Dec 20, 2018

Posted by in Panoramic editorial

I.HOLBAN – Duh în vas de pămînt

Născut în Dersca Botoşanilor, absolvent al Institutului Teologic din Bucureşti, trăitor în Timişoa­ra, Ticu Leontescu a tipărit opt volume de versuri: Răstignită iubi­rea (2004), Plîns transfigurat (2005), Iaşii în… haiku (2007), E toamnă în Eden (2008), Crucea-răscruce (2010), Se poartă negru (2012), Beduin (2014) şi acum, în urmă, Peste edenice ruine, o anto­logie de autor, cu mai multe inedite (Editura Mirton, 2017).

Imaginîndu-se într-o caravană a poeziei, pierdută în „marele pustiu”, urmînd „poemele-maraton” ale ce­lor din vechime, poetul se defineşte în confruntarea cu pagina goală, cu singurătatea „letală” şi cu spaimele trăite în faţa colilor deşarte: „Sunt singur, Doamne,/ Tot mai singur sunt/ în univers./ Asemenea-ntr-o carte/ scrisă cîndva, ştearsă acum –/ ultimul vers …/ Ce spaimă îmi inspiră/ atîtea pagini goale?!/ Şi ce singurăta­te!/ Tu, pagină deşartă, goală,/ cu solitudinea-ţi letală!/ Precum, în marele pustiu,/ un pelerin; precum,/ pierdută,/ caravana…” (Spaima paginilor goale). Deşi scrie o poezie a sentimentului reli­gios, nu, însă, de amvon, Ticu Leontescu nu este un elegiac; el cul­tivă o anume oralitate şi o anecdotică amuzantă, uneori, ca în Epo­ca lemnului, unde se evocă scriitorul „lemnos” care scrie, în epoca lemnului, într-o limbă de lemn „rigidă ca un par”, pen­tru ca, altădată, să ajungă la o aspră radicalitate a discursului critic aplicat lumii de azi, cînd se circulă pe contrasens cu viaţa, în jungla urbană, cu fiarele pădurii mutate în oraş: lipsa de cri­terii şi incultura, o lume „scîrbită de normalitate”, unde tentante sînt doar non-valorile, „gîdilarea instinctelor” în aceeaşi lume în care „Mişto-ul a devenit naşpa/ iar naşpa a devenit… mişto!”, în euforii bahice, demenţă, bestialitate, orgii şi circ, isteria şi turbarea „mai gravă ca la fiare”, fărădelegea şi bunul-simţ în agonie, conştiinţa muribundă în violenţă şi nebunie – totul (con)duce spre imaginea apocaliptică a planetei albastre unde se poartă negru: “Fiarele pădurii –/ lupii, urşii, hienele… –/ îşi mută bîrlogu-n oraş,/ Vor să devină regizorii, actorii/ altor filme cu Tarzan,/ cu Fram, ursul… parlamentar./ Sau Cartea junglei robotizate./ Marile aglomerări/ şi civilizaţii urbane –/ jungla hitech./ Mowgli şi-ai lui/ au adoptat cu succes/ comportamentul de tip Shere Khan,/ Kha ori Baloo./ Lumea de azi?/ Un balamuc global./ O junglă urbană/ fără dresori” (Jungla urbană): lumea lui Ticu Leontescu este una aflată în stăpînirea îngerului căzut.

Registrele lirice din fiecare carte sînt foarte diverse. Astfel, în Se poartă negru, de exemplu, lîngă amintitele poeme ale apocalipsei, scrise în tonalitatea ironiei de­molatoare şi a sarcasmului, se regăsesc pasteluri delicate (Catedrală-n aer liber, Dimineaţă de Mai, Primăvara), imne pentru „străbu­nul” de la Hamangia (Strănepot de Hamangia), dar şi pentru Ovidiu exilat la Tomis, „impresii” ale pelerinului la Voroneţ, în atmosfe­ra vecerniei, într-un amvon plasat pe „mocheta ierbii”, cîntece ale continuităţii neamului pe temeiurile sale creştine („Iar eu strănepotul şi nepotul/ atîtor stejari legendari./ Sunt fiul şi fratele,/ bărbatul şi tatăl,/ unchiul şi stră-unchiul./ Cel mistuit de dor/ după moşii-strămoşii,/ nepoţii-strănepoţii…/ După uriaşul meu neam,/ răstignit şi tras pe roată,/ hrănit cu Miel,/ cu vin şi Pască!” – Oră astrală), identificîndu-se în Rugăciunea, Masa Tăcerii şi Coloana lui Brîncuşi, în misterul de la Cina cea de Taină ori în revelaţia de pe Crucea Jertfei, dar şi în „sfinţii nenăscuţi“ dintr-un poem închinat, deloc întîmplător, lui Ioan Alexandru. În fond, Ticu Leontescu îşi scrie poezia cu inima; Se poartă negru e cartea unui poet care vrea să se „îndumnezeiască”, regăsind lucrurile simple, dar adevărate, ca în O felie de Cuvînt: „Doamne, mi-e poftă/ de-o pîine de casă/ coaptă la vatră./ De-o cană cu lapte/ proaspăt muls./ Să mănînc şi să beau,/ precum trupul şi sîngele Tău,/ să capăt puls./ De-o felie de Cuvînt –/ pîine pentru sufletu-mi flămînd./ De-un cîntec/ din harfa cu psalmi./ Precum la o cină de taină,/ vreau să trăiesc./ Vreau să mă îndumnezeiesc”.

Lirica lui Ticu Leontescu e una a sentimentului religios, de identificare cu simbolurile christice; mai întîi e calea suferinţei de pe Via Dolorosa, în evocarea episodu­lui din Evanghelişti, dar şi în asumarea, figurarea interioară a acestuia: „Rabuni,/ nu voi urca vreodată Golgota,/ pe care Tu ai urcat-o cîndva,/ Dar am o Golgotă în mine./ O Golgotă numai a mea,/ pe care zi de zi o urc,/ epuizat, sub cruce…/ Şi eu, ca şi Tine,/ de fraţi fost-am trădat./ De Ane şi Caiafe, judecat./ De Irozi şi Pilaţi, condamnat./ Răstignit de călăi –/ urmaşii călăilor Tăi…/ Şi azi, sub Cruce, amîndoi,/ pe Via Dolorosa-n sus…/ Urcăm înspre culme./ Nici un pas înapoi./ Urmîndu-L pe Hristos,/ viaţa e-o jert­fă ne-ntreruptă,/ un Calvar./ Un drum lung al Crucii./ Iar Golgota – altar…” (Golgota din mine). Poemele din toate cărţile lui Ticu  Leontescu se structurează în jurul unor parafraze din spusele Apostolilor şi Evangheliştilor (din Sfîntul Apostol Pavel, mai ales: „Nu, n-am să plîng în viaţă comorile rîvnite,/ ce fac traiul ferice. Comorile deşarte./ Cînd vraja lor aţîţă elanuri şi ispite,/ ce ofi­lesc Edenul şi Ceru-l ţin departe. Voi năzui cu lacrimi eternele comori/ şi voi cînta mulţimii: Ceru-i comoara mea”, scrie poetul în Înmiresmînd Iubirea), în religia iubirii şi a călătoriei/ vieţuirii în lumina neînserată, evocîndu-L în metaforă („Cu ce să Te aseamăn fagur de bucurie,/ din văile cu lacrimi: c-un chiot de copil?/ C-un zbor suav de flutur? Cu mielul de april?”, scrie Ticu Leontescu în Tu eşti Aurora; apoi, Crinul cel din Vale sau Cuvîntul viu, cum e numit Mîntuitorul în Ce binecuvîntaţi am fi şi Iisus, Cuvîntul viu), căutînd contraforţii construcţiei sale lirice în nume din Vechiul şi Noul Testament: Nicodim, Marta, Zacheu, vameşul, Iuda, Simon, Ioan, Moise, Lot vin în poezia din Peste edenice ruine cu povestea şi chipul lor din cărţile sfinte: iată profetul, într-un portret liric antologic: „Profetul?/ E ochiul care vede clar/ gîndul ascuns, gestul murdar./ El starea lumii plînge/ cu lacrimi mari de sînge./ În faţa Cerului deschis,/ cînd lumea pentru el s-a-nchis./ Profe­tul?/ E mucenicul biciuit/ în tinda sacr-a unui schit./ E mielul fără de cusur/ pîndit de lupi jur-împrejur./ În faţa Cerului deschis, cînd lumea pentru el s-a-nchis./ Profetul?/ El e năpăstuitul Iov,/ lipsit de-al fericirii mov./ Dar din cuptorul dogorit/ el iese mai neprihănit./ În faţa Cerului deschis,/ cînd lumea pentru el s-a-n-chis./ Profetul?/ În faţa gloatelor năuce,/ el e… Iisus, ce stă pe Cruce./ Murind, El Strigă peste veac./ «O, iartă-i, căci nu ştiu ce fac…»/ În faţa Cerului deschis,/ cînd lumea pentru el s-a-nchis” (Profetul – II). Faţă cu această lume a omului deplin şi a sfinţeniei sale, poetul amendează sever lumea de azi care slujeşte la idoli sterpi. Dar în lumea păgînă, poetul călătoreşte în cultură pentru a descoperi cultul: alături de Brîncuşi în Recviem, O cupă de…tăcere şi Bacovia în Lacrima lui Ovidiu, Ticu Leontescu (re)descoperă valorile creştine, figurînd poetul însuşi prin Cain, călătorul în pustie, beduinul, nomadul, cruciatul, al Crucii, adică, Saul din Tars pe drumul Damascului: „Cult şi cultură/ fort şi con­trafort”, scrie poetul în Pe insula Malta.

Poezia lui Ticu Leontescu, de la pri­ma carte, Răstignită iubirea, la cea mai recentă, Peste edenice ruine asumă o simbolistică acroşantă care susţine mesajul liricii sentimentului religios. Mai întîi, floarea tutelară e crinul, simbol al Sfintei Fecioare, în poeme precum Alături de Tine, Crinul din Vale, Miresme din alabastru. Ce binecuvîntaţi am fi, Urări de nun­tă, Iuda, Iubirea doar, Crucea-răscruce, asociindu-se cu Cina cea de Taină, nunta, neprihănirea, cu cerul şi cu însuşi Christ. Apoi sînt moşii, denumirea generică pentru strămoşii mitici şi cei din arborele genealogic, arhetip familial într-o sumă de poeme reunite sub titlurile Pe prispa amintirii şi Bunica. În sfîrşit, melcul, simbol al regenerării periodice, „un glif universal al temporalităţii”, cum îi spune G.Durand, blînd şi tandru într-un poem precum Tandreţea melcului, străjuit de un motto din Sfîntul Apostol Pavel, care ne învaţă valoarea blîndeţii. Ticu Leontescu se alătură, într-o lungă serie care începe cu Daniel Turcea şi continuă cu Gheorghe Simon, poeţilor ce se îndreaptă, asemeni lui Saul din Tars, spre Damascul izbăvirii.

Revista indexata EBSCO