Dec 20, 2018

Posted by in Istorie literara

Nicolae MAREȘ – Regina Maria a României – diplomat desãvîrșit sau Steaua de pe cerul nopții

Despre Regina Maria s-a scris mult, şi totuşi prea puţin, pentru a-i înfăţişa şi mai ales pentru a-i oglindi, la adevărata valoare, personalitatea sa complexă, pline de afecţiune şi de dăruire, dragostea-i nestrămutată faţă de poporul român, faţă de cauza istorică a naţiunii române. Ea a fost printre personalităţile cele mai proeminente care a înţeles l o c u l României ca ţară în lume, aspiraţiile ei naţionale în toată profunzimea. A fost cap de afiş pe front în războiul balcanic şi în cel de  întregire a neamului, mereu alături de soldaţii răniţi în spitalele de campanie; a reprezentat interesele ţării în momente critice, acţionînd pentru rezolvarea favorabilă, demnă a problemelor apărute, în ciuda argumentaţiei şubrede a aripii conservatoare, care l-a înconjurat pe Carol şi ulterior pe Ferdinand. Regina Maria a fost cea care a intuit că situarea Românei de partea Antantei, şi nu a puterilor centrale, va putea asigura – în ciuda  oricăror oprelişti – constituirea unui stat  naţional românesc unitar. Sînt numeroase aprecierile contemporanilor şi ale posterităţii cu privire la personalitatea şi manifestările sale. Se poate constitui cu uşurinţă – şi mai mult ca sigur se va elabora – un florilegiu cu cele mai nimerite ziceri în ceea ce o priveşte.

Fără seamăn în Europa

În afara istoricului neamului, Nicolae Iorga, care i-a fost tot timpul alături şi care ne-a lăsat cîteva eseuri memorabile la trecerea ei în veşnicie[1], printre cei care au cunoscut-o vreme îndelungată şi de aproape, a fost I. G. Duca. Acesta, în calitatea de ministru, inclusiv de  externe, de prim-ministru, de om de cultură. Să nu uităm că el se numără printre guvernamentalii care a gestionat cu mare dibăcie treburile culturii şi spiritualităţii româneşti. În acelaşi timp, Duca a participat la principalele evenimente istorice din timpul războiului şi – ulterior –, încît dintr-o asemenea postură, a scris că, Regina este strălucitoare, fizic ca  şi moral – „încît îţi ea văzul, nimeni nu o poate întrece. Frumoasă, de o frumuseţe încîntătoare”. Şi mai departe: „Nu cred să fi fost în Europa multe femei care să se fi putut asemui cu dînsa. Inteligentă, fermecătoare, plină de talent pentru pictură, pentru călărie, pentru scris”/ încă nu cunoscuse sobrul demnitar, şi n-a avut  cum, Jurnalele Reginei, ceea ce l-a făcut să pună scrisul în urma călăriei!/. Şi a mai adăugat „cronicarul” Duca: „avea conversaţie sclipitoare, vervă, umor, spontaneitate în gîndire, originalitate de expresie, curaj – cine n-a văzut-o la Iaşi în mijlocul epidemiilor mergînd acolo unde primejdia era mai mare? Dragostea de adevăr de frumos, de bine – nimic nu i-a lipsit. Adăugaţi la aceasta împinsă pînă la cinism, o hotărîre neşovăielnică, o bunătate izvorîtă dintr-o reală pricepere a naturii omeneşti şi o indulgenţă caracteristică  tuturor sufletelor alese”.[2] Iată ce tablou inconfundabil – icoană i-am spune – ne-a pus la dispoziţie contemporanul ei pentru a o cunoaşte mai bine pe Regina Maria.

Încercarea autorului de a-i găsi şi umbre nu-i va reuşi. După cum nici altora nu le-a reuşit. Cele mai actuale rămîn, şi pentru vremurile de azi, stihurile aparţinînd poetului Vasile Militaru, scrise la trecerea la cele veşnice a Reginei, acum optzeci de ani: O stea pe cerul nopţii cade… e parc-o lacrimă de sînge… Prelung plîng clopotele toate… Plîngi ţara mea, că ai ce plînge…

Azi, din perspectivă vieţii internaţionale globalizante, cînd lumea diplomatică s-a feminizat peste măsură, ne putem întreba: – Cine putea reprezenta România în acele vremuri grele mai bine decît această S t e a? Această mare Doamnă, care avea atributele şi calităţile prezentate mai sus, la care însuşi Ferdinand Întregitorul a mai adăugat: „voinţa, sinceritatea, vitalitatea, veselia”.[3]

O asemenea personalitate, care a avut un cuvînt hotărîtor de spus, în treburile dinlăuntru şi din afară, s-a dovedit a fi salvatoare prin calităţile ei în momentele grele ale negocierii păcii după prima mare conflagraţie, la Paris, la începutul anului 1919. Atunci, Regina Maria s-a dovedit a fi o persoană providenţială în calitate de diplomat. Mai ales în acele vremuri încă tulburi. Poate chiar nu de talia eruditului Nicolae Mişu, poliglotului care stăpînea 14 limbi, care a reprezentat România la Londra în timpul războiului, cooptat fiind apoi în delegaţia României la negocierile de pace de la Paris şi cu care a intrat într-o relaţie fericită.

Şi azi putem afirma că a fost extrem de bine inspirat I.I.C. Brătianu, prezent în capitala Franţei ca principal negociator al Tratatului de Pace, cînd a cerut sprijin Regelui Ferdinand Întregitorul să o desemneze pe Regina Maria să facă oficiul de a reprezenta Ţara exact în perioada în care piedicile din partea englezilor şi ale francezilor deveniseră insurmontabile. Astfel, şeful guvernului a găsit a fi oportună folosirea relaţiilor de rudenie ale Reginei cu unul dintre  „aliaţi”, cu însuşi  Regele Angliei, George al V-lea, văr primar, cel al cărui trimişi/ reprezentanţi din capitala Franţei bruiau din plin interesele româneşti şi pe Brătianu personal. Pus în mare încurcătură, fiul fostului prim-ministru, I.C. Brătianu, n-a uitat de obstrucţiunile îndurate de tatăl său şi ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu, la Conferinţa similară de la Berlin din 1878, cînd Ţările Româneşti au fost trecute prin furcile caudine de liderii marilor puteri, aceleaşi state, de data aceasta cu excepţia Rusiei şi Germaniei, aceiaşi care au înfăptuit, în împrejurări similare, a doua răpire a Basarabiei.[4] Şi atunci, ca şi acum, soldaţii români îşi vărsaseră din belşug sîngele pentru a înfrînge imperiul otoman, la Griviţa şi la Plevna, după care marile puteri i-au ajutat pe ruşi să smulgă a doua oară Basarabia din trupul ţării. Cît de legitimă era dorinţa românilor la Pacea de la Berlin, primul ministru al României şi ministrul afacerilor externe de atunci au grăit la unison: „Am dat sîngele nostru, dar să nu dăm şi pămîntul nostru!”[5] Şi, vai, cedate au fost Imperiului rus părţi din trupul Moldovei.

De data aceasta, la Paris, fiul principalului negociator român de odinioară, era pus – după patru decenii – într-o situaţie şi mai grea. El trebuia să reîntregească ţara, aşa cum stabilise cu partea franceză înainte ca România să fi intrat în război. Iar acum întîmpina, ca şi părintele său odinioară, aceleaşi piedici. În asemenea condiţii s-a apelat la „serviciile” Reginei, roata istoriei întorcîndu-se.

Regina acceptă să plece în Anglia şi în Franţa pentru a salva situaţia României

Activitatea şi manifestările ulterioare ne arată cît de înţeleaptă a fost hotărîrea respectivă. Grăitor e faptul că în momentul în care Regina ajungea la Paris, pe 5 martie 1919, „în drum” spre Londra, unde avea să îşi întîlnească şi fiul, pe prinţul Nicolae, aflat la studii, la Eton, multe aveau să se schimbe. Aici, un rege, regele unui imperiu, împreună cu regina o aşteptau pe Maria pe peronul gării! Păcat că istoricii încă nu au prezentat, cu rigoarea necesară, şi felul în care au primit-o mai întîi francezii. Aceştia au văzut în Regina Maria adevăratul „sol” al României în plină prefacere. Preţiosul volum Capitole tîrzii din viaţa mea – Memorii redescoperite, tipărit abia în 2009, ne arată cu lux de amănunte împrejurările în desfăşurarea lor, dar nici acestea n-au fost încă puse în valoare.[6]

Iată ce consemna Regina în legătură cu primirea de la Paris: „Deşi nu sînt aici în mod oficial, mi-a fost oferită o primire neprevăzută; era o masă densă şi amestecată. Toţi românii mei erau desigur acolo, şi numeroşi demnitari francezi, generali, ofiţeri, mulţi prieteni personali şi atît de multe flori că nu ştiam cum să le mai fac faţă. Publicul mă saluta, iar fotografii mă urmăreau ca un roi de ţînţari. Din momentul în care am pus piciorul pe peron am intrat într-o alertă sălbatică pe care n-o să fiu capabilă s-o scriu vreodată!”.[7]

Agitaţia respectivă nu se va termina nici în apartamentele de protocol de la renumitul hotel Ritz, unde: „Feţe, feţe şi flori în cantităţi enorme care aproape mă îngropau, şi toată lumea vorbea, discuta, fiecare dintre ei dorea să-mi spună noutăţile lui, să-mi împărtăşească noutăţile sale speciale, fiecare potrivit punctului său de vedere, şi în timpul acestor conversaţii uşa se deschidea continuu şi erau aduse din ce în ce mai mult flori, păduri întregi de liliac, trandafiri, cale, orhidee, irişi, narcise, frezii, violete, încît puteau să facă pentru mulţi ani o expoziţie de flori…. Toată lumea roieşte în jurul meu. Sînt tratată ca un fel de eroină şi trebuie să încerc să fiu la înălţimea rolului acesta neaşteptat care mi-a fost încredinţat. Toţi jurnaliştii din lume par a se roti în jurul meu, bîzîie ca nişte roiuri de albine, repezindu-se pe urmele mele… Trec zîmbitoare prin agitaţie, zgomote, confuzie, încercînd cît mai bine să-mi menţin calmul şi să nu-mi pierd capul.”[8] Ce  cadre pentru un film memorabil!

Totul pînă cînd apare Brătianu, venit pentru „o discuţie mai lungă”, pentru a-i prezenta starea situaţiei politice, „să-mi explice cu cine trebuie să mă văd, cum trebuie să mă comport, în ce fel pot fi de folos”…

Mai departe în „înnebunitorul şi fermecătorul Paris”, presa, prietenii vechi şi noi stau la pîndă să o prindă. Prin coşmarul acesta de interes şi afecţiune a trecut Regina Maria.

Toate acestea în contextul în care atmosfera din jurul României nu era deloc favorabilă ţării. Iar, la recepţia dată seara de comunitatea română, un torent constant de oameni: francezi, englezi, americani, ruşi, cunoştinţe din timpul războiului vin să o vadă. „Exclamaţii de veselie, discuţii, discuţii, discuţii – vai doamne, bietul meu cap!” – se plînge Regina.

Obiectivul demersurilor sale se vor concentra însă în a-l convinge pe Clemenceau cu privire la eforturile făcute de România de partea Antantei, din 1916 pînă la sfîrşitul războiului.

Întîlnirea cu Clemenceau

A avut loc la 7 martie 1919 şi devine principalul eveniment, la care a participat şi ministrul plenipotenţiar român la Paris, Victor Antonescu, în 1936-1937 – ministru de externe, sub Carol al II-lea. Regina a încercat să îi placă interlocutorului şi chiar i-a plăcut. Surprinde că acesta – „Tigrul” – are ceva din stilul direct al unui soldat şi este „cu certitudine un încăpăţînat”.

Din povestirea Reginei rezultă clar că nu a intrat la convorbiri în rolul de negociator, pe care, probabil, i-l sugerase Brătianu şi diplomaţii de cea mai bună calitate din preajma sa: Nicolae Mişu, Cretzianu, Antonescu.

Instinctiv, ea va „îmbrăca” – recunoaşte – un alt rol, acela de a susţine unele din revendicările României, şi „de care s-a ţinut ca o lipitoare”, cunoscînd „încăpăţînarea” lui Georges Clemenceau, prim-ministru francez şi omul numărul 1 al Conferinţei de Pace.

Sub pana ei se află descrierea unei lupte precum cea dintre Mircea şi Baiazid, reconstituind cu măiestrie momentul în care interlocutorul a atacat-o direct, cu privire la felul în care România negocia tratativele pentru pace.

„Şi cînd i-am explicat ce ne-a condus la aceasta şi cum s-a ajuns aici, el s-a uitat feroce în ochii mei: Ne me racontez pas ces histoires la, vous étiez pour la  résistance, vous!/– Nu-mi spuneţi poveştile astea – chiar dumneavoastră aţi fost pentru rezistenţă, domnia voastră!. Aceasta a fost o lovitură puternică, dar am mărturisit cu deosebit curaj că femeie fiind, am ţinut cu pasiune la un punct de la acea vreme aflîndu-mă foarte aproape de evenimente, nu am avut nici un moment din care să văd situaţia ca pe un întreg. Am crezut în victoriile aliaţilor, aşa încît eram gata să mă ţin cu dinţii, dar dacă era o atitudine înţeleaptă era treaba altora să o judece”.

Şi a continuat: „Nu am venit să vorbesc despre mine, ci să modific atitudinea faţă de România, şi asta însemna să mă lupt, aşa după cum am luptat în bătăliile din timpul anilor tragici de război. Din nefericire nu pot scrie toată conversaţia noastră, sînt foarte presată de timp. Nu pot spune cum am ajuns să-l conving, dar ştiu că nu l-am plictisit, doar ce m-am ridicat să plec pentru a nu-i răpi timpul preţios, atunci fără înduplecare mi-a făcut semn să stau jos: Am destul timp pentru dumneavoastră; nu vă precipitaţi, vorbiţi răspicat, îmi place aşa! Nu ştiu dacă am atins vreo coardă sensibilă a inimii sale, dar faţa mea i-a adus o imagine plăcută despre România, zîmbetul meu fiind mult mai convingător decît dezbaterile politice obositoare. Mi-a fost confirmat sentimentul lui de simpatie prin ceea ce i-a spus mai tîrziu lui Antonescu: O regină ca a Voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu Mareşalul Foch în frunte! Am plecat în sunetul muzicii Marseillaise, aerul fiind umplut de praf auriu”.

Nu ştiu ce diplomat al acelor vremuri ar fi putut face faţă unei asemenea înfruntării cu Clemenceau în plină glorie, în situaţia dată. Regina României pur şi simplu şi-a dezarmat interlocutorul.

Mai departe, va efectua o vizită neaşteptat de plăcută Preşedintelui Franţei, Raymond Poincare, întîlnire care s-a încheiat cu trecerea în revistă a gărzii de onoare. Era pentru prima dată cînd Franţa republicană a oferit unui suveran această cinste. Mai mult, la plecarea spre Londra, preşedintele Franţei, împreună cu soţia, au condus-o la gară.

Înainte de a părăsi Parisul pentru a reveni în oraşul lumină peste cîteva săptămîni, însoţită de un colonel francez, Regina Maria a dus cantităţile mari din florile primite la mormintele ostaşilor francezi morţi la datorie, prilej de-a consemna în Jurnal priveliştea îngrozitoare a Franţei din acea primăvară, peisaje care i-au frînt inima.

A fost un gest spontan, dar bine gîndit calculat, făcîndu-i  reîntoarcerea şi mai triumfală. Abia acum Regina avea să audă de la Brătianu că atît Clemenceau cît şi Lloyd George şi-au schimbat atitudinea faţă de ţara noastră. Şi cîtă onestitate găsim în rîndurile scrise, anume faptul că a ţinut în timpul şederii să păstreze cît mai mult legătura cu ministrul plenipotenţiar, Nicolae Mişu, un diplomatul român de-o infinită modestie, care a impresionat-o foarte mult, după cum arătam, şi despre care, cumva, pentru a fi păstrat în istoria diplomaţiei subliniază caracterul şi capacităţile sale: „extraordinar de inteligent şi de învăţat, care vorbea paisprezece limbi străine. El niciodată nu s-a pus înaintea altora, fiind omul cel mai altruist pe care l-am întîlnit vreodată. Fiind un filosof, el era deasupra pasiunii de partid, nu-i păsa nici de onorurile personale şi nici de recompense, cu greu accepta chiar recunoaşterea sa. Dar inima lui era în locul potrivit, iar consideraţia noastră reciprocă devenea mai puternică cu fiecare zi”.[9]

Acesta este medalionul cel mai de preţ, imnul pe care Regina-diplomat îl aduce diplomatului de profesie întîlnit în acest periplu. Nu cunoaştem să mai fi făcut altul, cu toate că a cunoscut mulţi diplomaţi: străini şi români. Unii au rămas în imaginaţia ei tînără drept figuri ilustre descrise în lumini şi umbre ale vremurilor apuse.[10]

 

 

 

[1]  Nicolae Iorga, Oameni cari au fost,

[2]  I. G. Duca, Memorii, vol. I, Editura Expres, Bucureşti 1992, p. 141 şi în continuare.

[3]  Idem, p. 141

[4] Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor, ** * De la Cuza Întemeietorul la Ferdinand I Întregitorul, Editura Diogene, Bucureşti 1993, pp. 117- 216.

[5] Idem. p. 117 şi în continuare.

[6]  Regina Maria a Românei, Capitole tîrzii din viaţa mea – Memorii redescoperite,, Editura Alfa, 2009

[7]  Idem, pp. 24-25

[8]  Idem, p. 25 şi în continuare

[9]  Regina Maria..op cit. p. 64.

[10] Idem. pp 206 şi în continuare: Sir Hugh, ministru Angliei, Familia Kenedy, cu care nu şi-a pierdut urma, după plecarea ei de la Bucureşti, contele şi Fritz Larisch, contele Lago, Rubido Zichy, colonelul Rozwadowski – polonez de origină,  baronul Gall, Otto Czernin, care va ajunge ministru de externe al Imperiului austro-ungar, etc., toate figurri strălucite în istoria ţărilor lor şi a diplomaţiei.

Revista indexata EBSCO