Dec 20, 2018

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Cãlãtorii ale scriitorilor celebri în Orient

Lectura, una mai veche și una mai proaspătă, a două jurnale de călătorie în Orient lăsate de doi mari scriitori europeni din prima jumătate a secolului trecut, m-a obligat să constat subiectivitatea și, deci, complementaritatea impresiilor, evoluând de la descrierea cu tresăriri de uimire în faţa noului, la meditaţiile socio-umane comparatiste de larg orizont cultural. De fapt am recitit Călătoria unui romancier în jurul lumii – Orientul, însemnările scriitorului spaniol Blasco Ibáñez, într-o mai veche traducere. O anamneză de lectură m-a întors la ele atunci când am citit călătoria lui Huxley, insolită de la un capăt la celălalt. De aici ideea comparaţiei. Și, în căutarea a ceea ce-l unește și desparte pe Ibáñez, în fondul însemnărilor, de acest contemporan al său, englezul Aldous Huxley, am citit, acum pentru prima dată tradus la noi, jurnalul acestuia de călătorie în aceleași ţări orientale, așa cum erau ele atunci. Atunci, ca și acum, Extremul Orient era un pol de atracţie prin exotismul, pitorescul lui și nu numai. Tradusă liber – nu prea potrivit – sub titlul Călătoria unui sceptic în jurul lumii, cartea lui Huxley apărea, în 1926, sub titlul: Călătorie prin India, Burma, Malaya, Japonia, China și America. Nu scepticismul e dominanta, ci spiritul analitic și sever critic specific, știut și din literatura de ficţiune a lui Huxley. Într-o vreme când avioanele, ticsite de călători, se intersectează de la nord la sud și de la vest spre est, cu scop necunoscut, întoarcerea la concreteţea jurnalelor, utile cunoașterii, prin „ochelarii” a două personalităţi literare diferite, este reconfortantă. Fără să fie stereotipă, povestirea lui Ibáñez, detașată de reportaj, rămâne, totuși, în rama obișnuită a unor astfel de cărţi. În plus, cel puţin pe anumite spaţii, jurnalul e construit, în parte, pe surse livrești citite în pregătirea călătoriei. Discursul Călătoriei lui Huxley, aproape neglijat de comentatorii operei lui, este un discurs elitar, meditativ și comparatist, absolut propriu. Diferenţa între însemnările călătorilor depinde de locul de unde pleacă ei, ce caută și ce bagaj de cultură implică în cunoașterea profundă a lumii noi traversate. Huxley are viziunea celui care pleacă din metropolă spre colonii, cum și un Ibáñez ar fi trebuit s-o aibă, cel puţin atunci când adăsta în Filipine. Îl va suplini Huxley scriind concis despre cele trei secole de dominaţie spaniolă acolo și urmele lăsate în limbă, religie, vestimentaţie ș.a. Alte detalii, cu referiri la text, le voi da mai târziu.

Cândva foarte citite, jurnalele de călătorie, texte nonficţionale fiind, au rămas la frontiera între literatură și reportaj. Graniţa a devenit permeabilă pentru călătoriile imaginare construite pe o idee sau o reţea de idei. Și erau cu atât mai citite cu cât călătoriile erau mai rare, mai scumpe și mai puţin permisive, cartea devenind surogat pentru curiozitatea sedentarului de a cunoaște alte spaţii geografice, alte rase, alte moravuri, un miraj al exoticului. Prin carte, scriitorul era o călăuză pentru cititorul care voiaja gratis, cu imaginaţia, alături de el, văzând doar cu ochii minţii, ceea ce autorul văzuse aievea. Astăzi se călătorește enorm, însă în scopuri fie comerciale, fie ca turism de masă pentru petreceri și plăceri insolite, „distracţii pe cinste”, dar memorialistică de acest gen nu prea se mai scrie. Snobii se laudă oral cu teribilismul scufundării în apele oceanelor, cu shoping-uri și cu aventuri pe plaje de lux, fără nici o urmă de problematizare a existenţei specifice locului, fără satisfacţia peisajului. Voiajul în interes mercantil, ca și voiajul de plăcere, cu alte cuvinte turismul grăbit, cu sau fără ghid, este de un nivel atât de comun, încât nu aduc nici un profit de cunoaștere adânc înţelegătoare.

Cele două jurnale, unul acum citit și altul recitit, primul aducându-mi-l din memorie pe celălalt, sunt exemplare rare ale genului, fiecare în felul lui. Plasată în întregul operei lui Huxley, Călătoria (1926) apare ca fapt secundar în comparaţie cu Minunata lume nouă (1932), antiutopia care i-a adus faima universală. Apărută la câţiva ani după jurnal, această teribilă satiră vizionară este anunţată, prin câteva semne expresive, în chiar însemnările de călătorie. Cum, de altfel, și apetitul critic, despre relaţiile interumane, din jurnal, va funcţiona încă și mai sever în realizarea ficţională a unei alte lumi, desfigurată de cruzime sub biciul unui dezumanizat inchizitor. Este ceea ce se poate citi într-o nouă operă a lui Huxley, romanul – scenariu, Maimuţă și esenţă (1948). Ca toată opera lui Huxley, și această carte, o antiutopie în completarea celei din 1932, e construită în regim contrapunctic. Este „reprodus” un scenariu găsit de autor, un text dramatizat despre o posibilă lume viitoare în care savanţii, Faraday, Einstein, Pasteur sunt purtaţi în lanţ, cu zgardă, loviţi de niște babuini deveniţi stăpânii simieni ai lumii evoluate spre monstruos.

Motivaţia Călătoriei spre Orient, așa cum o formulează Huxley, nu este străină de scopul călătoriei imaginate de Voltaire în Candide sau optimistul. Proba înrudirii o găsim în esenţa discursului care istorisește aventura peripeţiilor lui Candid. Plecat în lume, el poartă cu sine, și verifică, adevărul lecţiei învăţate în Westfalia, de la dascălul Panglos, cum că „lumea în care trăim e cea mai bună dintre lumile posibile”. Rănit într-o împrejurare războinică, el se întreabă: „dacă o fi asta cea mai bună lume cu putinţă, atunci cum or fi celelalte?” Migrează mereu spre alte ţări, dus de valul întâmplărilor neplăcute, căutând binele moral și material, spunîndu-și că trebuie să călătorești ca să cunoști lumea. În timpul vagabondajului pierde, treptat, fabuloasele bogăţii dăruite de cei din Eldorado, îl reîntâlnește pe dascălul Panglos deja vindecat de teoria lui și se întorc acasă, hotărâţi ca, până una alta, să-și cultive grădina. Amândoi acceptă că omul n-a fost creat ca să se odihnească. Ar fi fost, teoretic, cea mai bună lume cu putinţă, dacă n-ar fi văzut ceea ce au văzut și pătimit. După 150 de ani, Huxley, personajul propriei călătorii reale, pleacă și el spre Orient cu anumite certitudini, spre a se întoarce dezamăgit, mai sărac în convingeri, cu certitudinile destrămate, asemenea personajelor lui Voltaire. În logica lor internă, aceste călătorii, una imaginară, cealaltă efectiv consumată, sunt demonstraţii pe aceeași idee, cea a imposibilei perfecţiuni sociale, cu tot ce are drept cauză. Numai că, Voltaire combate, cu maliţia specifică, teoria idealistă a lui Leibniz, predată de Panglos, în timp ce Huxley, el însuși, mistuie critic realitatea văzută a unor societăţi organizate după un alt standard decât cel englez, constatând inegalitatea între lumea civilizată engleză și cea a sclavajului oriental, proiectat pe decorul unei naturi paradisiace.

De observat că, jurnalul călătoriei sale în Orient are o structură din care transpare esenţa concepţiei autorului despre lume, dezvoltată de un personaj-scriitor, din cel mai important roman al său, Punct Contrapunct (1928). Huxley împrumută personajului propria părere despre reușita unui roman bazat pe „acţiuni paralele contrapunctate . În timp ce Jones își omoară nevasta, Smith plimbă căruciorul cu copilul în parc. Alternezi temele. Modulaţiile și variaţiile devin mai interesante, deși mult mai dificile. Un romancier reușește să modeleze, redublând situaţiile și personajele”. Principiul constructor al redublării e aplicat și prozei din Călătorie prin… Tradus în termenii jurnalului, discursul contrapunctic e între civilizaţie și primitivism, între opulenţa palatului și carul cu paie tras de oameni desculţi. Impresiile sunt raţionalizate în speculaţii pe teme etnografice, religioase și de altă natură, în eseuri comparatiste și de ordin artistic, între Orient și Occident (Anglia, Franţa și mai ales Italia), privind arhitectura, pictura și muzica. Huxley minează subtil stereotipia majorităţii jurnalelor de călătorie. Transgresarea de la impresie la eseu cere cititorului un efort în urmărirea redublărilor de mare întindere analitică. Eseul comparatist speculativ copleșește spaţiul impresiilor dobândite de acest călător foarte cultivat în varii domenii, parcă umilind simplitatea descriptivă a scriitorului spaniol, atractiv, fără a fi deloc monoton. Expunerea călătorului englez conţine, spontan, o autobiografie atunci când amintește iniţierea sa artistică din timpul șederii în Italia sau Franţa. Ca să nu mai vorbim de America (partea a IV-a Jurnalului), unde își va sfârși existenţa, continent văzut în programul călătoriei, mult înainte de a se stabili în California. Huxley își începe călătoria plin de o particulară curiozitate exigentă foarte. El este un englez care judecă critic spiritul colonial englez, de la principii la treptele cele mai înalte ale conducerii, până la măruntul funcţionar englez din colonii. Admiră peisajul atunci când poetul din el se cheltuie foarte economic în descrieri, ţinta principală fiind umanitatea locurilor exotice și stilul ei de viaţă cu tot ce înseamnă asta. India, înainte de toate, îl interesa, ca dominion englez, vizitat în același timp și de Blasco Ibáñez, care rămâne la suprafaţa vizibilă, fără să pătrundă analitic dincolo de ea. Indiei și spiritului vieţii de acolo îi rezervă Huxley 150 de pagini, jumătate din jurnal. În rest, Malaiezia, Filipinele, câteva pagini despre China, Japonia și, în fine, America, unde mai târziu se va retrage, cu familia, pentru tot restul vieţii. Pagina ultimă însumează concluzia experienţei de cunoaștere.

Ajuns înapoi, de unde plecase, la Londra, profund dezamăgit, amintind din nou de personajul lui Voltaire, Huxley își concentrează impresia în termeni proprii: „Am pornit în călătorie știind, sau crezând că știu, cum ar trebui să trăiască oamenii, cum ar trebui să fie guvernaţi, educaţi, ce ar trebui să creadă. Știam care e cea mai bună formă de organizare socială și scopul pentru care au fost create societăţile. Aveam părerile mele asupra oricărei activităţi a vieţii umane. Acum, la întoarcere, mă trezesc lipsit de toate aceste certitudini plăcute”. Tot capitolul final, „Londra”, e un credo asupra diversităţii în unitate a lumii, așa cum o vede un intelectual umanist cu aptitudinea filosofării, după ce a experimentat personal cunoașterea directă care a adus cu sine noi convingeri. Convingerile vechi îi par acum platitudini, după ce a trebuit să experimenteze personal adevărul lor. Experienţa nouă e cotată ca „noutate apocaliptică” și va căpăta corp literar, mult dezvoltat imaginar în distopia Mândra lume nouă, spre care crede că va evolua lumea robotizată.

Clasarea jurnalului, prin titlu, în genul obișnuitelor note de călătorie, nu e decât o mască, un pretext. Conţinutul reclamă în autor un căutător al unei alte lumi pe care s-o compare, în interpretări speculative, cu lumea europeană, engleză în special, din care pleacă. Până să ajungă în India din perioada de dinainte de Gandhi, în cele câteva pagini unde relatează plecarea „pe mare”, raţionalistul impenitent care a fost Huxley își lasă liberă voinţa de a fi realist până la naturalism în observaţii. Admiraţia și curiozitatea cu care privește forfota pestriţă comercială de pe cheiul egiptean din Port Said sunt repede înlocuite cu un „sentiment de groază”. De aici mai departe descrie puţin și interpretează mult. Pentru el descrierea nu e decât o simplă reproducere, cu mijloace verbale a ceea ce înregistrează ochiul trupului. Preferă reflecţia cu ochiul minţii. Își previne cititorul ignorant în psihologia și comportamentul funcţionarului englez în Orient, pe care el le cunoaște și le relevă ca un judecător superior, inadaptabil la o astfel de mentalitate. E vorba de funcţionarul care acolo, în regim de colonist, se simte cineva: „Tânărul care pleacă dintr-o suburbie a Londrei pentru a ocupa un post de funcţionar în India se trezește membru al unei comunităţi conducătoare. Are servitori umili pe care-i pune la treabă, subordonaţi cu piele cafenie, cu care e bine și indicat să fii nepoliticos… În India, superioritatea e o chestiune de epidermă”. Poate fi incult și needucat, dar funcţionarul se simte superior celor peste trei sute de milioane de indieni. Scurta prefaţă introductivă la marele capitol al jurnalului, care este India, satirizează ironic-preventiv așteptările celorlalţi călători de pe vapor. Pentru toţi, în afară de el, Huxley, India înseamnă „distracţie pe cinste, să mergi la curse, să joci bridge, să bei cocktailuri, să vorbești despre nimicuri”. Ca adept al concepţiei lui Voltaire, având același final al aventurii călătoriei, Huxley notează ironic despre „incredibila, frumoasa lume în care trăim ne așteaptă s-o explorăm, iar viaţa e scurtă și timpul curge nestăvilit, precum sângele dintr-o rană mortală… Să mă ferească Dumnezeu ca într-o asemenea lume să am parte de Distracţie pe Cinste”. Dumnezeu îl va feri, după cum spun primele observaţii cenușii, chiar de la debarcarea la Bombay.

Bombay a fost punctul de intrare a lui Huxley în Asia, spre a vizita India de nord și va sfârși la Calcutta. Ca să răspund promisiunii comparatiste, las pentru altădată partea majoră a jurnalului indian a lui Huxley și voi pune, probator, faţă în faţă cele două jurnale, referindu-mă doar la episodul Calcutta. Aici se vede limpede distanţa între un jurnal-studiu etno-sociologic, existenţial și un altul de descrieri simplu atractive ce verbalizează impresionarea în faţa exoticului. Ibáñez va pătrunde în centrul Indiei, spre Calcutta, printr-un braţ al Gangelui, venind dinspre răsărit, de la Rangoonul budist. Pe același braţ al fluviului va aluneca vaporul care îl scoate din India pe Huxley. După trecerea prin Calcutta el lasă trei episoade de însemnări, nu mai mult de zece pagini. Ce văd și ce notează cei doi scriitori despre acest oraș va pune sigiliu pe spiritul și orizontul de interes al autorilor celor două jurnale de călătorie la încrucișare de drumuri. În prima secvenţă intitulată cu numele orașului, Huxley se introduce ex abrupto cu observaţia: „muncitorii din industria indiană sunt recrutaţi de la sate”. Ceea ce urmează sunt câteva pagini de veritabil studiu sociologic al unui fenomen. Satul, ca sursă de mâini de lucru, avea tradiţii rigide, „iar regulile de conduită sunt impuse acolo cu religiozitate și, ca atare, cu forţa”. Odată slăbită presiunea acestor cutume, prin mutarea ţăranului la oraș, unde în mulţime el devine un anonim, chinga regulilor slăbește treptat. Intrând într-un regim de libertate, la întâlnire cu orașul, el pierde respectul pentru cinstea și moralitatea rurală, nu rezistă tentaţiilor alcoolului și nelegiuirilor. Huxley pătrunde în psihologia acestei transformări care are drept consecinţă prăbușirea morală a ţăranului cinstit, scos din comunitatea rurală și orășenizat. În același spirit comparatist este observată, cu nuanţele de rigoare, prezenţa fenomenului și în Anglia, Franţa sau America. Severitatea punctului de vedere e atenuată, în final, la persoana întâi, meditând autorul asupra propriei plăceri de a fi liber, considerând că modul de viaţă al satului indian e profund plictisitor. Din nou traiectul eseului despre un fenomen social evoluează imprevizibil, ieșind cu totul din schemele clasicizate ale jurnalului de călătorie în ţinuturi exotice. O scurtă meditaţie asociativă, a unui Huxley multiplu cultivat, pe tema asemănării între o singură melodie și o amplă simfonie, cu viaţa luată parţial și în întregul ei, în care părţile se combină, fără nici o legătură cu orașul indian, face trecerea spre cea de a treia secvenţă cu titlul „Calcutta”. Parcă voind să se lepede de tot ce l-a impresionat neplăcut, la părăsirea Indiei, spiritul analitic al scriitorului revine la sine într-un eseu despre ceea ce este talentul experimentării descoperitoare, cunoscătoare. Mereu reflexiv, interiorizează, descompune și judecă tot ce a perceput, de la cauză la efect. Își creează un sistem personal de fenomenologie, un mod de a se ridica de la concret la esenţă. Indirect, spune mult despre el însuși, ca descoperitor al pulsului vieţii indiene, prin paranteza largă despre descoperirea, prin experienţă, a pulsului inimilor vegetale, datorată savantului indian J.C. Bose, personal cunoscut la Calcutta. Paranteza lungă pleacă, filosofic, de la problemele materiei și ale metafizicii, imperfect înţelese la această vârstă a cercetărilor știinţifice aflate, uneori, în faţa unui zid orb. Amprenta personală e meditativ-filosofică, un fel de emanaţie a gândirii ridicată deasupra concretului, după ce l-a parcurs cu sagace înţelegere. E o concluzie ce va fi deplin înţeleasă după ce mă voi întoarce asupra părţii masive a notelor lui Huxley asupra Indiei, văzută de la apus spre răsărit, de la Bombay până la Calcutta.

Prin Calcutta a trecut și Blasco Ibáñez, cunoscutul autor al romanului Cei patru cavaleri ai apocalipsului. El pleacă în călătorie prin Asia cu alte așteptări și va lăsa un jurnal pur descriptiv al exoticului, condimentat spiritual cu întâmplări excepţionale, dar fără să fie interesat,analitic sau comparatist, de problemele sociale, comportamentale și psihologice, ca efect al colonialismului. Comparaţia însemnărilor, din cele două jurnale, provocate de specificul orașului Calcutta, conduce natural la concluzia complementarităţii. Intrat cu vaporul pe gura veneratului Gange, Ibáñez, aflat pe punte se arată dornic să contemple „primele pământuri ale Indiei”. Contemplarea se materializează în descrieri a ceea ce-i arată ochiul, culoarea apei, vegetaţia junglei de pe maluri, oamenii de culoarea ciocolatei mișcându-se la orizont, clădirile elegante și colibele, cerul brăzdat de stolurile păsărilor așteptând să coboare spre a culege resturile alimentare de pe vapor. Înainte de a vedea orașul Calcutta, știind din surse livrești, scrie despre industria prelucrării iutei care a adus acolo mașinismul englez și poluarea. Rar, cultura livrescă despre India, ce acoperă pagini întregi, este intersectată de impresii directe despre fizionomia și vestimentaţia tinerilor brahmani. Dezvoltă mult ceremonialul de la crematoriul din Calcutta, al arderii trupurilor, cu tot cortegiul de obiceiuri specifice locului, care îi satisface, în parte, „curiozitatea bolnăvicioasă” de a cunoaște tot ce înseamnă India. Părăsește orașul, după ce văzuse puţinul, macabrul ce-l interesase, dorind să ajungă, pe Gange, în orașul sacru Benares. Cum se vede, episodul memorialistic Calcutta revelă mai mult diferenţa și mai puţin apropierea celor două jurnale de călătorie. Încât ele trebuie citite succesiv, fiecare altfel instructiv, Ibáñez întâi și apoi Huxley.

Revista indexata EBSCO