Dec 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Mircea A. DIACONU – Lecția lui Maiorescu. Recitind În contra direcției de astãzi în cultura românã (I)

Să recitim În contra direcţiei de astăzi în cultura română?! Dar ce este În contra direcţiei de astăzi în cultura română? Astăzi i-am spune, simplu şi neutru, text, pentru a depăşi dificultatea de a alege între pamflet, eseu, poate studiu (da: studiu de caz), atac polemic, pledoarie de la tribună sau o demonstraţie de logică etc. (să nu uităm: Maiorescu era avocat şi profesor de logică); în fine, de ce nu diagnostic? – un diagnostic urmat de o propunere de tratament.

În fond, textul acesta ar putea fi analizat de logicieni, de studenţii de la drept ca şi de cei de la filosofie, de politicieni, de sociologi, de specialiştii în retorică şi semiotică, şi, cel mai puţin legitim, de critici literari, dar de aceia, puţini, interesaţi de o iluzie: adevăratul Maiorescu (acel Maiorescu la care am ajunge eventual prin psihocritică?). Nu sîntem, totuşi, o cultură mai degrabă a criticilor?

În tot cazul, a reciti În contra direcţiei de astăzi în cultura română ar trebui să însemne înainte de toate şi o recitire a receptării acestui text care a căpătat în timp (o va fi avut-o în mod real?) o valoare, şi în bine, şi în rău, întemeietoare. Instrumentat în fel şi chip, a ajuns să legitimeze multe în chestiuni de identitate românească. Tocmai pentru că este el însuşi un construct mental, o ipoteză livrată ca adevăr, textul a putut fi sursa de legitimare a unor teorii (ideologii chiar) dintre cele mai diferite. Îşi găsesc aici rădăcinile şi cei care vorbesc despre imperativul european al culturii române, al adevărului[1] (Maiorescu era, fără îndoială, un european[2]), şi susţinătorii naţionalismului, etnicităţii, ai extremei drepte chiar.

 

Eu însumi, în căutarea „adevăratului” Maiorescu, am propus ani la rînd studenţilor, cu un fel de radicalism angajant, o lectură „pozitivă”. Mi se părea că existenţa lui era rodul propriei voinţe, mai mult, că strategiile de retorică folosite deliberat avuseseră consecinţe semnificative la nivelul existenţei concrete a lumii româneşti. Un raţionalist, om al voinţei, cu o exigenţă dusă la extrem, Maiorescu s-ar fi construit pe sine, iar acest fapt ar fi fost suficient pentru a impune, într-o lume balcanică, poate prea contemplativă şi vorbăreaţă, leneşă şi entuziastă, un model. E posibil, îmi spuneam, să devenim altceva decît sîntem, şi credeam că acest mesaj poate fi stimulativ pentru nişte tineri în formare.

Dacă aş fi sincer pînă la capăt, ar trebui să spun că era la mijloc mai degrabă o chestiune personală. Fascinat de ceea ce nu puteam fi, fiind doar ceea ce eram în mod natural, visam la voinţa maioresciană, la exerciţiul lui de auto-întemeiere. Azi sînt mai degrabă sceptic: poţi deveni altceva decît eşti deja? Pe de altă parte, voinţa maioresciană este şi o dorinţă de ceva: cuvintele lui Călinescu, conform cărora Maiorescu ar fi un Tănase Scatiu superior, nu-s doar injuste, neînţelegătoare şi mai degrabă un reflex de autodefinire (cum ai înţelege mai bine decît ştiind din propria experienţă?[3]), ci şi, cu toată exagerare, o aproximare a adevărului. Oricît de riscantă, ipoteza va fi avînd sîmburele ei de adevăr.

În tot cazul, graba lui Maiorescu de a-şi da doctoratul, opţiunea pentru periferica universitate din Giessen, şi atîtea şi atîtea fapte, le asociam nu vreunor interese personale, ci dorinţei lui de a reveni în ţară, unde simţea că era nevoie de iniţiativele, de mintea lui întemeietoare. În fond, ajuns la Iaşi, şi-a pus amprenta asupra întregii societăţii româneşti. Fără el, spuneam, am fi fost cu siguranţă alţii.

Aşadar, Maiorescu nu s-ar fi construit doar pe sine, ci ar fi construit societatea românească: cu toate excesele uşor de identificat, publicarea, peste doar patru ani, a Direcţiei noi…, instituia o schimbare. Şi dacă schimbarea încă nu se produsese, prin numirea ei, Maiorescu o şi instituia. În fond – un iluminist, cu toată perspectiva lui restauratoare –, el simţea că lumea poate fi consecinţa unui proiect. Negoiţescu l-ar fi putut numi prea bine, cum face cu alţi cîţiva scriitori, din epoca anterioară însă, un orfic, adică cineva care cu verbul lui schimbă lumea. De pe alte poziţii decît Cioran, el propunea schimbarea la faţă a României. Nu era, însă, o mistică la mijloc (cuvintele devin lume pare un principiu cu rădăcini mistice), sau, dacă era una, era a voinţei pragmatice care întemeiază. Fireşte că radicalismul lui Maiorescu neagă totul pentru a porni de la zero. În Jurnalul său, afirmaţiile par ale unui anarhist care dorea să elimine toate formele fără fond; în discursurile sale politice, par ale cuiva care, în locul frazeologiei goale, caută soluţii practice. În tot cazul, te poate fascina o astfel de convingere că existenţa noastră, individuală sau colectivă, e rodul voinţei noastre.

Acesta era mesajul pe care îl identificam în existenţa lui Maiorescu. Astăzi, aş echilibra mult balanţa, căci dorinţa de a întemeia şi de  a se întemeia – atît pentru ceilalţi, cît şi pentru sine – nu pot fi uşor disociate. În fond, nu s-a luptat Maiorescu mereu să argumenteze impersonalitatea oricărui act întemeietor, nu s-a mişcat el continuu între teoretic şi practic, între concret şi principiu? Cred că sublimul el îl identifica în posibilitatea omului de a se dărui total, de a face saltul din personal în impersonal.

Aşadar, le propuneam  studenţilor mesajul meu constructiv. Nu mă descumpăneau afirmaţiile lui Iorga, ale lui Călinescu, nici analizele mai noi ale lui Al. Dobrescu (citite la Odorheiul Secuiesc, imediat după ce terminasem eu însumi facultatea), care, din cîte-mi amintesc, conchidea că „singura formă fără fond în epocă era Maiorescu însuşi”[4], nici acelea ale lui Sorin Alexandrescu, pentru care discursul junimist fusese unul de legitimare şi de instituire a puterii. Nu mă descumpănea nici că, revenind la textul propriu-zis, Direcţia nouă se concretiza în discuţii despre poezie şi proză, domenii, în fond, periferice şi fără legătură esenţială cu În contra direcţiei de azi în cultura română, nici faptul că Maiorescu îi lăsa pe dinafara canonului său pe Odobescu, pe Filimon, pe Hasdeu, ori că, la doar 23 de ani, el însuşi ajunsese rectorul unei Universităţi care ilustra cel mai bine, în diagnosticul propriu, forma fără fond.

Mai mult, citeam şi eu finalul din Direcţia nouă… cum se citeşte îndeobşte, ca o înţelegere a fatalităţii formelor de a-şi crea fondul, fapt la care el însuşi, inclusiv prin acest articol, ar fi contribuit. Dar se citeşte Direcţia nouă … cu adevărat aşa? Lovinescu trece peste aceste cuvinte, aproape ca şi cum n-ar exista – şi, pentru a-şi putea întemeia mai pregnant propria teorie, a sincronismului, vede doar poziţia tare a lui Maiorescu, de negare (de eliminare chiar) a formelor de civilizaţie împrumutate[5]. Fapt explicabil, pe lîngă altele, şi pentru că discipolii declaraţi ai lui Maiorescu dintre războaie (de la Motru la Simion Mehedinţi), apărători ai direcţiei naţionale, glisaseră periculos spre extrema dreaptă şi propuneau modelul unei culturi locale, izolate, anti-europene. Se mai găsea aici Maiorescu?! În fond, discipolii aceştia se tot luptă pentru cultura română – cumva izolată, bazată pe valori arhaice şi imuabile, o lume închisă etc. –, în vreme ce Lovinescu, pe urmele, de asemenea, ale lui Maiorescu, vizează funcţionarea la noi a unei civilizaţii de tip european. Doar că Lovinescu, interpretare care s-a perpetuat şi după el, reţine din Maiorescu doar atacul lui iniţial împotriva formelor fără fond.

 

Să revenim la finalul din Direcţia nouă în poezia şi proza română.  Cînd spune „Şi fiindcă a da înapoi e cu neputinţă, nouă nu ne rămîne pentru existenţa noastră naţională altă alternativă decît de a cere de la clasele noastre culte atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea” (Maiorescu 1967: 213), Maiorescu renunţă parcă la orice putere a voinţei; a cere claselor culte în maniera aceasta vagă „atîta conştiinţă cîtă trebuie să o aibă şi atîta ştiinţă cîtă o pot avea” seamănă mai degrabă cu un abandon. Apelul e de la început cenzurat de scepticism – şi eşecul lui se va vedea deseori în bătăliile ulterioare ale lui Maiorescu din Cameră.

Aşa încît, cuvintele finale („Critica, fie şi amară, numai să fie dreaptă, este un element neapărat al susţinerii şi propăşirii noastre, şi cu orice jertfe şi în mijlocul a orcîtor ruine trebuie împlîntat semnul adevărului!” – Maiorescu 1967: 213), aforism imbatabil într-un scenariu impecabil, nu-i decît un instrument retoric. Cine-ar putea să-l contrazică pe Maiorescu, fără să se auto-excludă din orice comunitate care se respectă şi vrea să fie respectată? Tocmai pe asta mizează şi el; la mijloc nu-i decît o stratagemă.

Doar că Maiorescu însuşi, aşa cum am spus-o deja, nu mai vorbise în articolul său despre cultura română, ci doar despre poezie şi proză; apoi, el însuşi acceptase că a da înapoi e cu neputinţă, el însuşi apelase, concesiv şi defetist, la conştiinţa pe care clasele culte ar trebui s-o aibă. Lansase, totuşi, şi aici ipoteza aproape fatalistă a ameninţării care pîndeşte societate românească. După ce rezumase ideea formelor fără fond („Pe noi, românii, ne-au scos soarta fără de veste din întunericul Turciei şi ne-a pus în faţa Europei. O dată cu gurile Dunării ni s-au deschis şi porţile Carpaţilor, şi prin ale au intrat formele civilizaţiei din Franţa şi din Germania  şi au învălit viaţa publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbarie fără a ne bucura însă de binefacerea stării civilizate” – Maiorescu 1967: 212), Maiorescu reia, ca indubitabilă, ipoteza pierderii identităţii noastre: „Cînd am fi singuri într-o insulă, cînd ne-ar fi dat să trecem prin orce schimbare a vieţii publice fără a fi ameninţaţi dinafară în chiar existenţa noastră, am putea aştepta în linişte dezlegarea problemelor, lăsînd timpului viitor sarcina de a ridica încetul cu încetul greutăţile de astăzi” (Maiorescu 1967: 212). Ce să reţinem? Că exista un folos al stării de barbarie pe care Maiorescu îl regretă?  Că prin popor (poporul a cărui viaţă publică ar fi învelită cu civilizaţia occidentală) el înţelege exclusiv ţărănimea? Că prin împrumutarea formelor de civilizaţie e ameninţată însăşi existenţa neamului? Cu toate acestea, după tonul acesta panicat în faţa unei crize care ar ameninţa naţiunea, el însuşi vorbeşte dezaprobator despre „apucăturile barbariei” şi acceptă că impunerea fondului trebuie făcută de sus în jos. Iar ceea ce critică nu sînt principiile, ci o moralitate îndoielnică (care are legătură cu teoria formelor fără fond doar în măsura în care bugetul statului trebuie să întreţină un aparat administrativ care face ca statul să funcţioneze): „Pentru aceasta se cere mai întîi o cultură solidă a claselor de sus, de unde porneşte mişcarea intelectuală // Aici însă este greutatea! A vota, a guverna, a scrie jurnale, a ţinea prelecţii necontrolate, a fi membru de academii şi profesor de universitate, această formă a culturei apusene convine anteluptătorilor noştri mai ales cînd forma se întîlneşte şi cu un § (venit, n.n.) corespunzător din bugetul statului. Dar a îndeplini cu aceeaş seriozitate sarcina ei intelectuală, aceasta nu le convine; şi cînd îi critici în această parte a vieţii lor publice, atunci se indignează, spun că sîntem încă într-o stare nepregătită, ca noi să ne asemănăm cu Franţa de acum 300 de ani, că meritele lui Şincai, Asachi, Bariţ, Tăutu, Laurian trebuie privite dintr-o perspectivă istorică seculară!” (Maiorescu 1967: 212). Să deducem că acest aparat administrativ ar trebui eliminat? Să deducem că despre el e vorba atunci cînd Maiorescu vorbeşte despre conştiinţa claselor noastre culte? Şi ce legătură este, în fond, între această clasă, posibil coruptă sau i/amorală şi teoriile latiniste ale lui Şincai, Laurian ş.a.m.d.?

 

BIBLIOGRAFIE:

 

Lovinescu 1978: E. Lovinescu, Scrieri 7. T. Maiorescu, Ediţie şi postfaţă de Eugen Simion, Editura Minerva, 1978, 764 p.

Manolescu 2017: Nicolae Manolescu, „Tînărul Maiorescu”, în „România Literară”, nr. 52, 2017, p. 3.

Maiorescu 1967: Titu Maiorescu, Critice I, Prefaţă de Paul Georgescu, Text stabilit , tabel cronologic, indice şi bibliografie de Domnica Filimon-Stoicescu, 270 p.

Maiorescu 1944: Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Ediţie, postfaţă şi indice de Stelian Neagoe, Humanitas, 1994, 350 p.

Revista indexata EBSCO