Dec 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Culisele vieții”

Casele în care am locuit cîndva, în care ezit să mai intru. Comoditate, superstiţie ori altceva? Poate mai curînd teama de o dezamăgire ce-ar putea proveni din confruntarea dintre imaginile mitizate ale amintirii şi realitatea stoarsă de fabulos, meschină, inclementă. Totul mi s-ar părea mai mic, searbăd, provocator printr-un anume cinism al lucrurilor (nu doar oamenii pot fi cinici). În consecinţă ar trebui să decid între falsitatea memoriei afective şi cea a percepţiei actuale. O lipsă de bun simţ a materiei s-ar cumpăni cu delicateţea amintirilor, astfel cum un zgomot de bolovani prăvăliţi s-ar suprapune peste sunetele unei muzici.

*

Culisele vieţii devin nu o dată mai atracţioase decît spectacolul acesteia desfăşurat pe scenă. S-ar zice că recurgem la un surogat de mister precum la un antrenament în vederea impactului final cu Destinul.

*

„Pe lîngă dragoste şi compasiune, animalele dovedesc şi alte calităţi legate de instinctele sociale care în lumea noastră ar trece drept simţ moral” (Charles Darwin).

*

„Congo Andre Bauma e ranger în Parcul Naţional Virunga şi se ocupă de gorilele care trăiesc în centrul Senkwekwe. Însă relaţia de prietenie care s-a legat între el şi Bongo, o gorilă în vîrstă de 10 ani, depăşeşte orice imaginaţie. Bauma vorbeşte cu prietenul lui, iar acesta înţelege tot. Îi aduce fructe din copaci, se joacă de-a v-aţi ascunselea sau se cară unul pe celălalt în spate. În 2017, Bongo şi-a cîştigat poziţia de mascul alfa în familia de 20 de membri. Toată lumea credea că prietenia cu Andre se va încheia, însă nu a fost aşa. Din contră, acum rangerul are 21 de prieteni de joacă” (Click, 2018).

*

Iluzia: o materie nu o dată inflamabilă. S-o mînuim cu multă atenţie.

*

Aduni mai multe decît poţi duce, aşa încît, epuizat, îţi laşi povara la picioare. După un timp îţi dai seama ce se petrece. Ai strîns această povară imposibilă pentru a visa că o poţi duce cu uşurinţă. Dar, vai, şi pentru un asemenea vis e deja prea tîrziu.

*

Dacă iubeşti, nu poţi fi în fapt ateu.

*

„Eugen Simion, preşedintele secţiei de Filologie şi Literatură a Academiei Române şi consilier la Ministerul Educaţiei, a criticat astfel alegerea subiectelor pentru Evaluare Naţională: «Este o bătaie de joc, o umilire a operelor scriitorilor noştri. Nu vor să le dea un text din Caragiale, Creangă, Rebreanu, Arghezi? Care ar fi miza? Li se şterge copiilor identitatea naţională. Este inadmisibil! Nu mai promovăm valorile unui popor, ci îi radiem identitatea». O dovadă în plus că înţelegerea literară a lui Eugen Simion şi-a atins limitele acum cam o jumătate de secol” (Dilema veche, 2018).

*

O dimineaţă cu un cer incert, în nuanţe cenuşii, aidoma unui om care parcă ar vrea să spună ceva, dar nu spune nimic. Atît de puţin prielnică pentru scris, întrucît insinuează absenţa din lume a Cuvîntului, nu-i aşa?

*

  1. E.: „Cînd eram copil mic, desenam fără întrerupere pînă începea să mă doară capul. Acum de cîte ori nu se întîmplă să citesc/scriu fără întrerupere pînă începe să mă doară capul? Oare a fost nevoie să recurg la o altă marotă pentru a obţine acelaşi rezultat?”.

*

„Iată dovada că totul în tine e orgoliu. Acum, cînd ţi s-a dat voie să-i telefonezi şi să-i scrii, nu numai că n-o faci, dar nici măcar nu simţi nevoia arzătoare s-o faci. Ceea ce ar dovedi că în toate lucrurile noi căutăm doar posibilitatea viitoare. Dacă ştim că putem face un lucru, suntem mulţumiţi. Şi nu-l vom face poate niciodată” (Cesare Pavese).

*

Naturalmente disociată de real graţie condiţiei sale de ficţiune, arta are în comun cu realul acea tensiune a necunoscutului, acel excitant mister al acestuia, ducîndu-ne gîndul către un rudiment comun al lor, pe care e cu putinţă să-l regăsim în literatura senzaţională (o variantă caracteristică: romanul poliţist). Arta nu reprezintă oare, sub un anume unghi, o aventură beneficiind de mutaţia esteticului?

*

Se mai întîmplă şi faptul acesta: te umpli de un text străin cum o oglindă de-o imagine, de propria ta imagine, care nu mai are nevoie de interpretări, ezitări, interogaţii etc., textul în cauză fiind un simplu mod al unei identificări.

*

Pe ce lume trăim. „America în stare de şoc! Stephen Koch, de 25 de ani, din Scranton, Arkansas, a recunoscut că s-a infectat intenţionat cu HIV. Tînărul a spus că a făcut acest lucru în scopul de a-i contamina pe alţi oameni. (…) Koch a fost condamnat la 50 de ani de puşcărie pentru faptele sale” (Click, 2018).

*

Există dimineţi în care Parcul e stăpînit în aşa măsură de zborul şi glasul mulţimii de ciori, încît ai senzaţia că acesta este evenimentul de căpetenie al Amarului Tîrg. Corul lor devine solemn, căpătînd rezonanţe de orgă. Deasupra alcătuirilor urbei, zbuciumul grandios al innumerabilelor ciori, evocînd talazuri nesfîrşite în căutarea unor ţărmuri ce nu există. Hotărît lucru, în apropierea Prefecturii şi Tribunalului, păsările acestea smolite fac legea. Par a ieşi din eternitate şi a reintra într-însa în zboruri scurte, sacadate, cărora îţi e imposibil să le precizezi punctul de plecare şi cel de sosire. Bolta suplimentară pe care o alcătuiesc are ceva de elan pornit şi frînt prin aceeaşi mişcare.

*

„Imaginativul e cel ce neagă adevărul faţă de sine însuşi, spre deosebire de mincinos care îl neagă în faţa celorlalţi” (Nietzsche).

*

Cînd suferinţele concrete , fie şi „mici”, atît de numeroase încît şirul lor pare interminabil, iau cîte o pauză, se iveşte fundalul lor „alb”, ne varietur: suferinţa existenţei înseşi.

*

Consolarea pe care snobul o oferă altui snob (inteligent), aceea că ipostaza sa provocatoare e de împrumut: un simplu costum de carnaval în genul clovnului alb şi nicidecum imaginea unui merit propriu. Snobismul însemnînd în accepţia unui mare expert al său, Proust, „a admira ceea ce la alţii este independent de personalitatea lor”.

*

„Dacă mi-ar lipsi ici buza superioară, colo scoica urechii, ici o coastă, colo un deget, dacă aş avea pe cap locuri cu chelie şi urme de vărsat de vînt pe faţă, tot n-ar fi nimic faţă de nedesăvîrşirea mea lăuntrică. Această nedesăvîrşire nu e din naştere şi din cauza asta cu atît mai dureroasă de purtat. Căci, ca oricine, am şi eu la naştere centrul meu lăuntric de greutate, pe care nici cea mai prostească şi nebunească educaţie nu mi l-a putut zdruncina. Acest centru de greutate bun îl mai am, dar într-o oarecare măsură nu mai am trupul care să-i aparţină. Iar un centru de greutate, ce nu mai are nimic pe care să lucreze, devine de plumb şi stăruie în trup ca un glonţ de puşcă” (Kafka).

*

Un ogar poate atinge viteza de 80 km. pe oră. În Anglia se organizează curse de ogari de la mijlocul secolului al *I*-lea.

*

La ce serveşte amintirea. „Fericirile pe care le simţim în viaţă sunt totdeauna numai boboci. Boboci care înfloresc total numai în amintire. Amintirea este o seră a fericirilor trecute” (Blaga).

*

Cum poţi iubi abstracţiunile dacă nu eşti o fire pasionată de concret, avînd nostalgia concretului  refuzat?

*

„Este cel mai mare pui de cîine din lume. Gigantul pui de doar nouă luni din rasa Molossus American, care are ca strămoş atestat istoric Molossus Mesopotamian, ce trăia în anul 5000 î. Hr. cîntăreşte 82 de kilograme şi are 1,83 metri înălţime, cînd se ridică pe două labe. Euphrates este o căţeluşă care adoră să se joace şi care mănîncă zilnic 8 boluri uriaşe de hrană pentru căţei şi are ca jucării roţi de maşină sau de tractor. (…) Proprietarul Jared Hower, de 41 de ani, din Salt Lake City, Utah, SUA, ţine morţiş să o introducă pe Euphrates în Cartea Guinness a Recordurilor” (Click, 2018).

*

Moartea unei fiinţe pe care o iubeşti te umileşte. Nu te face oare să te simţi laş pentru că nu o mai poţi însoţi dincolo?

*

Moment negru. Amintirile: neîmpliniri mîntuite, întrucît au devenit trecut. Speranţele: neîmpliniri care au şansa mîntuirii după ce vor deveni trecut.

*

Motivaţie imbatabilă. Te priveşte cu condescendenţă pentru că e mai bătrîn decît tine. Te priveşte cu condescendenţă pentru că e mai tînăr decît tine.

*

„Un anunţ pe jumătate matrimonial: «Pensionar civil, 1,65, prezentabil, mare omenie, capacitate, dansator excepţional, fără pretenţii vîrstă, studii etc. doresc doamnă care decît să mă accepte. Iubiţi inventatorii, trimişii Domnului! Minunea minunilor, extraordinar. Afară de alte reuşite, invenţii, acum am construit perpetuum mobile (din «n    variante»). Conducătorii ţării, partide, militare, ziare etc. cereţi-l, dacă nu îl vînd străinătăţii, care deja solicită. Doamna premier, donez idei, exemplu, fără investiţii, într-o oră, zeci mii locuri de muncă. Folosindu-mă, salvaţi România! Nu am Internet. Contactaţi-mă telefonic». Ei, salvăm România?” (Dilema veche, 2018).

*

Relativa noutate a unor materii alimentare care nu se mai află în graţiile medicilor nutriţionişti: zahărul datează de prin 1830, iar făina albă de prin 1880.

*

Orice ficţiune: o revanşă a unor neîmpliniri. De unde caracterul său cu un fond dramatic, fie şi inaparent. A. E.: „Ficţiunea estetică vrei să zici?!”. Neapărat. „Cum aşa, colega?” Creaţia e un sacrificiu. A. E.: „Adus cui?” Cui altcuiva decît transcendenţei?

*

  1. E.: Plin de fatuitate, se analizează febril pe laturile persoanei sale, plus pe altele cîteva pe care nu le posedă, la pachet”.

*

„Cînd eram mic, dorinţa mea era să mă fac o carte, nu un scriitor” (Amos Oz).

*

Nu-mi pot da seama cum de sub condeiul de o sobrietate sagace a lui C. C. au putut izvorî atari rînduri (Polemica, 2017). Cum, Doamne, am putea socoti „Marea Adunare Naţională” din perioada comunistă un parlament autentic? Iar personalităţile numite aici cu o deferenţă întrutotul deplasată pentru calitatea lor de deputaţi, oare ce au ajuns în instituţia pur formală decît marionete în mîna păpuşarului totalitar? Împărţind cu acesta impudoarea imposturii…

*

De două feluri poate fi absenţa: a ceea ce ar putea fi şi a ceea ce n-ar putea fi. Cea dintîi e mundană, a doua metafizică, răspunzînd în simţămîntul pe care poetul anonim l-a numit „dorul dor”.

*

„În patrimoniul bibliotecii «V. A. Urechia» din Galaţi se află o colecţie ce cuprinde 85 de gravuri ale celebrului pictor Rembrandt Harmenszoon van Rijn, considerat unul dintre cei mai mari pictori ai lumii. Colecţia a fost donată în urmă cu peste o sută de ani, mai precis în 1897, de fondatorul bibliotecii, Vasile Alexandrescu Urechia. Cele 85 de gravuri desenate de Rembrandt sunt incluse într-un catalog intitulat «Recueil de Quatre-Vingt-Cinq Estampes originales, Têtes, Paysages et différents Sujets, desinées et gravés par Rembrandt». Catalogul păstrat cuprinde în total 116 lucrări, dintre care 85 sunt desenate şi gravate de Rembrandt, iar altele 31 sunt reproduceri ale altor artişti după lucrările maestrului flamand. Albumul a fost realizat la sfîrşitul secolului al *VIII-lea de către Pierre-François Basan, un cunoscut gravor, anticar şi editor de stampe francez. (…) Catalogul a fost cumpărat de cărturarul V. A. Urechia de la o licitaţie publică organizată în Franţa, contra unei sume care la vremea aceea însemna o avere. Cu 1.000 de franci aur, putea fi cumpărată o casă ceva mai mare” (România liberă, 2018).

*

Bulversantă asociere în scrisul său critic între polemica pînă-n pînzele albe şi linguşirea crasă, ducîndu-ne gîndul la acele imagini din pictura medievală în care trupul cuceritor al femeii apărea în dublură cu scheletul acesteia.

*

Regreţi faptul că dintr-un soi de naivitate (întîrziată totuşi), iar nu din rea-credinţă, n-ai înţeles odinioară, aşa cum se cuvenea, cîteva gesturi minore ale unui autor de seamă pe care ţi-a fost dat a-l cunoaşte. Te-ai lăsat cuprins de o mîhnire cu atît mai inadecvată, cu cît preţuirea ce i-o purtai era una considerabilă. Acum ce poţi face decît, pentru a spune aşa, să încerci a te ierta pe tine însuţi?

*

„La cei 77 sau 78 de ani ai lui, (Alexandru) George a rămas acelaşi om ciudat pe care l-am cunoscut cu aproape o jumătate de secol în urmă. Are opinii tranşante – strong opinions în genul lui Nabokov – şi e gata să polemizeze, urban, dar tăios, cu oricine nu e întru totul de acord cu el. Nu suportă critica în scris şi răspunde pe larg oricărei rezerve şi chiar şi celor mai vagi aluzii în care descifrează (sau, mai des, imaginează) intenţii răuvoitoare. Pare a se complace în postura de victimă a prostiei şi inculturii dominante în mediul cultural românesc pe care-l dispreţuieşte fără rest. (…) Pe Léon Bloy mi-l citează, e unul din micile lui ritualuri verbale, cu ocazia invitaţiei la «şezătoare»: «Tu ştii că mă folosesc rareori de telefon, căci, ca şi Léon Bloy, mă tem că la celălalt capăt al firului ar putea fi diavolul»” (Matei Călinescu).

*

Scenă matinală în Parc. O ţigancă sigură de sine, cu sclipiciuri în ţinută, îşi spală picioarele. Aşezată pe bancă, ţinînd un pahar de apă în mînă, muindu-şi în apă două degete cu care îşi freacă de zor călcîiele murdare.

*

Fraza acestui analist care scrie din abundenţă, cum o largă sală de aşteptare în care nu aşteaptă nimeni.

*

Perfecţiunea e geloasă pe sine, iată de ce, practic, nu putem încheia niciodată un pact cu ea.

Revista indexata EBSCO