Dec 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Elogiul lui Matila Ghyka

Am petrecut un sfert de secol în România şi o jumătate de secol în Franţa.

Printr-o extraordinară coincidenţă, mîine se vor împlini 50 de ani de la stabilirea mea în Franţa.

Fiind unul dintre puţinii supravieţuitori ai exilului românesc din Paris, doresc să vă prezint mărturisirea mea despre exilul românesc din Paris şi despre exil în general.

Erau doi poli ai exilului: polul religios şi polul intelectual.

Polul religios al exilului a fost Biserica Ortodoxă.

Îmi amintesc cu emoţie infinită prezenţa regulată a lui Eugène Ionesco, în ultimii ani ai vieţii sale, la ceea ce este astăzi Catedrala Sfinţilor Arhangheli a Mitropoliei Ortodoxe Române din Europa Occidentală şi Meridională. Era aşezat pe o bancă în primul rînd al bisericii. Prezenţa lui, ca şi a altor personalităţi româneşti, a fost pentru noi un gaj al speranţei şi al memoriei noastre colective. Veneam pentru a ne întîlni, a domina teama noastră de braţul lung al Securităţii, a ne celebra credinţa, a ne onora morţii, a ţine intact respectul nostru pentru România eternă.

Polul intelectual al exilului din Paris era constituit de celebrul cenaclu de la Neuilly, fondat de Leonid Mămăligă.

Este important de menţionat că personalităţile exilului românesc au marcat viaţa culturală şi ştiinţifică a ţărilor Europei. Epicentrul a fost Franţa din multe motive, istorice şi culturale. Dintre personalităţile pe care le voi menţiona, cei mai mulţi au trăit în Franţa, care era un focar al culturii mondiale. Românii nu au format niciodată o etnie distinctă deoarece ei erau pe deplin francezi. Este surprinzător să observăm numărul românilor care au contribuit în mod semnificativ la construirea ştiinţei şi culturii franceze şi la construirea Europei.

Românii sînt celebri în domeniul literaturii.

Astfel, Vintilă Horia (1915-1992), care a trăit în exil, la început în Franţa şi apoi în Spania, şi este singurul scriitor român care a obţinut Premiul Goncourt. Nici un alt scriitor român nu a ilustrat mai bine decît el tema exilului.

Eugène Ionesco (1909-1994) este un reprezentant major al marii mişcări de reînnoire a teatrului secolului 20, cunoscut sub numele de „teatrul absurdului” sau „teatrul deriziunii”. Această mişcare cu ramificaţii internaţionale a fost iniţiată în Franţa de Eugène Ionesco et Samuel Beckett.

Tristan Tzara (1896-1963) este un nume bine cunoscut. El a fost unul dintre fundatorii mişcării Dada şi purtătorul de cuvînt principal al acestei mişcări.

Gherasim Luca (1913-1994) a fost un mare poet. În 1994 el pune capăt zilelor sale aruncîndu-se în Sena, deoarece – spunea el – „nu mai este loc pentru poeţi în lumea noastră”.

Poetul, filosoful, eseistul, criticul literar şi producătorul de filme Benjamin Fondane (1898-1944) a avut un destin tragic. Naturalizat francez în 1938, el a murit gazat în lagărul de exterminare din Auschwitz-Birkenau.

Un personaj deosebit este scriitorul L. M. Arcade (pseudonimul lui Leonid Mămăligă) (1921-2001) despre care voi vorbi mai mult.

Alţi scriitori importanţi din Franţa sînt Anne de Noailles (1876-1933), Hélène Vacaresco (1864-1907), Marthe Bibesco (1886-1973), Antoine Bibesco (1878-1951), Panaït Istrati (1884-1935), Constantin Virgil Gheorghiu (1916-1992), Jean Parvulesco (1929-2010), Ilarie Voronca (1903-1946), Claude Sernet (1902-1968), Isidore Isou (1925-2007) şi Miron Kiropol (n. 1936). Trebuie amintit şi Horia Stamatu (1912-1989), care a trăit în Germania.

Două nume se detaşează în domeniul jurnalismului: Monica Lovinescu (1923-2008) şi Virgil Ierunca (1920-2006). Emisiunile lor la „Europa Liberă” au avut cu siguranţă un rol important în căderea regimului totalitar.

Printre filosofii care au trăit în Franţa numele importante sînt Emil Cioran et Stéphane Lupasco.

Emil Cioran (1911-1995) a fost unul dintre marii gînditori ai secolului 20. Succesul postum al lui Cioran printre tinerii de astăzi merită a fi studiat şi înţeles.

Filosofia lui Stéphane Lupasco (1900-1988)  ia ca punct de plecare fizica modernă şi logica axiomatică, ceea ce singularizează filosofia lui Lupasco în contextul secolului 20.

Un personalitate importantă a secolului 20 este Mircea Eliade (1907-1986),  fondatorul istoriei moderne a religiilor şi remarcabil romancier.

În domeniul religiei se distinge Mgr. Vladimir Ghyka (1873-1954), diplomat  al Sfîntului Scaun, arestat de comunişti la vîrsta de aproape 80 de ani, mort în închisoare  şi beatificat ca martir în 2013.  De asemenea, Alexandre Safran (1910-2006), care a trăit în Elveţia, mare rabin al României în timpul celui de al doilea război mondial şi apoi mare rabin al Genevei.

În domeniul lingvisticii, un nume  cunoscut pe plan mondial este Eugenio Coseriu (1921-2002), maestrul lingvisticii generale şi care a trăit Germania.

Două nume extrem de importante în domeniul esteticii sînt Matila Ghyka et Pius Servien, care sînt, amîndoi, fundatorii esteticii matematice.

Matila Ghyka (1881-1965) se instalează la Paris în 1925, unde îi frecventează pe Paul Valéry, Marcel Proust, Antoine de Saint-Exupéry şi Léon-Paul Fargue. Matila Ghyka devine celebru în 1931, cînd a publicat capodopera sa Numărul de aur. Teoria sa estetică este fondată pe două intuiţii majore: rolul simetriei matematice şi necesitatea unei teorii matematice a ritmului.

Pius Servien (pseudonimul lui Nicolae Şerban Coculescu) (1902-1959) a fost estetician, matematician, filosof de ştiinţe, poet, compozitor, pictor. Ideea centrală a teoriei estetice a lui Pius Servien este existenţa unui limbaj total, cu doi poli: limbajul ştiinţific şi limbajul liric. Pius Servien este primul gînditor care a propus un model matematic al structurilor ritmice.

Românii au dat Europei (în Italia, în Elveţia, în Germania şi în Franţa) muzicieni prodigioşi: marele compozitor George Enesco (1881-1955), dirijorul Sergiu Celibidache (1912-1996), pianiştii Clara Haskil (1895-1960) şi Dinu Lipatti (1917-1950), cîntăreaţa de operă Haricléa Darclée (1860-1939).

În domeniul teatrului şi cinematografiei sînt foarte cunoscuţi divina actriţă Elvire Popesco (1894-1993), actorii Édouard de Max (1869-1924), Alice Cocéa (1899-1970) şi Génica Athanasiou (1897-1966) şi regizorii Andrei Şerban (n. 1943), Radu Mihăileanu (n. 1958) şi Petrika Ionesco (n. 1946).

Pictori cunoscuţi sînt Victor Brauner (1903-1966), Horia Damian (1922-2012) şi Victor Cupşa (n. 1932). Printre sculptori – Constantin Brîncuşi (1876-1957), fundatorul sculpturii modeme şi Victor Roman (1937-1995).

În fine, românii care au creat în domeniul ştiinţei şi tehnologiei au lăsat urme durabile.

Matematicianul Pierre Sergescu (1893-1954) a fost unul dintre fundatorii şcolii franceze de istoria ştiinţelor. Marele fizician Alexandre Proca (1897-1955) a fost fundatorul şcolii franceze de fizică teoretică. Matematicianul Valentin Poénaru (n. 1932) a publicat lucrări fundamentale de topologie. Inventatorul Gogu Constantinescu (1881-1965), care a trăit în Marea Britanie, a emis celebra teorie a sonicităţii. Inventatorul Henri Coandă (1886-1972) a fost pionier al aerodinamicii. Iar Traian Vuia (1882-1950) a fost pionier al aviaţiei.

Eu, fiind fizician, trăiam într-un mediu cosmopolit. Franţa a fost extrem de generoasă pentru cercetătorii străini. M-aş fi putut mulţumi cu comunitatea fizicienilor.

Dar nevoia de România era organică şi irepresibilă. Această nevoie mi-a fost satisfăcută pe deplin de Cenaclul de la Neuilly. Noi toţi reconstituiam astfel o Românie ideală, ca o frumoasă fără corp, ca o pasiune devorantă a cărei flacără ne-a menţinut identitatea de români.

România mea era şi este şi acum, familia mea spirituală: Mircea Eliade, Vintilă Horia, Horia Stamatu, Ştefan Lupaşcu, Horia Damian, Sanda Stolojan.

Pentru acesta, îi sînt veşnic recunoscător lui Leonid Mămăligă, care a avut inteligenţa, capacitatea şi talentul de a reuni toate aceste mari spirite timp de trei decenii.

Permiteţi-mi acum să spun cîteva cuvinte despre Leonid Mămăligă. Vă anunţ că între 11 şi 13 aprilie 2019 va avea loc la Craiova, la Biblioteca Aman, a doua ediţie a colocviului EXIPORA (contracţie a cuvintelor „exil” şi „diaspora”), o zi fiind consacrată lui L. M. Arcade.

Hazardul (obiectiv?) a făcut ca în 24 noiembrie 1968, cîteva minute după coborîrea mea din avionul care mă aducea, în sfîrşit la Paris, să îl întîlnesc pe cel care mi-a fost prezentat ca un „adevărat parizian”, pictorul Victor Cupşa. Puţină vreme după aceea, Victor m-a invitat în atelierul lui şi am devenit prieteni apropiaţi. La începutul lui 1969 Victor mi-a vorbit de Cenaclul de la Neuilly şi astfel, într-o bună seară, marcată de semnul destinului, am păşit pragul cenaclului şi am fost întîmpinat cu căldură de Leonid Mămăligă (cunoscut şi sub pseudonimul său de scriitor L. M. Arcade), deşi nu ştia despre mine decît că eram un fizician român înscris la doctorat la Universitatea din Paris şi autor al unei cărţi despre Ion Barbu. Venind de unde veneam m-am mirat desigur de uşurinţa cu care am pătruns în acest templu al culturii române din exil. În curînd am descoperit că nu eram deloc un caz excepţional: porţile cenaclului erau deschise tuturor, celor din exil dar şi celor veniţi din ţară pentru scurtă vreme, precum Marin Preda şi Marin Sorescu. Singurul obstacol era numărul mic de persoane (20-30) care puteau să se aşeze în sala cenaclului.

Istoria Cenaclului de la Neuilly ar trebui să fie scrisă într-o zi de un adevărat istoric, care va putea explora arhiva cenaclului, aflată acum în posesia Muzeului Exilului Românesc din Craiova, şi care va putea analiza, cu toată neutralitatea necesară, rolul său în cultura românească din exil. Diferitele menţionări apărute după 1989 sînt fragmentare şi uneori chiar false. Fărîmituri ale unui festin pe care nu putem şi nu avem dreptul moral să îl uităm.

În 1953 se constituie, pe rue Ribera, un cenaclu în jurul lui Mircea Eliade. La lucrările cenaclului participă 15-16 români, printre care se află şi Leonid Mămăligă. Tot ceea ce rămîne de la acest cenaclu este revista „Anotimpuri”, beneficiind de contribuţiile lui Mircea Eliade, Horia Stamatu şi Horia Damian. Cenaclul dispare după cîţiva ani, majoritatea membrilor plecînd în străinătate.

În 1958 Leonid Mămăligă ia iniţiativa organizării unor noi reuniuni literare în apartamentul său din Neuilly[1]. Dorinţa sa era de a regăsi limba română şi de a funda o revistă unde toţi autorii ar fi trebuit să semneze cu pseudonime. Timp de un deceniu au loc 30 de întîlniri sporadice, cu o participare aleatorie. Acest embrion al Cenaclului de la Neuilly a fost un veritabil laborator de experimentare a unei forme stabile de întîlniri, în ciuda vicisitudinilor inevitabile ale exilului. Cadrul stabil a fost găsit şi structurat în jurul a două axe: căutarea de noi forme de expresie literară şi editarea de cărţi.

 

* Conferinţă la Universitatea Naţională de Arte « George Enescu », Iaşi, 23 noiembrie 2018.

[1] Toate datele din prezentul articol, privind Cenaclul de la Neuilly, mi-au fost furnizate de Leonid Mămăligă.

Revista indexata EBSCO