Dec 20, 2018

Posted by in Panoramic editorial

C.DRAM – Epistorlierul secret adus de Perseide

O poezie de bună calitate scrie Gina Zaharia, pe care am descoperit-o în volumul Perseide (Buzău, „Editgraph”, 2017). Cele douăsprezece poeme ce deschid volumul, purtând titlul Ana (I-XII) dezvăluie imaginea unui poet lipsit de inhibiţii, cu o cultură reală şi nestridentă, cu o ştiinţă a discursului poetic care aminteşte de vremuri mai din urmă, când câteva mari poete contemporane clasicizau un anume gen de poezie: „M-am îmbrăcat cu bluza ta roşie, îmi stătea bine cu ea,/ mi-am făcut o cafea şi m-am înălţat pe vârfuri să ating cerul,/ mi-era bine,/ am crezut că-i un fel de telepatie,/ din când în când îţi trimiteam fotografii din grădina ta adorată,/ în ultima scrisoare îţi spuneam cât de înfloritor e trandafirul tău,/ mi-ai răspuns abia după două luni,/ mă sfătuiai să nu-l răsfăţ foarte tare,/ abia acum văd sigiliul unei lacrimi…”

Nu numai că autoarea acestui volum dovedeşte atât cultură poetică bine decantată, cât şi un mod propriu de a trece de la un registru precum cel iniţial (poate integrabil în genul poeteselor de mai an) pentru a trece la exuberanţa discursului eliberat, lipsit de mărcile identificării oarbe, trimiţând doar spre poezia în sine, aceea care integrează posibile scheme intertextuale, într-un canon integrator: „ Of, Ana, cum să-ţi spun că o pasăre vine şi cântă pe umărul meu,/ şi nu pot s-o alung, Ana, nu pot,/ trilul ei mi-a străpuns pieptul, s-a amestecat cu sângele meu…/ mi-ai lăsat şi fântâna şi  dragostea,/ te-ai învinovăţit că n-ai ştiut să urci pe scenă cu toate ariile după tine./ Vezi? Peste calea ferată oamenii aruncă chiştoacele la întâmplare,/ Aici însă îşi urcă în vagoane bucuriile şi nădejdile,/ Chiar şi America aia în care ai aprins toate chibriturile/ să vezi dacă e oarbă:”

Am preferat să trimitem la mai multe versuri din poemul de deschidere Ana (I). Oarba, tocmai pentru a vedea felul în care, pe spaţii mici şi determinat, autoarea reuşeşte să configureze linii generice ale unui imaginar poetic, să articuleze un discret element prozodic de efect, să trimită spre celelalte poeme din prima secvenţă (I-XII) sugestiile unui alt câmp semantic, rezultat din intersectarea a ceea ce ţine de o posibilă poetică a titlurilor: Oarba, Blestemul iubirii, Cafea în doi, Păsări de nisip, Fire de pelin, Comori, Adorabilă, Dulceaţă amară, E timpul să scriu despre tine, Perseide, Esenţă de brad, Culori magnetice.

Fără să minimalizăm existenţa celorlalte poeme din acest volum, vom prefera să ne raportăm mai mult la acele douăsprezece iniţiale, din motive de unitate poetică având rolul de a degaja fascicule semantice operatorii la nivelul întregului corpus de poezii. Aici întâlnim şi poemul Perseide (Ana X); după cum se ştie, această ploaie meteorică este mai intensă înspre capătul nopţilor de vară iar principala lor semnificaţie ar fi îndeplinirea dorinţelor mai deosebite („vor intra în camera unde scrii poeme de dragoste”). În prelungirea simbolică a acestei puteri ce vine meteoric, se articulează un întreg imaginar care ţine de ciclul celor douăsprezece poeme de a decupa un posibil epistolier (secret, virtual, misterios, inexistent, pretextat), un epistolier care are puterea de a numi, de a crea, de a inventa, de a descoperi lumea, deşertul, America, Amazonul, satul, Sahara, New York-ul, cosmosul. Toate încap într-un singur anotimp, într-o vară „în care am adăpostit piraţii mei de gânduri”. E un joc pe care numai poezia poate să îl accepte şi să îl dezvolte, un joc ce lasă puterea totală lumilor bănuite, ghicite, inventate, lumi în care se fantazează, devenind daltonişti şi ascultând muzică în culori magnetice, lumi acceptate doar de epistolierul secret al celor douăsprezece ipostaze ale Anei. Dar, mai cu seamă, ca într-o altă „poveste fără sfârşit”, lumea apare pas cu pas, după dorinţă, aşa cum Perseidele binecuvântează, meteoric, în fiecare miez fierbinte de vară, mai cu seamă în emisfera nordică:  „Ai aprins felinare pe pereţii de ceară ai gândurilor,/ pâlpâie a dragoste veche, pierdută în hornul depărtărilor,/ te-ai apropiat cu sfială, fereastra era deschisă, uşa la fel,/ pe masă – două pahare cu vin, un trandafir şi scrisoarea de/ peste ocean.”

Ideea că poemele din ciclul Ana nu reprezintă, totuşi, un ciclu închis se vede şi din faptul  că există o întreagă reţea la nivelul imaginarului poetic din acest volum, reţea care, pornind din textele iniţiale se difuzează apoi, intrând în noi serii de imagini poetice. De altfel, discursul păstrează aceeaşi formulă a adresării directe, scrisă sau sugerată ca o comunicare continuă, într-o frenezie ce are ca finalitate a descoperirii şi păstrării lumii; se adaugă , de multe ori, excursuri culturale şi conexiuni neaşteptate, în texte poetice bine scrise, în care autoarea reuşeşte să îşi delimiteze câteva locuri distincte, ale ei: vestea, mesagerul, satul, coliba de lut, drumul, pădurea, zeul, joaca, vara.

Dar, deasupra a orice altceva, iubirea. Gina Zaharia celebrează iubirea în fiecare vers şi în fiecare reprezentare de dincolo de vers; doar că e mare eroare să te opreşti doar aici cu înţelesul. Poezia ei se duce mai departe, iubirea fiind doar o intrare mediată către altceva. Iar altceva se simte cum va fremăta neliniştit în versurile care vor veni şi care ne vor întări imaginea unui autor care articulează un discurs poetic demn de urmărit în continuare, fiind la nivelul aşteptărilor unui public cititor foarte exigent. Dacă vor veni volume noi de poezii dinspre această autoare, acestea vor consfinţi o valoare certă, deja manifestată creator.

Revista indexata EBSCO