Dec 20, 2018

Posted by in Interviu

„13 dileme despre Mitrea Cocor și o altfel de relecturã a operelor sadoveniene” – dialog cu Tudora PATRICHI

Creaţia lui Mihail Sadoveanu nu a mai reprezentat după 1989 un centru de interes major pentru istoria şi critica literară românească… Principala cauză – romanul Mitrea Cocor… Chiar dacă s-au găsit destui,,procurori” literari care să-l acuze mai mult sau mai puţin deschis de-a lungul timpului, totuşi, întrebările şi dilemele au rămas… Pe de altă parte, alţii au considerat că nu Sadoveanu ar fi autorul textului… După 1989, problema paternităţii a fost adusă marginal în atenţia publicului, la fel ca şi repunerea în discuţie a textului… Una dintre puţinele relecturi (dacă nu cumva singura notabilă!) a romanului Mitrea Cocor îi aparţine unei fiice a plaiurilor moldave, ajunsă între timp o doamnă profesoară care şi-a transformat lucrarea de grad într-un studiu tot mai dens şi mai interesant, cu fiecare ediţie apărută.

 

George Motroc: În primul rînd, felicitări pentru această nouă ediţie din cartea dvs. dedicată unei opere sadoveniene atît de contestate! Mă întreb şi vă întreb: Ce motive ar fi avut un mare scriitor precum Mihail Sadoveanu să scrie Mitrea Cocor?! Din punctul dvs. de vedere, analizînd retrospectiv, se poate spune că a primat frica de noul regim sau/şi oportunismul ori altele au fost adevăratele motive?

 

Tudora Patrichi: Cred că trebuia să spuneţi „unui autor atît de contestat”. Cartea nu e doar despre Mitrea Cocor. Nu cumva, atunci cînd mă întrebaţi „ce motive ar fi avut un mare scriitor precum Mihail Sadoveanu să scrie Mitrea Cocor…, vă poziţionaţi de partea denigratorilor? Dacă da, încercarea mea de a vă răspunde va rămîne fără ecou. Ne vom păstra fiecare părerea şi lumea va rămîne aşa cum e, fără perspectiva  de a se apropia de „cele etern frumoase”.

Tocmai un mare scriitor ca Mihail Sadoveanu a reuşit să scrie un roman care, aparent, să le dea satisfacţie comisarilor sovietici prezenţi în structurile de conducere. Cu toată vigilenţa de care se spune că dădeau dovadă aceia, Sadoveanu, asemeni unui mare jucător de şah, le-a dat Mat din trei „mutări”: Lumina vine de la Răsărit, Păuna-Mică şi Mitrea Cocor. Am inclus în cartea mea acele pasaje despre care spuneam că nu aveau ce căuta în scrieri cu tentă propagandistică. În cele din urmă, totul e la vedere.

Se cunoaşte că Sadoveanu a făcut parte dintre oamenii noului regim, fiind un apropiat al lui Ghiţă Dej, alt moldovean, care în multe rînduri i-a ascultat sfaturile Maestrului. Pe acolo se mai afla şi Parhon de care astăzi nu se atinge nimeni…

 

Care este opinia dvs. despre argumentele lui Paul Georgescu, din cartea de convorbiri cu Florin Mugur, din 1982? Mă refer mai ales la explicaţia privind lexicul folosit, citez din Paul Georgescu: ,,Voi da vina pe Zaharia Stancu. Acesta susţinea – nu în public, desigur – că Mitrea Cocor n-ar fi scrisă de Mihail Sadoveanu; argumentul principal era că în nuvelă se foloseşte mereu perfectul simplu. Sadoveanu a scris cărţi despre Dobrogea, despre Transilvania, iar oamenii de acolo, chiar şi turcii, vorbesc moldoveneşte. Prin moldoveneşte nu înţeleg o altă limbă, păcatele mele, ci un dialect foarte apropiat de al nostru. Perfectul simplu, în opera lui Sadoveanu, însă, nu există. Or, aici, în Mitrea Cocor, toţi folosesc în vorbire perfectul simplu. Fui, mă dusei, zisei… Stancu avea şi-o ipoteză în legătură cu numele autorului, ar fi fost poetul D. Ciurezu.” Vi se par total sau măcar parţial credibile?

 

„Prozatorul”, cum îl numea într-o operă Marin Preda pe Zaharia Stancu, nu cunoştea, probabil, părerea lui Sadoveanu, ca de altfel, o regulă elementară în literatură, şi anume că scriitorul trebuie să respecte „culoarea locală”. Dacă personajul era un ţăran de la Dunăre, trebuia să vorbească în graiul său, folosind perfectul simplu. Părerile despre moldoveni şi despre dunăreni, dintr-un articol al scriitorului, le-aţi regăsit, sper, în carte. Dacă în povestiri cu întîmplări din Ardeal sau din Dobrogea personajele sadoveniene vorbeau în „dialect moldovenesc”, („chiar şi turcii”), cum spunea Zaharia Stancu, explicaţia este simplă, ne-o oferă istoria veche: din Maramureş a descălecat Dragoş şi a întemeiat Ţara Moldovei care nu se oprea ca astăzi la Prut. (Ca o paranteză: Stancu făcea confuzie între dialect şi grai.)

Că autorul lui Mitrea Cocor ar fi fost poetul Dumitru Ciurezu e o altă diversiune: Sadoveanu, se ştie, a fost generos cu unii scriitori: cu Ionel şi Păstorel Teodoreanu, cu George Topîrceanu ori cu poetul în devenire Nicolae Labiş. În ce-l priveşte pe Ciurezu, a fost şi el susţinut de Sadoveanu, dar motivul adevărat s-ar putea să nu convină detractorilor. Ciurezu avea oarece talent, dar, se pare, şi simpatii legionare. Maestrul, căruia i se arseseră cărţi în pieţe publice de către cei care nu-i înţeleseseră atitudinea şi opera, care nu pricepuseră resortul aderării la Masonerie (depozitara cunoştinţelor Tradiţiei Primordiale), a ales această cale de a le arăta, „cu dibăcie”, că nu trebuie să amestecăm lucrurile.  Astfel că sumele din drepturi de autor ce-i reveneau pentru Mitrea Cocor, o carte în care se condamnă  bolşevismul şi orice formă de agresivitate dintre indivizi sau între state, a hotărît să le doneze lui Ciurezu. Şi-atît. Nu paternitatea operei i-a cedat-o, ci banii pentru întrajutorarea unui confrate aflat în dificultate, chiar dacă fusese simpatizant al legionarilor. Gestul scriitorului a fost, indirect, un răspuns dat celor care l-au considerat „antinaţional”, „trădător”. Apoi, Sadoveanu nu şi-a pus semnătura pe o carte scrisă de altcineva. Însemnări despre alegerea subiectului şi a personajului, despre prima formă, o nuvelă, avîndu-l ca protagonist pe Mitrea Cocor, se găsesc în cartea mea. „Eu nu ştiu ce se va întîmpla pînă la urmă cu Mitrea al meu.”, le spunea Maestrul celor din familie. Se referea la destinul ţărănimii, la viitorul acestei clase sociale.

 

Cum vă explicaţi faptul că nici măcar după 1989 problema paternităţii acestui roman controversat nu a interesat în mod special lumea literară?

 

Cei din lumea literară de la noi, în general, sînt interesaţi de felul cum să demoleze cît mai rapid ce-a fost valabil în literatura noastră şi să se instaleze ei în loc, venind cu poveşti inventate şi cu tot felul de cancanuri puse pe seama celor care alcătuiesc osatura culturii noastre. „Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire…?”, spunea Eminescu. Acrobaţìi de saltimbanci şi literatură de doi bani nu vor putea înlocui valoarea.

 

Un lucru foarte interesant din cartea dvs. are în vedere explicaţia dată numelui personajului… Citez din cartea dvs.: ,,Cocorul, în articolele de dicţionar e văzut, printre altele, ca reprezentînd perfidia, tendinţele distructive.” Totuşi, ce interes ar fi avut Sadoveanu să propună, pentru ceea ce se dorea un exemplu pozitiv, un astfel de nume care acceptă şi o asemenea posibilă interpretare simbolică  negativă?!

 

Eu nu am afirmat că Sadoveanu şi-a propus să facă din Mitrea Cocor un personaj pozitiv. Dovezi găsiţi în multe locuri din operă că nu asta a intenţionat scriitorul. Ingeniozitatea scrierii constă tocmai în aceea că pe Mitrea nu-l putem cataloga nici ca personaj negativ pentru simplul motiv că despre mit nu se poate spune că e  pozitiv sau negativ. În asta rezidă superioritatea şi profunzimea operei.  Inevitabil, trăim în „Vîrsta de fier”, şi Sadoveanu a creat personajul şi situaţiile din carte în spiritul ciclului descendent în care ne aflăm. Nu mitul, nu elementele Tradiţiei Primordiale au suferit modificări dramatice. Acestea rămîn intangibile undeva într-o „Nedeie Cetate”. Noi, oamenii, am ajuns la „fundul fundului haznalei noastre”, cum se exprimă Mircea Cărtărescu, „noi eram iadul acelei lumi”. Precum cronicarul de odinioară, şi Sadoveanu l-a văzut pe „bietul om sub vremi”. S-au grăbit toţi să spună că Mitrea Cocor e roman politic, că scriitorul a făcut concesii noului regim. În realitate, Sadoveanu a riscat să fie trimis la Canal scriind această carte, dar a făcut-o avînd conştiinţa unui creator veritabil, care se respectă, căruia i-a păsat de acest popor. Îi îndemn pe cei care nu au prejudecăţi să citească romanul în cheia sugerată de Sadoveanu care a valorificat cunoştinţele din domeniul mitologiei, al esoterismului, pentru a da substanţă operei sale.

 

 Se pot găsi elemente comune între Mitrea Cocor şi argatul Mitrea  din Baltagul?

 

Tocmai ce spuneam anterior: faptul că Sadoveanu îşi pliază subiectele operelor pe tiparul  mitologic, cu inserţii din  esoterism, le conferă „încercărilor” sale valabilitate, dăinuire. Apelul la Arhetipuri, la Prototipuri, îi plasează Opera în preajma Eternului. Mitrea din Baltagul este simbolul Soarelui trecut pe Celălalt Tărîm în vremea iernii, iar Nechifor este o altă ipostază a acestui Prototip. Şi pentru Mitrea Cocor, din aşa-zisul roman comunist, Soarele de „octomvrie” îşi va închide „porţile”. Este inserat în opera sadoveniană mitul „Soarelui neînvins”, Mithra, Zeul care se întoarce primăvara: ,,Cum vin primăvara, iar s-arată”, spune un hangiu, în Baltagul, despre Nechifor.

A fost pentru mine o imensă bucurie să descopăr adevăratele resorturi care susţin şi cele două opere sadoveniene, Păuna-Mică şi Mitrea Cocor, blamate de către unii de care n-am auzit să se fi făcut remarcaţi prin ceva deosebit. Sînt mulţi robotitori astăzi pe „ogorul” literaturii, ale căror cărţi trebuie să le citeşti strîngînd din dinţi…  Într-o societate, în plin proces de degenerare, mai poate avea relevanţă mesajul bătrînului din muntele ascuns? „Nouă nu ne e îngăduit să trăim decît prin spirit, cu dragoste şi dreptate…”.  În lumea noastră secularizată şi axată aproape exclusiv pe materie, este practic imposibil să schimbi „macazul”. Întoarcerea la Tradiţie, la strămoşi, pentru contemporanii noştri, sînt poveşti de adormit pruncii. Modern (sau postmodern) e să faci concesii abjecţiei, trivialului, să te cufunzi în „mocirlă”.

 

Analizaţi şi oferiţi o interpretare originală şi pentru ultima sintagmă a romanului, despre ,,drumul spinos al înţelegerii”… Devine aceasta o intuiţie sadoveniană a eşecului peste timp al cărţii sale? S-a gîndit că  posteritatea  nu-l va ierta pentru o astfel de scriere?

 

Ca să vorbeşti despre eşec, trebuie să ai tu certitudinea că ai scris prost. Nu e cazul la Sadoveanu care n-ar fi dat drumul în lume unei cărţi mediocre. Încă din anii `30, scriitorul şi-a dat seama că posteritatea va fi şi mai departe de capacitatea de a-i pricepe opera. Cele două secvenţe din Mitrea Cocor, „ieşirea într-un veac nou al lumii” şi „drumul spinos al înţelegerii”, conţin totuşi, în subtext, şi speranţa că, într-un viitor, poate mult prea îndepărtat, înţelegerea se va produce. În ce mă priveşte, s-a produs.

 

Raportat strict la exemplul personajului nu cumva ,,ieşirea” despre care se vorbeşte în ultima parte din romanul Mitrea Cocor nu reprezintă mai degrabă un îndemn la prudenţă, iar lipsa oricărei atitudini şi acţiuni nu devine un act de frică?!

 

Mitrea este, de fapt, un înfrînt, în plan social, pentru că aşa a vrut Sadoveanu să apară un aşa-zis prototip al comunistului-model, cum l-ar fi dorit autorităţile vremii. Aici e cheia: un personaj cu asemenea ascendenţă, cu un inventar de caracteristici prea puţin măgulitoare, putea fi ademenit uşor de propaganda vehiculată de un Florea Costea sau de un „sibiriac bărbos” din lagărul sovietic. Să-l numeşti pe Sadoveanu „autor depăşit”, „expirat” şi, mai rău, „comunist” e ca o condamnare pentru cei care, din nesăbuinţă, îi aplică asemenea etichete; ei se compromit iremediabil. Finalul romanului ne dezvăluie ceea ce este cu adevărat Mitrea: un ins care nu crede în ideologia regimului comunisto-bolşevic, (aşa cum n-a crezut nici Sadoveanu). De ce i-ar spune suspinînd fiului: „Viitorul e al tău…”  El numeşte şi capitalismul,,sistemul lupilor cu oile.” Şi-l experimentăm noi astăzi pe propria piele… Ambele sisteme, cel comunist şi cel capitalist, s-au dovedit a fi nişte eşecuri, ceea ce o spunea aproape deschis Sadoveanu. Nu ne rămîne decît să aşteptăm, ca pe-un miracol, să se instaureze o nouă formă de guvernămînt.

„Aşteptarea”, de care pomenea o legendă basarabeană despre voievodul Ştefan, nu implică sentimentul de frică, ci e dovada unei adînci înţelepciuni: aşteptarea înseamnă răbdare, perseverenţă, dar şi credinţa că timpul, „un veac nou al lumii”, aduce, inevitabil, schimbarea: „Ştiam din istorie că orînduirile sociale nu sînt eterne.”  Şi că  „Instituţiile trec ca anotimpurile.”, iar „Rusia va intra iar în revoluţie, ca să se scuture de „jugul bolşevismului”.”, spunea scriitorul în conferinţa Lumina vine de la Răsărit.

Dacă am presupune că Maestrul ar fi fost dominat de frică, de laşitate, că ar fi fost  obedient faţă de noile structuri, n-ar fi scris niciodată, aşa cum le-a scris, Lumina vine de la Răsărit, Păuna-Mică şi Mitrea Cocor. În fragmentul din Mitrea Cocor, reprodus în al doilea eseu, Dor de Arhetipuri, Sadoveanu pune pe seama boierului Cristea părerile despre ruşi şi despre bolşevism: ,,Dacă nu se îndîrjeşte neamţul şi nu născoceşte cevaşilea să rupă, să dărîme, să-i arunce pe ruşi pînă la stele, apoi să ştii că e grav.”/ ,,Păi nu-nţeleseşi tu, Ghiţă, pînă astăzi, că primejdia a mai mare a noastră sînt bolşevicii?”/ ,,Vai de tine dacă înţeleseşi numai atît, Ghiţă! Păi dacă trec peste munţi, mîine îi vedem acilea. Se ridică şi în ţară la noi golanii şi săracii cum s-a întîmplat la ei. Eu de revoluţie mă tem, Ghiţă.” (Nu sînt vehiculate astăzi cam aceleaşi temeri?) Cenzura vremii a înghiţit momeala. Se ştie că un creator adevărat „joacă”, pe rînd, rolul fiecărui personaj. Dialogul dintre Ghiţă Lungu şi Cristea Trei-Nasuri, într-o anumită măsură, poate fi considerat o aluzie la persoane reale: „Ghiţă” Dej („morarul”) şi „conu Mihai” („boierul”) care a fost sfătuitorul primului. Nu e de neglijat fragmentul din roman despre nenorocirile din Uniunea Sovietică, de după Revoluţia bolşevică. Prin afirmaţiile din Mitrea Cocor, dar şi prin unele păreri tranşante din conferinţa Lumina vine de la Răsărit, Sadoveanu a riscat să fie trimis la Canal, aşa cum am mai afirmat. Dar prin ingeniozitate, poate şi datorită  protecţiei de care a beneficiat, pînă la un moment-dat, a învins vigilenţa unor „cerberi” analfabeţi. În 1961 s-a ivit, probabil, unul care a ghicit  în sfîrşit, ca într-un joc de cărţi, ce se ascunde, în realitate, în romanul comunistului-model… Astfel, spuneam eu, Cîntecul Mioarei a rămas neterminat…

 

Raportat nu numai la personaj, dacă, aşa cum afirmaţi, ,,Mitrea este un înfrînt”, nu se poate spune acelaşi lucru şi despre autorul personajului şi al acestei cărţi în raport cu puterea politică a anilor `50?

 

Am anticipat o parte din întrebare în răspunsul anterior. Sadoveanu i-a învins atunci pe cei care-l voiau devotat, şi-i va învinge acum pe cei care, asemenea altor generaţii de critici, se află în eroare. „Drumul spinos al înţelegerii” îl parcurg, din nefericire, destui din vremea noastră. Decît să se recunoască valorile, să se afirme Adevărul, se preferă stagnarea în anchiloză şi denigrarea a tot ce ţine de trecut. Parafrazîndu-l pe Al. Paleologu, scrierile lui Sadoveanu vor apărea „cu mult mai actuale” decît atîtea producţii „moderne”. Trebuie să ne plecăm în faţa evidenţei. Spunea un autor,,postmodernist”, la o lansare de carte, că „literatura nu trebuie să facă educaţie”. Într-adevăr, în epoca goanei după înavuţire, în Era pornografiei, a lipsei de cultură, cine-şi mai bate capul cu mituri sau basme (esoterice) şi colinde vechi, cu tradiţia hermetico-alchimică şi cu alte „misticisme” care nu ţin de foame şi de alte nevoi?…

 

Cel puţin din punctul meu de vedere, cea mai şocantă afirmaţie din cartea dvs..: ,,Pentru cei care au urechi de auzit, Mitrea Cocor, in esenţa ei, este o carte care condamnă bolşevismul.” ( p. 184, din ediţia citită de mine) Nu este, totuşi, o exagerare?

 

Deloc. Mare parte din răspuns l-am dat după întrebarea de la punctul 7. Citatele selectate şi incluse în carte, din cele trei texte incriminate, Lumina vine de la Răsărit, Păuna-Mică şi Mitrea Cocor, precum şi comentariul meu, explică aproape totul. Imperativ este faptul că trebuie să avem în vedere, în scrierile Maestrului, amprenta mitică, aceea care le  conferă profunzimea de care mulţi aşa-zişi scriitori actuali duc lipsă. Ar fi limitativ să spunem despre Mitrea Cocor că e doar un roman politic. Chiar dacă am fi tentaţi să afirmăm asta, am realiza, într-un final, că ne-am rătăcit în labirintul meşteşugit pe  care l-a creat scriitorul  în această „istorie hieroglifică”.  De aceea,  nu trebuie să facem abstracţie de ceea ce Sadoveanu  considera de primă importanţă: „mitul şi datina”. Operele avute în vedere în cartea mea, ale lui Sadoveanu şi nu numai, au ca numitor comun mituri, credinţe vechi, trimiteri la Tradiţia Primordială  şi la cea hermetico-alchimică. Acesta e liantul care le uneşte. Respingerea de către cei de azi a producţiilor de acest tip se explică prin imposibilitatea de a se ridica la asemenea nivel de cuprindere şi înţelegere pe care l-au avut  personalităţile din cultura română reunite în cartea mea: Mihail Sadoveanu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mircea Eliade, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nichita Stănescu, dar şi sculptorul genial Constantin Brîncuşi.

 

Poate fi reconsiderat Mitrea Cocor şi privit drept primul roman cu (supra/sub)tematica politică din istoria literară românească postbelică şi nu doar un text de propagandă comunistă şi pro-sovietică?

 

Nu este primul roman al lui Sadoveanu; ar trebui să luăm în considerare întîi romanul Păuna-Mică, apărut în 1948, despre care  scriitorul îi anunţa pe confraţi în 25 decembrie 1947: „M-am gîndit să propun tovarăşilor mei mai tineri în arta scrisului un subiect legat nu numai de interesele imediate ale timpului, ci şi de permanenţa poporului.”  Eu, însă, nu pot să le numesc romane politice, deoarece „interesele imediate ale timpului” sînt doar pretextul de la care a pornit.  În textul Am cunoscut oameni noi şi păstori vechi, Sadoveanu se destăinuie: „O, pămîntean al Daciei fericite, coborîtor al oamenilor paşnici care n-au practicat meşteşug sîngeros şi s-au plecat furtunilor, în datina ta de blîndeţă şi milă e mai multă nobleţă decît în civilizaţiile distrugătoare din zilele noastre. Nu te mai doresc evoluat, şi visez să trăiesc lîngă tine, sub semnul păstorilor de odinioară.”

Chiar dacă unii vor strîmba din nas, voi spune că Sadoveanu a fost un naţionalist în adevăratul sens al acestui cuvînt, aşa cum bine explica termenul domnul academician Răzvan Theodorescu. Scriitorul a luat atitudine, pe diverse teme, în multe conferinţe ţinute la Academie, iar cele trei scrieri citate anterior, conţin pasaje din care nu deducem nici obedienţa, nici laşitatea, ci dragostea pentru neam şi pentru ţară şi preocuparea pentru viitorul acestora.

 

 În ceea ce vă priveşte, lansarea unor asemenea afirmaţii care contrazic o opinie generală, unanim acceptată de cîteva decenii şi generaţii literare, înseamnă un act de curaj asumat, dar poate fi şi o explicaţie privind ,,tăcerea” criticii în ceea ce priveşte cartea dvs.?

 

Nu mă deranjează atît de mult lipsa de recunoaştere publică din partea contemporanilor. Nu e un motiv să mă opresc din a-mi afirma credinţa că Sadoveanu este un mare creator. Penultima variantă a cărţii a apărut  în martie, iar forma – să spunem definitivă –, în luna mai. Deci nu m-am oprit…  Chiar dacă ar părea paradoxal, aş îndrăzni, totuşi, să spun că tocmai „tăcerea  criticii” e semnul recunoaşterii valabilităţii celor scrise de mine: cine a avut urechi de auzit a receptat mesajul meu. De curajul exprimării opiniei, în mod deschis, nu mai putem vorbi în lumea noastră alcătuită strîmb, în care cei mai mulţi  „se îndreaptă spre nimic…”, aşa cum, cu mîhnire, o spunea un invitat la o emisiune despre spiritualitate.

 

Ce-mi puteţi spune despre titlul ales pentru primele unsprezece variante, DE LA MIORIŢA, LA MITREA COCOR, şi despre subtitlul acestora, DE LA „IANUA CAELI” LA „IANUA INFERNI”? De ce aţi optat apoi pentru titlul G sau G…, în alte cinci ediţii, ca în final, la a XVII-a apariţie, să intitulaţi volumul  ÎNTRE DOUĂ PORŢI?

 

Recitind cîteva rînduri din articolul Ochiul care rîde, e de-ajuns să înţelegem ce l-a ghidat pe Sadoveanu în cariera de scriitor şi în viaţă, în general. Vorbind despre Mioriţa, scriitorul  îşi dezvăluia aplecarea către mit şi către strămoşi: „Balada aceasta străveche trebuia să aibă o înrîurire covîrşitoare asupra dezvoltării mele artistice şi asupra necesităţii pe care am simţit-o necontenit de a mă cufunda în mitul şi sufletul autohton.”

Mă întreba cineva dacă nu era mai bine ca în loc de MIORIŢA, în titlu să scriu BALTAGUL. Dacă am optat pentru numele personajului mitic, Mioriţa, a fost deoarece am înţeles că însuşi Sadoveanu, structural vorbind, a beneficiat de „complicata chimie a străvechiului suflet”, şi-atunci mi s-a părut că ar fi fost restrictiv  să stabilesc drept „limite” cele două opere sadoveniene. Am lăsat, aşadar, deschis orizontul către mit.  Subtitlul conţine cele două denumiri în limba latină, aşa cum apar în studii, care se traduc prin „Poarta Cerului” (sau a Zeilor) şi „Poarta Infernului” (sau a Strămoşilor). Acestea sînt  „limitele”  – Nadirul („ad Inferos”) şi Zenitul (Cerul) –,  între care Sufletul iniţiatului „urcă” şi „coboară” pe „scara”  Îngerilor. Ar fi eronat să se înţeleagă doar faptul că Mioriţa / Baltagul reprezintă „Raiul”, iar Mitrea Cocor, „Infernul”, aşa cum încerca cineva să decodifice sensul acestui subtitlu.  În drumul prin Uniunea Sovietică, Mitrea e întrebat de o babă ce caută acolo. El îi răspunde că se duce „la Caraoţchi”. Cînd cade prizonier, spune Sadoveanu despre ţăranul de la Dunăre că  „ajunsese la tartor”. Limbajul este explicit. Prin cele cîteva trimiteri la scrierea lui Mircea Cărtărescu, Travesti, din capitolul V (RECEPTAREA OPEREI SADOVENIENE), al primului eseu, am orientat atenţia  către o semnificaţie particulară a epocii postmodernismului, epocă pe care o consider  ERA  DEZORDINII, captivă în ceea ce în mitologia creştină  defineşte prin „Infern”.

Titlul G / G… sintetizează substanţa întregii cărţi. Dincolo de faptul că G este litera din centrul Stelei masonice, aceasta era simbolul Ursei Mari, constelaţia care regenta Dacia. Nu insist; în carte sînt cuprinse şi alte semnificaţii pe care i le-am dat literei G.

Ultimul titlu, ÎNTRE DOUĂ PORŢI, l-aş lăsa spre explicitare cititorilor.

 

În loc de concluzie… Aveţi speranţa că demersul dvs. editorial, singular astăzi, cel puţin după cîte ştiu eu, poate reabilita o operă precum Mitrea Cocor, despre care există o opinie critică aproape unanim negativă şi, într-un plan mai larg, chiar memoria acestui, totuşi, mare prozator român?

 

Această unanimitate de păreri se înscrie în ceea ce numim „spiritul de turmă” sau, mai nou, „de gaşcă”. Atunci cînd am scris prima dată, în 2002, cîteva rînduri despre Mitrea Cocor, într-o lucrare pentru un simpozion, nu mi-am pus problema că voi fi o voce singulară. Aşa cum nu s-a pronunţat public Zaharia Stancu despre paternitatea acestui roman, tot astfel au procedat şi cîţiva domni din mediul universitar după ce mi-au citit cartea. Şi-au exprimat părerea doar faţă de mine pentru că s-au temut de reacţia confraţilor.  Cum să iasă din rînd?!  Citez părerile a patru dintre aceştia: „Asta da lucrare!”/ „E o carte fundamentală, unicat în critica sadoveniană.”/ „Mi-a plăcut foarte mult analiza la Mitrea Cocor./ „Ceea ce aţi realizat dumneavoastră e, practic, o lucrare de doctorat.”

Nu se poate presupune că prin abordarea mea am încercat să-l reabilitez pe Sadoveanu, pentru că aşa cum a scris Maestrul, nu are totuşi nevoie de explicitări. Eu am încercat să descopăr ce se ascunde dincolo de cuvinte şi vreau să cred că, într-o oarecare măsură, am reuşit.  Însă,  cine este rău-voitor va găsi pete şi în soare. Eu l-am citit cu mare luare-aminte şi l-am înţeles. Citiţi-i şi dumneavoastră cărţile cu atenţie, fără rea-credinţă, şi veţi constata că v-aţi înşelat cînd aţi luat de bune părerile unora şi ale altora care, cu mare grabă şi cu şi mai multă înverşunare, le-au numit scrieri ale unui „oportunist” sau „fricos”. Sînt necesare mai întîi lecturi din domeniile de graniţă. Altfel, Sadoveanu rămîne închis pentru înţelegerea comună,  „ca o comoară în sînul graniturilor.” Masonul Jean Marie Ragon s-a confruntat la un moment dat cu nepriceperea confraţilor şi-atunci i-a îndemnat să mai pună mîna pe carte…

Dumneavoastră v-aţi axat pe tema romanului politic, de aceea v-aţi oprit la Mitrea Cocor, mai ales că această operă e numită de către unii o,,ruşine”. Dar eu n-aş încheia fără să nu regret că analiza Baltagului, punctul forte al lucrării de grad, a trecut aproape neobservată şi pentru alţi cititori atraşi de,,ineditul interpretării” din relectura mea într-o altă cheie a romanului incriminat, Mitrea Cocor.

E-adevărat, s-au scris sute de pagini pe marginea capodoperei Baltagul. Şi ce nuvelă excepţională e Ochi de urs! Iar Creanga de aur este omagiul suprem pe care Maestrul i l-a adus zalmoxismului, Tradiţiei dacice. Un personaj cum e Kesarion Breb n-o să găsim în nici o altă scriere de la noi sau de aiurea, aşa cum o Vitorie Lipan, simbol pentru Energia Cosmică Divină, nu se mai află nicăieri. Ce am încercat eu să realizez, şi-ar fi dorit s-o facă, poate  cu mai multă competenţă, Vasile Lovinescu. Sadoveanu, însă,  l-a refuzat. Mie, la început de veac nou, se pare că Maestrul mi-a acceptat demersul…

Şi pentru că „sfîrşitul încununează „Opera””, n-ar trebui să treceţi cu vederea finalul, cu inserţii hermetico-alchimice, din Păuna-Mică unde apare simbolul major al „cozii de păuniţă” – al,,păuniţei măiestre” –, cum o numea Sadoveanu –, şi al „curcubeului”.

Revista indexata EBSCO