenii sunt un vis al pietrei, din pietrele care au o „emanaţie narcotică” se fac litere, iar poetul lucrează cu ele, pe schele, la construcţia poe­mului, cum se spune în Aur şi iederă. La Castrum Megessalla, pentru ca pietrele care transferă puterea lor „smintită” iederei de deasupra să descrie un text al lor, cel mai important, originar, distrus şi mereu refăcut: „Smintit încă vă spun: piatra nu ne va vinde/ Smintiţi cei care-o sparg şi vând vagoane de piatră/ ca şi cum ar rupe filă cu filă dintr-o carte veche/ şi i-ar împrăştia literele prin lume/ numai Dumnezeu îi poate reface textul/ strigându-ne numele de pe lespedea mormintelor” (Poetul din Nord). Simbolistica pietrei e susţinută, în poezia lui George Vulturescu, de acelea ambivalente, ale lupului satanic, feroce şi, în acelaşi timp, benefic şi luminos – călăuza poetului spre lumea de dincolo, a Nordului –, ale căţelului pământului, cu tremurul şi lătratul care tulbură somnul oamenilor şi odihna morţilor şi cârtiţei, adunând frica şi „lutul spaimelor” ca o „mână de gheaţă” sau un „perete de sticlă”: frica este, iată, „cea mai pură secreţie a cărnii mele”. Un peisaj pietrificat, vegheat de creaturile htoniene şi, totodată, ale cerului este Nordul lui George Vulturescu, un topos, un loc de (re)integrare a fiinţei, iar nu o „stare de suflet”, ca la „fericitul” poet romantic, de care se desparte într-un poem precum Vultur bătrân, pe Ceahlău.

Cea de-a doua sursă principală a lirismului lui George Vulturescu este postmoderna proiecţie deconstructivistă a textului care, în fapt, e o reţea densă de texte citite, citate, spuse, consemnate, un cod cultural având rolul unui relan­sator al propriei poezii; „tava cu jar a lui Harap Alb nu-i la îndemână decât în grajdurile textelor”, scrie George Vulturescu în Pata mea de sânge, acolo se află, printre atâtea „gloabe”, armăsarul: poetul nu explică, nu comentează, ci asumă „textele din grajduri”, se dopează cu ele, sporindu-şi adrenalina. Poetului de azi nu-i mai ajung, ca lui Omar Khayyam, „un codru de pâine şi-o cupă cu vin auriu”, îi trebuie, pe deasupra, şi „câteva versuri” sau fraze scrise de Baudelaire, Pound, Gregory Corso, Vladimir Holan, Eminescu, Hegel, Carl Sandburg, Robert Şerban, Rilke, Schlegel, Goethe, Trakl, Nietzsche, Gunter Grass, E.E. Cummings, Pascal, Sorin Dumitrescu, „Bătrînii din Sălaj” sau texte spuse, la distileria lui Zetea, de Nicolae Breban, Dinu Flămând, Daniel Corbu, Adam Puslojiċ, Nichita Danilov, Al. Pintescu, Ion Baias, citate din carnetele lui Caspar David Friedrich şi consemnate în „registrul de la Castrum Megessalla”, sub titlul Aur şi iederă; în versurile şi spusele acestora se sprijină poetul, „ca într-o bâtă”, luându-le pe drumul prin grohotişuri şi sihle, spre Pietrele Nordului, în „bătrânele versuri” se vede şi tot ele îi zic ce să scrie, printre fantomele lecturilor, gârbovit sub „rânduri de plumb” şi cotropit de „aburii toxici ai literelor”, urcă muntele: „Eu urc muntele printre fantomele lecturilor./ Gâfâi prin aerul tare ca şi cum aş purta pe umeri grinzi de texte”, scrie poetul fixând rolul intertextualităţii în ultimul său volum.

Sus, pe Pietrele Nordului, stă figura poetului, nucleul coagulant al unui complex simbolic ascensional, ajuns acolo prin înălţare (izolare) şi prin ceea ce G. Bachelard numea „contemplare monarhică”; el e smintitul (cuvântul are o semantică specială, asumându-şi înţelesul arhaic: piatra, fântâna, ochiul, iedera, Shakespeare, jivina, pasărea – totul e smintit în poezia lui George Vulturescu, adică, dislocat, mutat din locul său), cel care sminteşte cuvintele, dislocându-le, transferându-le dintr-un poem în altul, are un ochi osuar sau, cum scrie într-un poem, un Ochi Orb unde se prăvăleşte realul, ca într-un maelstrom – un coridor secret, o galerie unde se află totul, memoria şi prietenii dispăruţi: „Şi a fost dimineaţă când a coborât nea Achim,/ cantorul bisericii./ Şi a fost seară când a coborât/ Ioan, fântânarul./ Cum se preling pe un peţiol picăturile de ploaie/ aşa coboară ei din Ochiul meu Orb/ în măruntaiele scrisului meu coboară înfăşuraţi/ în giulgiul negru al cernelii şi îi recunosc:/ «În Ochiul Orb nu există interval între om şi zeu/ nici faţă către faţă», îmi zise Ioan./ «Exersez, adaugă nea Achim, exersez acest coridor/ secret pe unde vor coborî toţi din satul tău, şi din/ sate dimprejur, morţii. Important este să/ fim recunoscuţi: dacă nimeni nu ne recunoaşte/ coridorul se închide în urma noastră, vitraliile/ lui negre se fac zid de piatră…»„ (De la foc la cenuşă).

Toate ipostazele smintitului de pe Pietrele Nordului – poetul (faţă cu funcţionarul mediocru aflat într-o cameră de la etajul XI din Palatul administrativ), păstrătorul registrului de la Castrum Megessalla, orbul Row, un personaj liric prezent în toată poezia lui George Vulturescu, zugravul de la biserica din Tireac, unde pictorul Ioachim îi lasă în grijă să acopere „cu purpură hlamidele îngerilor şi cu bronz aureolele” – sunt ale unui spaţiu surpat înlăuntru, în coridoarele secrete ale ochiului osuar şi ale unui timp – cele şaptesprezece zile – absent din viaţa, din biografia unui poet căruia Nordul i-a pus o pecete singulară în poezia noastră contemporană.

Un experiment liric interesant, origi­nal, unic, după ştiinţa mea, găsim în Grota şi literele; e un exerciţiu al nevoinţei poetului în pustie, în felul recuperării trăirilor fiinţei interioare a monahului. În poemele lui George Vulturescu sînt, deopotrivă, icoana sihastrului (Daniel şi Misail: „La Turnu, sub munţii Coziei,  în stîncile de pe malul Oltului se află chiliile sihaştrilor Daniel şi Misail. Pe urmele lor, în grote uitate, osîrdia acestor rînduri”, ne avertizează poetul), dar şi chipul ispititorului pentru că, iată, omul care se nevoieşte în pustie este omul ispitit. Poezia din Grota şi literele nu e una a sentimentu­lui religios; în orice caz, George Vulturescu nu scrie din amvon, în schimb, Îl protejează el, poetul, pe Domnul: „Îngropat adînc în gura mea e numele Tău/ precum într-un buncăr din care soldaţii încercuiţi/ nu mai pot ieşi/ numele Tău e însuşi buncărul în care suntem încercuiţi/ soldaţi bravi care ne facem nevoile peste tot/ Chiar şi literele poemului s-au gudurat una/ Pe lîngă alta şi s-au strîns ca un şnur la gîtul meu./ atîrnă ca o tăbliţă/ de metal încăl­zită la gîtul soldatului încercuit/ îngropat adînc în gura mea e nume­le Tău/ precum într-un buncăr din care soldaţii încercuiţi/ nu mai pot ieşi/ zidurile lui sunt de o vreme atît de lipite de mine/ de calota craniului meu în care eşti îngropat/ e ca o gingie crudă întreaga ca­lotă/ şi orice sunet pe care încerc să-l pronunţ creşte din/ carnea ei ca şi dinţii/ Numele Tău este în siguranţă/ sub calota craniului meu e cald şi bine/ literele cresc cînd e cald şi bine/ precum cresc din­ţii din gingia crudă/ adînc îngropat este numele Tău/ precum sunt în siguranţă soldaţii încercuiţi într-un buncăr/ în timp ce liberi îşi fac nevoile peste tot” (Numele Tău este în siguranţă).

Într-o foarte inspirată prefaţă, Elogiul literei, Irina Petraş fixează modul în care un „reper real” (chiliile sihaştrilor) e folosit „ca relansator al poemului-întreba­re”. Mai mult încă, desluşind simbolistica textului: „Calota craniului se modelează pe măsura grotei sihaştrilor imitîndu-le firidele, singurătatea, neliniştita căutare. Poemul, viaţa, moartea, gîndul ră­sucit în sine sunt unghere misterioase ale grotei, sunt chiar ele Grota care se lasă explorată trudnic, cu o încercare repetată de po­trivire a literelor şi a semnelor”. În adevăr, în acest orizont, poe­zia lui George Vulturescu din Grota şi literele se alătură celei a lui Bogdan Ghiu, de exemplu, care căuta poemul în peştera literei ori în cutia de carton a omului şi poeziei („Cutie de carton cu om./ Om la carton-poezie”, scrie autorul Urmelor de distrugere pe Marte). George Vulturescu serveşte, şi aici, aristocraţia stejarilor de pe Pietrele Nordului, trece, iarăşi, pe la Cetatea Zathmar, se întîlneşte cu orbul Row, cum a făcut-o în toată poezia sa; în cartea din 2013, însă, lasă pietrele din Nord şi caută experienţa grotei care, cum se vede, îi sporeşte poezia şi îi adaugă teritorii şi înţelesuri noi. Înainte de a fi o „destinaţie”, un reper („La Turnu, sub munţii Coziei, în stîncile Oltului”),  într-o lirică intens simbolică, grota e gura poetului, conturată din litere care „cresc cînd e cald şi bine”, e cartea însăşi, labirintul textual, e o coală de hîrtie făcută sul sau, poate, e găvanul ochilor, adăpostind o pagină albă şi cîmpia verde, de altădată, din Tihăria ori e căucul palmei asemeni căucului din Muzeul Ţării Oaşului, scobit precum lemnul din curtea părinţilor, în sfîrşit, grota e cartea care adaugă trupului noi înve­lişuri, aşezate, în rînduri, de rîndunici şi peştii din lacuri („nu-i literă pe sub care să nu fi scormonit, pe care să/ n-o cred fir de porumb sau de smochin, nu-i literă pe/ care să n-o fi copiat de mii de ori precum rîndunicile/ copiază pe cer spiralele peştilor din lacuri”), e urechea îngerului în care sunetul se retrage în li­teră,  într-un univers închis, adică, unde e posibil orice; chiar şi epifania: „Ai văzut copita: în mîlul de pe uliţa/ din Tireac a lă­sat o groapă împroşcînd totul în jur/ La început ai crezut că a imprimat forma/ unei monede./ Dar peste crestăturile ei s-a suprapus copita/ din spate:  în lutul de pe drum n-a mai crescut/ nici un fir de iarbă în vara aceea/ Acum ai văzut-o lăsîndu-se peste litere/ cre­deai că eşti lîngă teascul din şura lui Achim/ care-ţi întindea mereu cîte un pahar cu must/ dar pe pagină literele se zdrobiră toate ca/ tulpinile tinere la îngheţul din mai/ Praf şi pulbere rămîn sub co­pită!/ Doamne, lasă-mă să trec în litera următoare…” (Sub copită).

Grota experimentului poetic al lui George Vulturescu se află în stâncile de pe malul Oltului, dar, mai întîi, ea este în uterul mamei, sub calota craniului: iată grotele iniţiatice ale poetului, ale stîncilor sihastrului Misail, ale literei şi ale creierului: „Tu nu mă poţi vedea, Misail,/ venind spre chilia ta:/ grota din stîncă nu e trufaşă, nu strigă,/ nu se tînguie/ nu aflăm nicioda­tă cum ne alege/ pentru nupţiile ei/ dar sub calota craniului/ în cea­laltă grotă/ şuierul/ vuietul/ burniţa spaimelor/ sapă galerii înapoi spre lutul de-afară/ de-acasă din sat/ prin praful lui m-am dus de mînă cu mama Irina/ la biserică/ şi-am plîns speriindu-mă de priviri­le/ putrede din icoane/ sub care zăceau rugăciunile noastre/ ca nişte snopi/ pregătiţi pentru treierat/ tu ştii acum:/ după peretele chi­liei tale e o altă grotă/ respiraţia ta n-a umplut numai firidele din jurul tău,/ ci şi cavernele grotei alăturate;/ cel care vine ştie şi el că poate intra în chilia ta/ cu grota lui din creier/ cu grotele literelor cu care scrie/ în care respiraţia celuilalt de după peretele stîncii/ răsună pe ţevile de cristal ale spaimelor noastre/ spărgîndu-se în mii de cristale/ ca norul de dimineaţă şi ca roua/ care trece curînd…/În grotele literelor mele rînjeşte craniul gol:/ – Grota e fiica stîncii sau spaima ei?/ – Există mormînt după ce co­bori din chilia/ ta, Misaile?” (Viespe de grotă – 3); sigur că poezia, acolo, în grotele succesive e rugăciune, îşi descoperă sacralitatea. Dincolo de acest sens pe care îl acordă George Vulturescu poeziei sale din Grota şi literele, rămîne semnul originar al literei care e grota; René Huyghe vorbea despre puterea imaginii; poetul scrie despre puterea literei lăsate de urma copitei unui cal dintr-un sat transil­van sau de piciorul unei păsări din îndepărtatul Orient: „Daniel, scrierea e un drum/ caligrafia chineză s-ar fi inspirat din urmele/ lăsate de păsări pe nisip” (…) „A căuta potcoave de cai morţi este înjositor/ dacă nu eşti poet:/ laba de urs în lutul drumului duce la urs/ laba de lup duce la lup/ copita de căprioară duce la căprioară/ cititor făţarnic, potcoavele sunt exemplare de/ terfeloage în care poţi citi călătoriile altora: misiva/ înroşită de sînge pe care o duce la sîn călăreţul;/ numai poemul primeşte la fel literele/ pre­cum colbul drumului potcoavele pierdute/ ay, repede, repede/ vînturile nu dorm” (…) „Atunci, adaug eu, fiecare literă e o potcoavă/ pe care-am bătut-o cu cuie înroşite pe copitele/ animalului acela din Noapte?..,/ Potcoavele sunt stelele pulberii”. Cei care scriu şi cei care se roagă , cei din grotă se înstăpînesc; George Vulturescu este „smintitul”, cum îşi spune, înstăpînit peste Pietrele Nordului şi în grota din munţii Coziei. E un om bogat, în topul Forbes al literaturii române de azi.

În Negură si caligrafie, George Vulturescu continuă saga Nordului, un „roman flu­viu”, trecut în lirică şi care începe demult. În cartea din 2014,  poetul schimbă locul „acţiunii” – grota de pe malul Oltului e, acum, scorbura literei şi lumea de piatră -, dar păstrează figurile lirice, „personajele” (orbul Row, bufonul, Moş Achim, Cap Roşu, Gleb), cărora li se alătură Vartolomei, culegătorul de ias­că din pădurile Nordului, Titir al lui Vergilius şi cavernoşii, adică, poeţii Ion Baias, Alexandru Pintescu, Dorin Sălăjan; protagonist rămîne smintitul, cel ieşit din logica realului, cel care vede şi ştie, stăpîn al unei lumi ce pare a Începutului, cu făpturi bizare, „păroase fiare”: smintitul e poetul care vede Pietrele Nordului într-o cărămidărie şi o carieră de piatră, scrie despre Nordul care moa­re acolo, învaţă lecţia lui Plotin („devii ceea ce priveşti”) şi, astfel, se poate vedea pe el însuşi cu ochii corbilor care se rotesc protector, iar cînd nu-şi trimite bufonii să vadă ceea ce nu se vede, bea versuri din Celan, Apollinaire, Rilke, Kavafis, Cocteau ori se uită cu ochiul cel orb la Paul Klee şi Edvard Munch. În această pers­pectivă, Negură si caligrafie continuă o aventură şi explorează un spaţiu liric pe care cititorul poeziei lui George Vulturescu le cunoaşte bine.

Dar Negură si caligrafie aduce o schimbare sensibilă a filtrului prin care percepe lumea de piatră; aici nu caligrafia literei săpate în Pietrele Nordului şi nici figurile lirice din labirintul textual al grotei din Munţii Coziei, din Zathmar şi Tireac este importantă, ci negura sunetelor, zgomotelor care vor fi fost înaintea cuvântului (vorbei, literei). Ce se aude în poezia lui George Vulturescu? Iată. Pocnetul cizmelor şi al bocancilor cu plachiuri metalice: „ Cap Roșu mă completează:/ «Luna cloceşte literele de pe frontoanele turnurilor/ Mitteleuropei. E o artă să faci din ele şerpi:/ picturile sunt admise pe coridoarele primăriilor,/ în foaierul parlamentelor se prezintă cărţi,/ pe pachetele de la Mall sunt imprimate versuri…» /Row:/«Nu e caligrafie scrisul sub lună:/ sunt urme de unghii ale celor care vor să se ascundă/ sub coaja pietrelor…»/ Pe dalele lor pocnesc în oraşe cizme cu pinteni/ cizme care păzesc pietrele/ pe podurile Europei/ podurile Europei behăie de cizme” (Poem scris cu bufoni). Pliscurile corbilor lovind un ou pe stradă, zgomotul lor asurzitor din poemul Dumnezeu vine pe piatra din aer aruncată într-un felinar. Hămăitul ogarilor şi şuieratul gloanţelor vînătorilor hăituind un iepure pe străzile care nu duc nicăieri. Plescăitul cuvintelor. Zbîrnîitul unei pietre smulse din caldarîm şi aruncată într-un felinar de pe o stradă în a cărei obscuritate rătă­ceşte poezia însăşi. Hăuitul blasfemator al scorburilor de stejari putrezind în bătaia vîntului. Dalta morţii, burghiul care „lucrează la adevărul copacului”. Vaietul lugubru al corbilor rotindu-se. Horcăitul zgrunţuros al textelor, cu bulele „de aer culese de pe buzele iubitei”. Fîşîitul briciului care taie albul din pagină. Molfăitul viermilor castanii şi susurul brumei care se infiltrează în nervurile frunzei. Ciocanele celor care sparg Pietrele Nordului, tremurul celor de sub pielea de gîscă, rîcîitul ghearelor păroase, urletul nisipului care se vălureşte sub poemul „terfelit”, gîtlejul care horcăie, bolborositul versului în onomatopee („vuuuh! pleosc!”), uruitul literelor, ca şi al „copitei morţii”, regii Nordului care strigă cu un „viscol de vocale”. În negura zgomotelor se ipostaziază poezia şi relaţia cu Dumnezeu în această carte a lui George Vultures­cu: „Dă-o dracului de stradă,/ asta nu duce nicăieri, le zic/ celor care vin după mine cu tălpi de viezure,/ cu labe de urs, cu bocanci/ pe care zăngăne plachiuri metalice,/ Deasupra se rotesc, protector, corbii./ Sunt agitaţi, croncănesc spre cei din spatele meu,/ sau spre cei dinaintea mea./ – Uite, mă opresc, zic, întorcîndu-mă./ Dar în spatele meu: nimic./ O iau la dreapta, o iau la stînga,/ fac cer­curi, cercuri, mă văd cu ochii corbilor:/ sunt un punct, acolo, pe stradă, poate un ou./ Dacă vor lovi cu pliscurile poate se va sparge,/ poate mă voi naşte pui de rîndunică./ – Îngăduie, Doamne, strig,/ să fiu un ou sub ciocul lor afurisit!/ Dar zgomotul asurzitor al pliscurilor îmi dă/ de înţeles că nu e o coajă de ou,/ ci pîntecul unei iepuroaice în călduri./ Voi fi iepure, gîndesc, orice, numai s-o pot/ zbughi de pe strada asta care nu duce nicăieri/ – Îngăduie, Doamne, placentei să se rupă/ din carnea sîngerîndă a iepuroaicei!/ Aud deja ogarii, aud gloanţele. Pot doar/ să /strig:/ «Nu alerga, ie­pure. Frica te va face să te naşti…»/ Dar cuvintele mele plescăie, sunt lichide:/ felinarul din colţ le strînge/ precum jgheaburile acoperişurilor adună stropii/ ploilor/ Corbii se rotesc deasupra străzii./ Cine le dă apă la moară să se rotească/ fără odihnă?/ Doamne, tu stai în Babilonul ochilor lor/ şi priveşti, cu toţi deodată,/ spre strada care nu duce nicăieri./ Sau te desfeţi în felinarul din colţ? / Lumina lui pîlpîie, caldă, precum măruntaiele de/ iepure/ pe care le sfîşie lupii pe zăpadă./ Smulg piatra din caldarîm – ea singură/ ne mai leagă, Doamne,/ pe o stradă care nu duce nicăieri./ Acum zboară prin aer:/ dă-l dracului de felinar – cine-i dă apă la moară/ să ardă pe o stradă care nu duce nicăieri!/ Încă poţi veni, Doamne,/ pe piatra zbîrnîind prin aer/ singura care ne mai leagă…”

Unde vor fi fiind poezia şi poetul într-o lume (a noastră, fireşte!), surpată în zgomote asurzitoare, în rîcîit, urlet, strigăte, uruit, horcăit, pocnet de cizme, plescăit, hăuit, vaiet lugubru, molfăit de viermi, lovituri de ciocan? George Vulturescu caută poetul şi poezia în această nouă Apocalipsă, într-un efort mereu tragic de (re)găsire a unui nou canon literar, după ce acela al invocării Muzei în confortul „terciului” liric s-a epuizat şi s-a aşezat, cuminte, „într-un sicriu”; la „funeraliile unui canon literar”, poetul din Negură şi caligrafie și Sigiliul Nordului orfan de îngeri, mortul de sub giulgiul alb, soldatul rămas de izbelişte, în a cărui respiraţie duhnesc „bulbii fricii”, descoperă poezia în”obscurul străzii”, scor­monind „după sublim prin tomberoane”, sub masca unui alt Meister Eckhart, în „nămolurile şi borhotul creierului”: poezia e mielul răpit de ghearele şoimului: „Sunt ore cînd abia ai îndreptat vîrful peniţei:/ către pagină şi/ versul este deja acolo/ adevărat ca şi un miel în­tr-o turmă pe colină/ în carnea căruia tocmai se-nfig ghearele şoimu­lui/ prăvălit din ceruri/ adevărat versul meu pe pagină/ adevărat că mielul nu e trupul meu uimit,/ tremurînd sub lîna literelor/ – aceas­tă pierdere, această tundere a cărnii -/ adevărată gloria cerurilor de deasupra mîinii care scrie/ ea n-are gheare şi nu poate ridica ni­mic la ceruri/ înţeleptule cititor/ adevărat că cerurile nu sunt doar pentru a/ ascunde foamea şoimului/ adevărat că pentru a sfîşia car­nea mielului/ sunt ghearele şoimului/ nu pentru un eseu despic foloa­sele lînii/ adevărat că mielul e trupul meu uimit/ tremurînd sub lîna literelor/ adevărat că poezia are ghearele şoimului/ şi nu poate ridica nimic la ceruri” (Pacea de pe colină).

George Vulturescu este una din­tre figurile proeminente ale poeziei noastre de azi (nu doar) din Nord.

Revista indexata EBSCO