Dec 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Minuție documentarã și sintezã istoriograficã: Academicianul Dan Berindei

O reflecţie rezonabilă pe această temă întîmpină mai întîi dificultatea de a stăpîni o bibliografie imensă, care numără deja două secole şi reclamă sondaje încă mai adînci în trecut. Tema îi preocupa pe M. Costin şi D. Cantemir, i-a obsedat pe erudiţii ardeleni în secolul XVIII, pentru a deveni apoi o constantă a dezbaterilor publice din tot spaţiul românesc în multe domenii. Vlad Georgescu a avut ideea, acum două decenii, să o studieze sistematic, pe seama textelor politice şi de istorie, ceea ce i-a permis să-i constate evoluţia diacronică, accentele regionale, contextul ideatic european, trăsăturile personale etc.[1] Pentru a defini conştiinţa naţională, el cobora chiar dincolo de secolul XVII, însă „vremea renaşterii“ ca atare o plasa între 1831 şi 1918, cuprinzînd deci toată epoca modernă[2]. Este numai un exemplu de abordare sistematică, la care se pot adăuga altele, nenumărate şi din perspective diverse. O asemenea temă, aşa de complexă, nici nu ar putea fi înţeleasă fără apel la disciplinele cu care istoria cooperează de regulă pentru a-şi atinge scopul. Ne vom limita, aici, la cîteva reflecţii despre rolul presei în elaborarea discursului regenerativ, oprindu-ne anume la acele aspecte care ni s-au părut mai importante pentru evoluţia temei în sine.

Se admite de obicei faptul că înnoirile semnificative în planul ideilor şi atitudinilor mentale se nasc la îngemănarea dintre factorii multipli ai unei noi sensibilităţi şi o personalitate (sau grupare) capabilă să dea expresie pregnantă unor tendinţe latente sau conştiente[3]. Sub acest unghi, epoca lui Cantemir corespunde cu „criza conştiinţei europene“, pe un plan mai vast[4], iar în zona carpato-danubiană cu o nouă sensibilitate în abordarea trecutului, mai ales în Transilvania, însă afectînd toată lumea românească[5].

Supplex Libellus Valachorum încheia un secol, deschizînd totodată o nouă epocă, aceea a discursului regenerativ cu temei istoric, juridic, filozofic, unul care avea să producă un impact considerabil asupra conştiinţei româneşti[6]. Rădăcinile erau mai vechi, desigur[7], însă epoca naţiunii abia acum se înfiripa, sub impactul „luminilor“ şi cu aportul considerabil al romantismului[8]. Scriind oda La Patrie, în 1812, G. Asachi fixa elementele de bază ale noului discurs: „O, români, români ai Daciei, ce purtaţi un mîndru semn/ De-origină, istoria acum fie-ni îndemn!“ Compatrioţii aveau datoria să cultive marile virtuţi ancestrale, astfel ca lumea să recunoască în ei pe „strănepoţii romanei ginte“[9].

Ideea de resurecţie colectivă se regăseşte la numeroşi contemporani, cu accente personale, însă vădind un spirit solidarizant şi reformator. „Să ne înviem neamul şi să ne întocmim patria“, îndemna Naum Rîmniceanu, în termeni ce amintesc de proclamaţiile lui Tudor Vladimirescu, de textele parenetice ale comisului Ionică Tăutu, de proiectul novator al lui Dinicu Golescu, pentru a nu aminti decît aceste repere dintr-o lungă serie caracteristică pentru fenomenul în cauză[10].

Nu se poate accepta ideea, susţinută de unii istorici şi mai ales de neistorici, că doctrina politică naţională a fost inventată, aşadar un produs artificial, imitativ, fiindcă în realitate asistăm la elaborarea ei progresivă, pe temeiul unor achiziţii şi sedimentări multiseculare[11]. În prima jumătate a secolului XIX, însă, a fost cristalizată, după opinia lui T. Maiorescu, „ideea că popoarele sînt chemate a se întări în cercuri etnografice, deosebindu-şi fiecare misiunea istorică după propria sa natură“[12]. Lumea noastră nu făcea excepţie. Românii îşi construiau identitatea modernă în termeni comparabili cu cei întîlniţi la popoarele din jur. Libertatea devenise un cuvînt magic, o „religie a secolului“, în stare să dizloce inerţii, să inducă ideea de cooperare solidară la proiectul naţional. S-a observat, cu bun temei, că „a fi român nu mai este un dar natural, organic şi neproblematic, ci un ideal politic şi cultural. Cu acest titlu se poate spune că, începînd din ultimele decenii ale secolului XVIII, românii îşi pierd inocenţa, dar firea lor este în egală măsură atît produsul naturii, cît şi al culturii“ (Daniel Barbu)[13]. Intrarea în modernitate avea un preţ pe care unii contemporani, ca şi unii exegeţi de mai tîrziu, îl socoteau excesiv. Le bon sauvage nu-şi mai găsea loc în lumea ce se construia pe temeiul noilor idei, impuse de Revoluţia franceză şi răspîndite pe continent de războaiele napoleoniene. Omul acestei lumi, pe Sena sau la Dunărea de Jos, se voia liber, emancipat de servituţile vechiului regim, dar şi de prejudecăţi menite a bloca procesul alinierii la valorile apusene.

Presa a fost şi în spaţiul românesc un instrument al modernizării şi implicit o sursă de seamă a discursului naţional. Încercări mai vechi pe această linie indicau o anume sincronie în raport cu iniţiativele din alte zone. La finele secolului XVIII, Societatea filosofească a neamului românesc din mare Prinţipatul Ardealului (1789), I. Molnar-Piuariu (1793) şi Paul Iorgovici (1794) au încercat să scoată, peste munţi, o revistă de caracter enciclopedic, dar s-au lovit de greutăţi financiare insurmontabile, astfel că proiectele lor s-au stins în faşă[14]. Cvasi concomitent, apărea însă Courrier de Moldavie, la 1790, cu ştiri despre armatele ruseşti de sub comanda lui Potemkin, avînd aşadar o funcţie limitată, oarecum tehnică[15].

Plănuind scoaterea unei reviste la Buda, în 1814, Alexie Lazaru era convins că „a scrie gazete sau novele şi acelea a le împărtăşi oamenilor neamului său, e cea mai încuviinţată mijlocire de a lumina noroadele, cu cele întîmplate ale altora fapte şi a le abate de la rău şi a le aduce spre cele mai bune“. Un spirit meliorist prezida asemenea iniţiative, spirit ce se regăseşte şi în Chrestomaticul românesc scos de Teodor Racocea la Cernăuţi în 1820, ca şi în Biblioteca românească gîndită de Zaharia Carcalechi la Buda în 1825. Se dorea „o îmboldire de bine aducătoare şi un foc sfînt patrioticesc către limba noastră cea mumească!“[16] Nu se mai putea ignora că „în toate părţile geme sufletul neamului nostru într-un întuneric înfiorător“[17]. Era timpul să se dezvolte literatura, adică filozofia, istoria, retorica, poezia, sensul domeniului literar fiind astfel extins în spirit enciclopedic.

Al doilea ziar, Fama Lipschii pentru Daţia, scos în 1827 de I.M.K. Rosetti, la îndemnul lui Dinicu Golescu, n-a avut decît o existenţă modestă şi efemeră[18].

Adevăraţii întemeietori ai presei noastre periodice, fapt semnificativ, sînt trei scriitori de mare însemnătate în cultura română: I. Heliade Rădulescu, G. Asachi şi G. Bariţ[19]. Momentul coincide cu pacea de la Adrianopol, care încheia o nouă secvenţă a crizei orientale, în 1829, instituind în principatele danubiene, prin cunoscutele regulamente, un regim de dominaţie rusească, dar şi de sporită libertate a comerţului, ceea ce le-a permis românilor din zona extracarpatină să facă paşi înainte pe calea modernizării.

Miza era mai ambiţioasă totuşi. Dincolo de reorganizarea internă, de reforme, instituţii noi, românii vroiau să intre şi ei, după expresia lui Michelet, în „calendarul lumii“[20]. O lume din care se preluau idei, modele, noutăţi de tot felul, adesea fără discernămînt. Reacţiile critice n-au lipsit însă cu totul. Deşi admira maşinile menite a înlesni viaţa, Heliade era neliniştit cu privire la efectele acestora în plan etic, semnalînd faptul că ele impuneau abateri de la „drumul firesc şi de bună voie“, cu alte cuvinte, de la dezvoltarea organică. Revoluţia industrială, ca să folosim o sintagmă acreditată mai tîrziu, nu-l încînta pe Heliade, căci izbînzile în lupta cu natura nu antrenau şi progrese de ordin etic. „Haracterul epohei“ îi părea unidimensional[21].

Definind altă dată rolul presei, ca „vestitor de obşte“ pentru oricine, Heliade menţiona mai întîi „căutăturile“, „gîndurile şi combinările“ politicului, apoi pe literat, filozof, războinic, neguţător, plugar, incluzînd deci „toată treapta“ în delicatul proces de informare şi educaţie, de punere în rînd cu o lume ce folosea demult avantajele presei ca unealtă a modernizării. Plăcerea şi folosul (utile dulci, în poetica horaţiană) puteau fi deopotrivă găsite în „gazetă“[22].

Partida naţională munteană, condusă de I. Cîmpineanu, cerceta la 1838 „dacă legile să urmează, dacă tracturile sînt respectate, dacă prinţul naţional este ales dă naţie, dacă scopul constituţiei este agiuns, dacă orînduiala, dreptatea şi economia domnesc în toate ramurile administraţiei, dacă magistraţii au socotinţa publică, dacă sumile statului sînt întrebuinţate pentru binele statului, într-un cuvînt dacă românii sînt fericiţi“[23]. Sună foarte actual, după cum se vede, acest program pe care istoria l-a consemnat ca un „act de unire şi independenţă“, cele două elemente fiind solidare şi indispensabile. Fiindcă „starea de opinie străină şi dă anarhie înlăuntru“ nu putea fi abolită decît prin noi solidarităţi, al căror miez trebuia să fie unirea, şi printr-un nou raport cu lumea, definibil prin independenţa statală.

Rolul jucat de M. Kogălniceanu în evoluţia domeniului e şi mai însemnat. Un timp, a scos Alăuta românească (1838), pe seama unui aranjament cu G. Asachi, preocupat a stimula energiile intelectuale. Abia Dacia literară (1840) i-a dat însă posibilitatea să prezinte un program coerent, acela de „repertoriu al literaturii româneşti, în carele, ca într-o oglindă, se vor vede scriitori moldoveni, munteni, ardeleni, bănăţeni, bucovineni, fiecarele cu ideile sale, cu limba sa, cu tipul său“[24]. Literatura română fiind un produs al naţiunii, avea „trebuinţă de unire“ ca şi comunitatea însăşi. Sintagma centrală era „duhul naţional“, în numele căruia istoricul literat căuta să-şi mobilizeze confraţii.

Schiţînd cvasi concomitent un program la Foae pentru agricultură, industrie şi negoţ, ca supliment la Foae sătească (1840), Kogălniceanu sublinia nevoia de „învăţături ce ar aduce într-o stare mai bună şi înflorită deosebitele ramuri a(le) agriculturii“[25]. Calendarele şi almanahurile scoase de Asachi, apoi de Kogălniceanu, aveau aceeaşi menire de a contribui la progresul social prin difuziunea de „învăţături folositoare“, sintagmă ce avea să facă o frumoasă carieră în epoca sămănătorismului şi mai tîrziu.

Faptul că o publicaţie ca Propăşirea nu a putut ieşi, la 1844, decît cu subtitlul său, Foaie ştiinţifică şi literară, rămîne semnificativ pentru teama ocîrmuirii de a nu scăpa de sub control presa. Partea din program ce se referea tocmai la rostul presei a fost eliminată de cenzor: „Românii au început a preţui facerile de bine a(le) publicităţii“[26], afirma Kogălniceanu, invitîndu-şi confraţii să se ocupe „numai cu adevăratele interesuri materiale şi intelectuale a(le) românilor“[27]. Propăşirea („progresul“, deci) conta nu numai pe abonamente, pe cititori, însă şi pe „ajutorul celor mai însemnaţi literatori din Valahia şi Moldavia“, în acord cu „duhul Foaiei“, cu interesul obştesc.

Acest duh se va contura încă mai bine în programele politice întocmite de Kogălniceanu şi comilitonii săi la 1848, pentru a rămîne o constantă şi în anii următori, mai ales după „criza orientală“ care a readus principatele în atenţia puterilor europene, iar presa a luat un nou avînt în zona carpato-danubiană. Scriind anume despre Jurnalismul românesc, în revista scoasă de V. Alecsandri, Kogălniceanu definea exact rolul acestuia în noile împrejurări: „În zilele noastre, spiritul a ajuns a fi o putere atît de mare şi cîteodată chiar şi mai grozavă decît oricare alta. Spiritul acesta se manifestă prin opinia publică, iar unul din organele cele mai principale ale opiniei publice este presa în general şi presa periodică sau jurnalismul în special“[28].

Este spiritul în care, făcînd apel la cunoscuta Encyclopédie des gens du monde (Artaud), autorul eseului despre jurnalism compara efectele acestuia cu reţelele feroviare ce unifică materialmente, pe cînd presa leagă prin idei naţiunile, pregătind izbînda „fraternităţii universale“, în sensul unei mari familii pe tot globul. Un asemenea limbaj nu era nou în Europa la jumătatea secolului XIX, nici măcar în spaţiul românesc, dacă ne amintim de discursul profesat de Heliade[29], Bălcescu, D. Brătianu[30] ş.a. Kogălniceanu avea temei să considere triada jurnalistică Eliade – Asachi –Bariţ ca „o adevărată revoluţie între români“, fiindcă „le deschidea o lume nouă, puindu-i în contact cu celelalte popoare mai civilizate, arătîndu-le faptele, propăşirile şi mai ales driturile“[31].

Spirit sagace şi realist, Kogălniceanu definea deceniul dinaintea „catastrofei anului 1848“ ca fiind unul de maximă împlinire, „epoha cînd roiuri de tineri, plini de entuziasm, crezînd în viitorul patriei lor“, nu şi-au precupeţit strădaniile pentru a o scoate la liman. A urmat însă decepţia, iar la 1855, el constata cu mîhnire că „astăzi, greutăţile, împrejurările politice care au trecut peste ţările noastre, materialismul vîrstei coapte, visurile ambiţiei neîmplinite sau orgoliul poziţiilor cîştigate ne-au despărţit, au pus între noi diversităţi de interese şi de idei“[32]. Refacerea solidarităţii o vedea însă posibilă în numele idealului pentru care militau: acela al unităţii politice. Era destul să-şi aducă aminte de „rîvna care învăpăia tinerimea“ pe timpul Daciei literare şi al Propăşirii pentru ca solidaritatea să redevină posibilă.

Nu era uşor, fiindcă cenzura funcţiona sub presiunea consulilor, orice tentativă de gînd liber era înăbuşită. Primul număr din România literară a fost interzis din cauza cuvîntului România din titlu. Albina românească, deşi „pe linie“, conformistă, trebui să adopte un nume restrictiv: Gazeta de Moldavia[33]. A fost nevoie ca Rusia să fie învinsă în războiul Crimeii pentru ca mişcarea naţională din principate să-şi recapete suflul. Dintre noile periodice, Timpul bucureştean se anunţa mai viguros, mai constant în apărarea „driturilor“ naţionale. Totuşi, unele articole jigneau „morala publică şi mai ales acel simtiment a(l) frumosului şi a(l) onestului, care  trebuie pururea să povăţuiască pana unui scriitor şi mai ales a unui publicist“[34].

Făcînd un bilanţ al jurnalismului, Kogălniceanu conchidea că ţara dispune de condeieri, însă nu exista totuşi un ziar destul de puternic, menit să apere „interesele“ naţionale, alături de „simtimentul frumosului şi a(l) onestului“, ziar care să combată neadevărurile puse în circulaţie de presa străină despre români. Un asemenea periodic ar trebui să difuzeze „idei sănătoase şi impresii mîntuitoare într-un popor, pentru a cărui viaţă spirituală s-a făcut pînă acum atît de puţin“[35]. Fireşte, adăuga analistul, trebuia să se ţină cont de „nepregătirea poporului pentru a primi deodată şi în mari doze hrana vecinicului adevăr“. Franklin putea fi un exemplu de bună abordare. Cîndva, boierul şi ţăranul aveau acelaşi orizont lingvistic şi de idei, comunicînd fără greutate. La jumătatea secolului XIX, Alecu Russo constata însă că „o prăpastie adîncă desparte astăzi omul nou, poreclit boier de popor; şi prăpastia aceasta se cheamă ştiinţă. Pe cît boierul creşte în idei şi în învăţătură pe atît poporul rămîne în urmă. În vremea trecută, boierul vorbea, trăia cu ţăranul, precum ar fi vorbit cu alt (ego) al său, se înţelegeau amîndoi în limbă şi în idei; astăzi îl înţelegem cu inima numai şi trebuie să învăţăm limba lui. El nu mai este pentru noi decît un capital sau o studie morală sau pitorească“[36].

Ştiinţa, pe care se contase ca factor unificator, solidarizant, avea un efect paradoxal în viziunea lui Russo. Ea sporea distanţa socială, alimentînd izolarea, incomunicabilitatea, divorţul dintre minte şi inimă. Ţăranul nu mai era un fel de alter ego pentru boier, ci o făptură a cărei limbă nu o mai înţelegea şi ale cărei interese nu era în măsură să le protejeze. Peste munţi însă, în Transilvania, lumea românească se arăta mai unitară, ca rezultat al unei revoluţii specifice, dar şi pe temeiul nevoii de solidaritate în faţa apăsării străine. „Frăţia între surtuce şi sumane, nu numai de sînge“, la Blaj, în 1848, i-a frapat pe căuzaşii români extracarpatini, după remarca aceluiaşi Russo, care a ştiut să vadă, să audă, să judece realităţile unui timp în febrilă schimbare[37]. Nu era singurul, de altfel. G. Sion poate fi amintit consensual, căci a sesizat o mare discrepanţă socială, caracterul abstract al atitudinii faţă de săteni. „Noi, moldovenii – sublinia el – crescuţi mai mult sau mai puţin cu idei şi cu deprinderi aristocratice în ţara noastră, nu aveam o adevărată idee de naţiunea şi poporul român; afectam popularitatea ca pe o idee a secolului, ca o fantezie, ca o idee abstractă căpătată din cărţile străine“[38]. Comunicarea autentică părea imposibilă, deşi bunăvoinţa nu lipsea: „oricît de umani, de filozofi, oricît de patrioţi, oricît de naţionalişti sau liberali eram, notează tot Sion, nu puteam vedea în acel popor decît nişte fiinţe ce ne insufla mila şi de care nu ne puteam apropia“[39].

Tabloul zugrăvit de Bălcescu la 1847 se arată cu totul dezolant: „În putere, în clasele de sus, nimic încurajator, interesul egoist predomină, ură şi vrăjmăşie statornică între societate şi putere, între clasă şi clasă, între individ şi individ, societatea într-o dezorganizaţie cumplită, fără nici un simţămînt comun, fără altă legătură decît sila“[40].

Imaginea pe care ne-o comunică la rîndul său Alecsandri, examinînd momentul tranziţiei, e la fel de sumbră: „Sacrele principii de drepturile şi îndatoririle omului în societate zăceau sub pîcla ignoranţei, simţul de naţionalitate, pentru cei mai mulţi, amorţise de tot… Soarele României era palid şi fără căldură naţională“[41]. Însă acelaşi scriitor ştia să vadă un fapt incontestabil: exista un ideal românesc, chiar o Românie ideală, prezentă în inimi înainte de a figura pe agendele diplomaţiei. Perspectivele diferă şi comportă un dinamism remarcabil, alimentînd contraste, aporii, pseudomorfoze. Analiştii care au pus accent pe dimensiunea sumbră a epocii nu sînt cu totul în eroare. Unul din ei constata, de pildă, că „problema identităţii noastre etnice nu s-a născut dintr-un sentiment de plinătate a unor secoli de temeinice aşezări şi de falnice izbînzi, ci din frustrare şi resentiment, din ambiţie şi speranţă[42]. Aspect real, dar insuficient pentru a defini o realitate aşa de complexă, comportînd o multitudine de aspecte complementare.

Pe baza unor acumulări îndelungi la nivel de mase ţărăneşti, meseriaşi, tîrgoveţi etc., „elita intelectuală creează armele identităţii naţionale, instrumente ale eliberării politice totodată, părţi componente ale culturii naţionale“, cum remarca un eminent specialist în domeniu[43]. Este inexactă constatarea, ajunsă clişeu în manuale, ca şi în sinteze pretenţioase, că ţărănimea a fost întotdeauna o masă inertă, incapabilă să participe la schimbările moderne. Studiile mai noi sprijină din contra ideea că această categorie a contribuit esenţial, în timp şi sub forme caracteristice, la „afirmarea spiritului identitar, la manifestarea superioară a acestuia în cuprinsul conştiinţei naţionale“ (Gh. Platon)[44].

Ultimul sfert al secolului XVIII şi prima jumătate a secolului următor constituie perioada genezei identităţii naţionale la românii din toată zona carpato-danubiană, în forme mai clare decît s-a crezut adesea[45]. Numai că discursul identitar, articulat de elite în forme comparabile cu cele din restul Europei, era destul de îndepărtat de stările gravitaţionale, imaginarul politic de tip modern constituindu-se la un nivel încă inaccesibil maselor[46]. Decalajul se va reduce în timp, pe linia noilor echilibre impuse de clasa mijlocie, iar rezultatele se pot judeca după statutul geopolitic al României şi nu mai puţin după realizările dobîndite în multiple domenii, inclusiv în ştiinţă, artă, cultură[47]. La 1855, Kogălniceanu era nevoit să constate că presa străină „zilnic se ocupă de români, însă mai totdeauna într-un chip ignorant sau ostil“[48]. Distanţa dintre discursul cotidian şi realitatea din jur era încă mare, de unde îndemnul aceluiaşi eminent om politic: „să avem în faptă ceea ce vorbim!“[49]

Oricît de schematic am privi acest fenomen, tendinţa de a ieşi din periferia a trei sisteme imperiale, în vederea unei construcţii de sine autonome, este evidentă. Ea a profitat nu numai de efectele unei crize orientale mereu reînnoite, dar şi de noua formula mentis pe care o impuneau marile schimbări din lume[50]. Unirea din 1859 n-a fost un simplu fapt de „inginerie socială, elitară“, cum s-a spus, ci rezultatul unei voinţe manifeste pe un plan mai larg[51]. Este o concluzie valabilă şi pentru desăvîrşirea unităţii politice la 1918, în pofida vicisitudinilor pe care lumea românească le-a cunoscut mereu. Observaţia că „tot ce s-a realizat în România pare să se fi făcut în pofida sau contra timpului“[52] trebuie privită deci cum grano salis. Fără colaborarea timpului nu se împlineşte nimic în istorie, iar creaţia la care participă, în epoca modernă, nu se poate lipsi, după cum s-a văzut, de contribuţia presei[53].

 

Zargidava, Bacău, X, 2011, p. 50-60.

 

 

[1] Vlad Georgescu, Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), München, 1987,              p. 323-347 (tema 6: Conştiinţa naţională).

[2] Idem, Istoria românilor de la origini pînă în zilele noastre, München, 1984,                     p. 138-226.

[3] Cf. Adrian Marino, Dicţionar de idei literare, Bucureşti, 1973, p. 492-493.

[4] Paul Hazard, Criza conştiinţei europene, 1680-1715, Bucureşti, 1973.

[5] Cf. Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc, Bucureşti, 1990.

[6] David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Din istoria naţiunii române, Bucureşti, 1948 (şi alte ediţii, revăzute, completate).

[7] Ioan Aurel Pop, Naţiunea română medievală, Bucureşti, 1998.

[8] Cf. Ştefan Ştefănescu (ed.), Naţiunea română. Geneză, afirmare, orizont contemporan, Bucureşti, 1984. Pentru zona intracarpatină, v. Ladislau Gyemánt, Mişcarea naţională a românilor din Transilvania, 1790-1848, Bucureşti, 1986.

[9] G. Asachi, Opere, I, Bucureşti, 1973, p. 11.

[10] Cf. Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti, 1972, passim.

[11] Cf. Gh. Platon, Ţărănimea română în prima jumătate a secolului XIX. Sentiment identitar şi conştiinţă naţională, în Memoriile Secţiunii de Ştiinţe istorice şi arheologie, s. IV,       t. 26, 2001, Bucureşti, 2003, p. 68.

[12] T. Maiorescu, Despre scrierea limbii române, Iaşi, 1866, p. 3.

[13] Daniel Barbu (ed.), Firea românilor, Bucureşti, 2000, p. 12-13 (Introducere).

[14] Cf. I. Hangiu, Reviste şi curente în evoluţia literaturii române, Bucureşti, 1978, p. 8.

[15] Dan Simonescu, Primul ziar tipărit pe pămîntul ţării noastre, în Studii şi materiale de istorie medie, I, 1956, p. 343-351.

[16] Apud I. Bianu, Introducere, în Publicaţiunile periodice româneşti, I, Bucureşti, 1913, p. XVI.

[17] I. Lupaş, Cea mai veche revistă literară, în Anuarul Institutului de Istorie naţională din Cluj, pe anul 1921, Cluj, 1921, p. 125-126.

[18] Octav Păun, Fama Lipschii pentru Daţia, în România literară, 10 feb. 1972, p. 16-18.

[19] Cf. N. Iorga, Despre presa românească, Bucureşti, 1903.

[20] Apud C.A. Rosetti, Note intime, 1844-1859, II, Bucureşti, 1903,  p. 23.

[21] I. Heliade-Rădulescu, Haracterul epohei noastre, în Curierul românesc, nr. 95, 14 feb. 1830.

[22] I.H. Rădulescu, Înştiinţare, în Curierul românesc, 1, 8/20 apr. 1892. Apud D. Hurezeanu, Gh. Sbîrnă, Partide şi curente politice în România, 1821-1918, Bucureşti, 2000,         p. 51-52.

[23] Declaraţia de principii a Partidei naţionale din Ţara Românească. Act de unire şi independenţă (1838), apud Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, I, Bucureşti, 1992, p. 118-120.

[24] M. Kogălniceanu, Opere, I, Bucureşti, 1974, p. 221-223.

[25] Ibidem, p. 227.

[26] Ibidem, p. 229.

[27] Ibidem, p. 231.

[28] Ibidem, p. 336.

[29] I. Heliade-Rădulescu, Souvenirs et impressions d’un proscrit, Paris, 1850; Mémoires sur l’histoire de la régénération, Paris, 1851.

[30] Cf. Catherine Durandin, Révolution à la française ou à la russe, Paris, 1989.

[31] M. Kogălniceanu, op. cit., p. 337.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem, p. 339.

[34] Ibidem, p. 341.

[35] Ibidem, p. 342.

[36] Alecu Russo, Cugetări, ed. M. Zamfir, Bucureşti, 1977, p. 36.

[37] Ibidem, p. 44-45.

[38] G. Sion, Suvenire contimpurane, vol. II, ed. Radu Albala, Bucureşti, 1983, p. 85.

[39] Ibidem.

[40] N. Bălcescu, Opere, I, Bucureşti, 1974, p. 174.

[41] V. Alecsandri, Constantin Negruzzi. Introducere la scrierile lui, în vol. Proză, ed. G.C. Nicolescu, Bucureşti, 1967, p. 327-331.

[42] Dan Crăciun, Ortodoxia şi etnicul românesc, în vol. Memorie socială şi identitate naţională, ed. Septimiu Chelcea, Bucureşti, 1998, p. 129.

[43] Gh. Platon, op. cit., p. 47.

[44] Ibidem, p. 43.

[45] Ibidem, p. 48.

[46] Cf. Sorin Mitu, Geneza identităţii naţionale la românii ardeleni, Bucureşti, 1997,            p. 11-12, 131.

[47] Cf. Dan Berindei, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, 1986, p. 148-182.

[48] M. Kogălniceanu, op. cit., p. 342.

[49] Ibidem, p. 388.

[50] Cf. Ilie Bădescu, Sincronism european şi cultură critică românească. Contribuţii de sociologie istorică privind cultura modernă românească, Bucureşti, 1984, passim.

[51] Gh. Platon, op. cit., p. 69.

[52] Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Bucureşti, 1998, p. 35.

[53] Cf. Camil Mureşanu, Etape şi probleme din istoria presei în epoca modernă, Cluj-Napoca, 1994, p. 147-157.

Revista indexata EBSCO