Dec 20, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cărților

C.H. Covatariu, Glasul străbunilor, editura Karta.ro, Oneşti, 2+17 216 p. Prefaţă semnată de Maria Antohi.

Glasul străbunilor, romanul lui C.H. Covatariu, editat la editura Karta.ro din Oneşti în anul 2017, se află plasat sub un moto tonic, dar şi foarte provocator, şi anume: „Pentru descoperirea unui adevăr e bine să lupţi! Indiferent că vei reuşi sau nu, e normal să încerci!” Şi acest moto este cu atît mai potrivit cu cît stă drept gardă la un roman cu nuanţe S.F., în care moştenitorul unui testament sacru lăsat de strămoşi pentru ca moştenirea materială şi spirituală să rămînă nealterată şi dusă mai departe, în eternitate – după cum remarcă şi Maria Antohi în prefaţa la această carte. Romanul debutează cu scene din viața a doi frați dintr-o localitate din Moldova, doi frați care se ocupau cu creșterea și comercializarea cailor. În una din nopți, după o vînzare foarte bună, pe cînd cei doi se întorceau acasă, un grup de hoți, patru la număr, îi atacă și pe cel mai mare îl lasă mort și îi fură toți banii, iar pe cel mic cred că l-au omorît. În acest moment apare partea de imaginație, mai mult fantastică, și anume că dintr-o peșteră aflată în pădurea din împrejurimi, pe un deal imens, o namilă cu cioc ridică trupul celui decedat și dispare în interior. După această dispariție misterioasă pe care organele de resort nu o pot elucida se naște fiul decedatului, și își începe creșterea. Crescut armonios și cu multă simțire, Luncan, după absolvirea cursurilor din satul natal, se înscrie la o școală de poliție, unde reușește primul și absolvă școala tot pe aceeași poziție. Condiția sa fizică, dar și moralitatea impecabilă îl fac să devină un exemplu demn de urmat în toată școala și să fie apreciat așa cum merită eforturile lui. Totuși un gînd care nu-i dă pace îl determină să-și caute tatăl, fie și pentru a-i găsi osemintele și a-l înmormînta creștinește. Eforturile lui nu sînt zadarnice și, după multe cercetări, intrînd în contact cu namila cu cioc, care nu era altceva decît o persoană de pe altă planetă care locuia acolo împreună cu alți roboți, reușește să deslușească încîlcitele ițe ale dispariției tatălui său. De aici romanul lui C.H: Covatariu întră pe tărîmul fantasticului. Glasul străbunilor care îi dirijează pașii și îi determină acțiunile tînărului Luncan se face identificat. Tatăl este descoperit în viață pentru că, prin gradul de civilizație pe care îl posedă cei din interiorul acestei peșteri, se permite asta, dar așa, ca în călătoria din basmul românesc unde se călătorește în Valea Plîngerii, pe tărîmul vieții fără de moarte, atunci cînd tatăl este readus pe pămînt și chiar în satul natal moare. Testamentul primit de Luncan este dus la îndeplinire și tatăl său este înmormîntat creștinește spre liniștea lui, a mamei lui și a întregii comunități din acel sat moldav. Romanul Glasul străbunilor poate fi considerat unul atipic pentru că îmbină, în mod fericit, realitatea terestră cu literatura fantastică și cu literatura de frontieră. Povestea liniară include pasaje de emoționante manifestări prin soliditatea comportamentală a lui Luncan Plămadă, cel care devine, prin tot ce face, un exemplu de urmat în viață pentru colegii lui, mai mici sau mai mari din acea școală de jandarmi. Sînt și unele scăpări ale autorului, mai ales la nivel de limbaj, dar pe ansamblu romanul său este sursa unei bune lecturi, în tradiția romanului de sorginte moldovenească.

 

Toma Barbăroșie, Așteptînd mișcarea apei, editura Armonii culturale, Adjud, 2015, 148 p. Prefață semnată de Paul Spirescu. Cuvîntul editorului semnat de Gheorghe A. Stroe.

Poezia lui Toma Barbăroșie se află într-o ascendență modernistă, uneori tinzînd fățiș, prin poemele pe care le scrie, către postmodernism și reușește să deschidă ușile, uneori bine închise, ale unei sensibilități aproape agresive. Posesor al unei ironii accentuate, Toma Barbăroșie se află într-o eternă așteptare, ca apele pe care le așteaptă pentru mișcare, ca apele sufletului și ale gîndirii, să se miște: în căderi de convențional ca o intenție/ morală, cei dintîi ce-au oprit limba/ pe cuvinte programatice văduviți/ în singurătate… Sau, tot în poemul Așteptare, el spune: și-mi amintesc de vreo șiră a spinării/ de marmeladă în fața mai marilor vremii,/ în care iubirea ca un indicator de personalitate/ nu-și găsește/ locul sub acest verde crud și permanent. Nimic din laconismul verdelui crud bacovian, cum ar vrea să lase să se înțeleagă prin acest verde crud invocate. Toma Barbăroșie este un copil teribil, măcar ca suflet și ca spirit, un răzvrătit ce își caută felix culpa (vezi, Paul Spirescu), unde descoperă, O cîtă mirare!: „Secrete, minciuni și ciocolată./ Și să mă las urît și dacă cumva/ reprezint vreun caz literar”… Cu siguranță poezia lui Toma Barbăroșie poate fi considerată un caz literar, fie și pentru nonșalanța cu care se exprimă despre realitate. Există, așa cum remarcă poetul Paul Spirescu, în prefața Calea către măsura lucrurilor, mai întîi sertarul baladescului villonesc și al ludicului barbican a cărui pondere, ce-i drept, a scăzut simțitor, prin comparație cu volumele anterioare. A scăzut simțitor baladescul, spun eu, și pentru că în acest nou volum, Așteptînd mișcarea apei, autorul a devenit mult mai cerebral, parcă încercînd să-și cîntărească și gîndurile și emoțiile, cu mai multă chiverniseală, retrăgîndu-se în sine, constatînd cu amărăciune că el este unica realitate evident și că orice tentativă de a găsi o altă realitate dincolo de această evidență se dovedește o simplă vînare de vînt, după cum se poate citi în prefață. Dar nota villonescă se mai poate regăsi în poemele sale, așa ca în Elucubrațiile unui turmentat în care spune: „Lîngă margini de-o Moldovă/ Prevăzută cu butoaie,/ Într-o crîșmă rea de țîfnă (a se observa personificarea lucrurilor – n.n.)/ Se bea vin și-i hărmălaie// Și-s țigările aprinse,/ Stau șezuți și în picioare,/ Arde pe grătar pastrami/ Gîtul meu arde mai tare.// Cu Văsîi de văsălie/ Dau cu sufletu-mi de cîine,/ Beau rubin și sparg pahare/ Și nu știu de-i azi sau mîine”… Atmosfera baladescă cuprinde întreg arsenalul de trăiri, de veselie, dar și de inimă amară, așa ca în poemul eminescian Umbra lui Istrate Dabija Voievod, într-o altă podgorie, de astă dată la Cotnari. Toma Barbăroșie încheie contemplativ: „Dar, tot meditez în sine-mi/ Grav, de aur și carate/ L-astă seară nesfîrșită…/ Proxima, pe cînd fîrtate?” Am ținut să citez cîteva strofe din acest poem și pentru frumusețea scrierii dar și pentru atmosfera creată ce însoțește această toamnă, plină de rod, în care cheful este în toi. În alt registru am putea să descoperim că poezia sa se poate asemui și cu explozia unui Vulcan, el fiind un avid cititor din Caietele lui Kafka, dar și un privitor al creației lui Matisse. Toma Barbăroșie scrie o poezie activă, încărcată de semnificații, unele ritualice, altele filosofice, respectînd, pe cît posibil, emoționalul. Așa cum remarca și Paul Spirescu, se poate observa o creștere valorică a autorului față de volumele anterioare, ceea ce reprezintă un progres evident.

 

Ticu Leontescu, Peste edenice rune, antologie de autor, editura Mirton, Timișoara, 2017, 302 p. Cuvînt de însoțire semnat de Adrian Dinu Rachieru. Pe coperta a patra o scrisoare de trăsură semnată de Eugen Dorcescu, iar în finalul cărții mai multe comentarii critice semnate de importanți critici literari.

Poezie eminamente religioasă, așa cum scrie, în toată creația sa, Ticu Leontescu, nu prea se scrie în literatura română. Se scrie literatură cu tentă religioasă, dar una profund religioasă nu. Ticu Leontescu devoalează religiozitatea și misticul în sensul cel mai profund și nu mimînd această temă profundă și extrem de grea. Totul este dimensionat la scară umană spune Eugen Dorcescu, fără, trebuie subliniat ca vreuna dintre entități aflate în permanent dialog să-și atenueze, necum să-și piardă natura, statutul, identitatea. Cu multe tangente la poezia lui Nichita Stănescu, șlefuitorul de cuvinte, Ticu Leontescu își deschide cartea cu poemul Lecție despre cub a acestui inconfundabil poet, poem în care își regăsește propriile trăiri, propria existență poetică. Adrian Dinu Rachieru descoperă în poezia din această antologie o îndumnezeire prin iubire, prin trăirea în duh, în care, însoțind delicatețea omului, se mărturisește cu smerenie, la scară umană. Cele opt volume din care a realizat această antologie, ultimul, Teme fără… anateme fiind inedit, stau drept mărturie pentru o activitate poetică remarcabilă, pentru o știință deosebită în a mînui metafora și de a încununa în cununa de spini a unei credințe de nezdruncinat în valorile creștine pe care le subliniază, aproape în fiecare poem. Religios dar și mistic, Ticu Leontescu își concentrează trăirile poetice în poeme sintetice pentru fiecare dintre ele constituie o interesantă provocare lirică. Deși a debutat editorial relativ tîrziu, și datorită conținutului poeziilor sale, conținut ce nu putea fi digerat prea ușor nici de revistele vremii și nici de edituri, el a răsărit printre scriitori abia în 2004 cu volumul Răstignită iubire, volum ce s-a bucurat de o călduroasă primire. Răstignită iubire Plîns transfigurat, Iașii în… haiku, E toamnă în Eden, Cruce – răscruce, Se poartă negru, Beduin și teme fără… anateme, sînt volumele din care Ticu Leontescu alcătuiește această antologie de autor. Faptul că din unele volume a selectat mai multe poeme iar din altele destul de puține dovedește că pe lîngă valoarea lor poetul a urmărit tematica lor. Pentru Teodor Pandrea poetul este binecuvîntat de Dumnezeu, în timp ce Olimpia Berca îl vede ca pe Un poet în plină evoluție, în dialog cu divinitatea. Ion Arieșanu constată că la Ticu Leontescu îndumnezeirea se realizează prin poezie pentru că, așa cum spune Constantin Buiciuc, el este un poet religios. În fond, spune Ioan Holban, Ticu Leontescu își scrie poezia cu inima, regăsind lucrurile simple, dar adevărate, ca în – „Doamne mi-e poftă/ de-o pîine de casă/ coaptă pe vatră./ De-o cană cu lapte/ proaspăt muls./ Să mănînc și să beau,/ precum trupul și sîngele Tău,/ să capăt puls./ De-o felie de cuvînt// pîine pentru sufletul flămînd./ De-un cîntec/ din harfa cu psalmi./Precum la o cină de taină,/vreau să trăiesc./ Vreau să mă îndumnezeiesc” (O felie de Cuvînt). Ticu Leontescu, călător prin histrosferă, cum l-a definit Theodor Codreanu este un destin, un destin care își asumă poezia religioasă printr-o mare iubire, fiind și poetul, și beduinul dar și călătorul printr-o lume încărcată de spini, pe care trebuie să pășești pentru a ajunge la Adevăr și la Lumină.

 

Emil Simion, Furtună în liniștea gîndului, editura George Tofan, Suceava, 2014, 312 p.

Emil Simion, cunoscut prozator dar și critic și istoric literar sucevean, publică un nou roman intitulat, semnificativ aș spune eu, Furtună în liniștea gîndului, la editura suceveană George Tofan, un roman despre adolescență, cu toate avatarurile pe care le presupune această stare de spirit. Sigur că tema romanului este cunoscută de autor din propriile trăiri, dar și din experiența îndelungată de pedagog al atîtor generații de adolescenți. O carte despre o admirabilă poveste de iubire, de viață autentică a două caractere puternice… Cei doi îndrăgostiți reușesc să treacă împreună peste valurile vieții, unele învolburate și tulburi – se subliniază pe coperta a patra a cărții. Bun psiholog, datorită educației dar și experienței de viață, Emil Simion cunoaște pînă în detaliu comportamentul adolescenților, și de aceea întîmplările relatate sînt verosimile, fără nimic artificial, în derulare. Jocul fantastic de lumini și umbre, al căutărilor ca în Romeo și Julieta, cu noianul de întrebări fără nici un răspuns, conturează dialogurile monologate, cel mai adesea, ale acestui roman în care autorul, undeva, spune: „Îngrămădesc totul în memorie pentru mai tîrziu. Viața mi se împlinește acum din atîtea trăiri”… Adevărate lecții de pedagogie a vieții ne oferă Emil Simion în acest roman, cu și mai ales despre adolescența ca stare de spirit, despre dragostea pură, dar și despre modul de a privi realizarea profesională a unor tineri. Melisa și Vlad, doi studenți la medicina ieșeană, care se clădesc în profesie prin iubirea sinceră spre a deveni niște buni profesioniști, maturizîndu-se împreună. Cele două personaje pot deveni pentru marea masă de adolescenți niște personaje etalon, drept modele, pentru seriozitatea de care dau dovadă. Echilibrați, dar fără a diminua cumva efervescența adolescentului, ei se dedică perfecționării în profesie cu maximă seriozitate. Și Alberto și Claudia sînt alte două personaje ale romanului, care încearcă să țină cadența impusă de Vlad și Melisa. De remarcat în acest roman este simplitatea și naturalețea dialogurilor, firescul prin care se exprimă eroii în modul evoluției lor. Există o frază în carte, frază care, într-un anume fel, conturează întregul conținut, fiind un fel de cheie de boltă, și anume: Bănuiesc că am ceva mai multă experiență de viață decît tine, (și acum întrebarea cheie – n.n.) ce culoare au gîndurile tale noaptea? Și o alta la fel de interesantă: Nu te temi de amintiri? Aș putea că întregul roman se construiește pe aceste două întrebări care vor să afle răspuns la culoarea gîndurilor și teama de amintiri. Parcă anume spre a face romanul și mai interesant Emil Simion introduce cititorul și în lumea atît de interesantă, dar și aspră, a medicilor, acolo unde descoperă fel de fel de personaje. Anume pentru a justifica acest titlu ales autorul spune: – „Nu pot, sînt mereu o furtună în liniștea gîndului, nu pot suporta nedreptatea și îngîmfarea, ce să fac? Cum ai reacționa dacă ai fi în locul meu? Cui să mă destăinui, dacă nu ție”… Furtună în liniștea gîndului este un roman încărcat de multiple probleme sociale, de preocupări pentru devenire profesională și pentru consolidarea unei iubiri puternice ce domină întreaga acțiune. Emil Simion este un prozator cu bune posibilități narative, cunoscînd pînă în detaliu psihologia adolescenților.

 

Dan Moisii, Clopotul din frunze, editura PIM, Iași, 2018, 128 p. Prefață semnată de Constantin Mănuță.

Poet născut iar nu făcut, Dan Moisii își trăiește prin poezie, dar și prin starea poetică viața, de la un capăt la altul. El este un adevărat vulcan, dar lent, bolborosind precum strugurii zdrobiți în căzi, toamna, cînd se asprește vinul, un vulcan care din cînd în cînd țîșnește la suprafață, spunînd: „S-au trezit tăcerile-n fîntîni/ Seară-n lume cum nu-i nici o seară/ Mă mai rabdă, Doamne, pînă mîini;/ O fîntînă am să-ți scot afară”, versuri care vorbesc chiar de plutoanele de poeți de galantar, de poeții care își expun viața ca și cum asta ar interesa pe cineva. Labișian, dar și esenian în fibra și trăirea sa poetică, un adevărat risipitor de frumoase și inedite metafore, Dan Moisii este dispus să se frîngă în bucăți, așa cum țăranca frînge pîinea după ce a făcut pe fața ei semnul crucii, și să hrănească cu poemele sale sufletele celor care chiar cred și trăiesc poezie ca pe o maramă pentru suflet. Gongul cel născut în mine/ Însă fără limbă, glas;/ El a adormit în vreme/ și-n durere a rămas sînt versuri care găsesc în trecerea timpului o eternă revenire, pentru că: Gongul singur de departe/ El ne știe a-mpărți/ Între zi și între noapte;/ Pașii noștri cei tîrzii. Fiind o fire tumultoasă și trăindu-și viața la umbra poemelor în floare, el se lasă mereu luat de valul viforos al metaforelor și uneori sacrifică ritmul, ținînd la sunetul gongului. Pentru el frunza de fag frunza de fag se desface ca un sarcofag, ca o altă casă a existenței după plecare în satul din stele, fiind o piramidă-n care sufletul tace, tace…/ Pentru cîte secole la rînd dar și pentru că: Funie-i sau coada unei frunze/ Firul firav care-l ține-n mînă?/ Sună-n mine mari tăceri ascunse;/ S-au trezit tăcerile-n fîntînă. Venind în literatură din generația poeților ieșeni pe care i-a cunoscut și i-a citit, și din care și-a construit și modul de viață, asimilîndu-i pe îndelete: Mihai Ursachi, Ioanid Romanescu, Adi Cusin, Ovidiu Hotinceanu sau Gheorghe Lupu, pentru a nu cita decît cîțiva dintre ei, el continuă exuberanța metaforei fără a trece prin lume ca UN SIMPLU CĂLĂTOR. Dor, pribeag la cap de lume/ Lume, lasă-te de glume/ Gîndurile să-mi adune,/ Mîndră mi-i pe buze floarea,/ Doar cătușă-n cingătoarea, spune el cu o remarcabilă nostalgie, și pentru că simte cum Vine dorul meu din stele/ Mai curînd m-aș duce-n ele/ Căci de dor de frunză verde/ Steaua ar putea să-ncete? Se poate remarca filonul popular de care se simte atras în multe dintre poemele sale, dar mai pregnant în poemele Cu sufletul curat și Balada lunii: lună mică lună/ iarba-ți este crudă/ pietrele tăcerii/ Și-ale depărtării/ m-au trezit din noapte/ cu murmur de ape… versuri scrise în ritmul și spiritul mioritic, al împăcării cu eternitatea din frunze fără a fi deprimat în fața jertfei și jertfirii acceptînd cu multă nonșalanță tăcerea pietrelor de sub iarba crudă. Cum era și firesc pentru orice creator Dan Moisii este preocupat și de condiția poetului dar și a poeziei în societate definind-o un înger de zăpadă în poemul Oseminte de greier – remarcă în prefața la această carte poetul și criticul literar Constantin Mănuță. Dan Moisii, prin această nouă carte a sa, se dovedește a fi un poet, deși tumultuos, totuși suficient de discret, trăindu-și poezia sub o platoșă de rouă în nopțile cu lună plină, și pentru el luna este plină mereu, citindu-și gîndurile la lumina unui licurici. A crescut pădurea, mamă…/ Și cîntecele-mi bat în geam/ Cît de mică mai era…/Clopotul din frunze sună-n ram.// A crescut pădurea, mamă../ Am crescut și eu cu ea/ Flăcări de lumină mă îndeamnă/ Să-mi sărute rana mea.// A crescut pădurea, mamă…/Își înalță steaua sa/ frunza iar mă obosește/ Mai ales cînd va cădea.// A crescut pădurea, mamă…/ Unii vin ca să o ia/ Flăcări triste văd pe cer/ Arborii ce vor cădea.// A crescut pădurea, mamă… Sensibile și de luat în seamă aceste versuri din cartea lui Dan Moisii, Clopotul din frunze. Ochiul mi-e viu și în taină așteaptă/ Există în el o lumină ce nu cunoaște cenușă/ Am în mine o țîțînă de veacuri/ Și în palma mea dreaptă/Tuturora deschisă o ușă, se confesează Dan Moisii într-un poem dedicat mamei Elena, mama care este unul din tragicele personaje mioritice din această nouă carte a sa.

Revista indexata EBSCO