Dec 20, 2018

Posted by in Panoramic editorial

Marius CHELARU – Edituri moldave, autori moldavi

Gheorghe Andrei Neagu, Aşezămîntul, prefaţă (O lume în care sfoara vieţii este mai întunecată ca noaptea): M. Chelaru, cuvinte pe coperta a IV-a: Aureliu Goci, Şerban Tomşa, Editura StudIS, Iasi, 2018, 242 p

Cu ceva timp în urmă Gheorghe Neagu semna romanul Tabăra damnaţilor, despre universul foştilor deţinuţi care îşi caută loc, din nou, în societate. În Aşezămîntul e altă lume, nu mai puţin complicată, a suferinzilor de diverse handicapuri, pe care oamenii sînt prea puţin dispuşi să-i înţeleagă.

„Călătorim” într-un oraş despre care „locuitorii spuneau că dacă s-ar fi pavat cu aur drumul străbătut de butoaiele sau cisternele cu vin, s-ar fi  ajuns pînă la Bucureşti.” Avea o întreprindere  agricolă de stat şi o staţiune de cercetări, spitalul orăşenesc, în spatele căruia era un „aşezămînt”, „în care-şi duceau existenţa peste patru sute de handicapaţi”. Petre (se culcase de mic cu maică-sa, Marghioala, ea îl dusese la o şcoală specială, mărturisindu-i directorului motivul, dar şi acesta s-a culcat cu ea, iar copilul i-a urît cumplit pe amîndoi; de altfel, femeia trăgea la sex pe oricine, pînă şi pe preotul la care a mers să se spovedească), care „n-avea practic mai nimic”, doar „ochii exoftalmici trădau o uşoară hidrocefalie”, ne „deschide” „poarta”. Era „unul dintre cei rătăciţi” printre cei cu handicapuri de tot felul. De fapt „toţi cei care nu-şi găseau loc în societate se internau în acest aşezămînt”. „Lumea” îi considera un fel de nebuni. „Aşezămîntul” e populat de o galerie de personaje, unele cu nume „sugestive”, ca Ştefan Mădularu’, Tanţa Prepeleag (în căruţ cu rotile, „părăsită de mică, nu cunoscuse altă casă decît instituţiile de ocrotire”), Titi Şliţ, alţii ca Ileana, care ştia şi toaca-n cer, Costică, contabilul şef, căruia dacă-i spuneai „director, ar fi fost ca şi cum ar fi scărpinat un porc pe burtă”, făcea afaceri pe spatele internaţilor cu administratorul Dorin ori Mielu, magazionerul, cînd nu erau „ocupaţi” măcar să ciupească de fund vreo damă. Fiecare avea un loc al lui în această „lume. „Ziua, internaţii erau mai uşor de controlat”. Fiecare era cu „ale lui”, depinde ce-i „ieşea”, ori vreo „partidă” scurtă cu vreo femeie ori cine mai ştie ce. Noaptea era doar un supraveghetor pentru toate etajele; „atunci se slobozeau orgiile. Etajele fetelor viermuiau de vizitatori şi de gemete care mai de care mai sugestive”.

Peste toată această „lume” (cu ai cărei „internaţi” toţi îşi făceau tot felul de interese) e numit director Daniel Ştefan, care, spre spaima unui politruc, mai şi scria şi publica. Cînd vrea să facă lucrurile mai bine, se ciocneşte de ostilitatea celor vechi („o cîrdăşie colectivă mult prea mare”), se întîlneşte cu securistul „delegat”, apoi începe să găsească nişte foi scrise în cutia sa poştală despre lumea în care intrase şi oamenii din ea… O lume plină de cotloane în care pare că „lumina” nu pătrunde mai deloc sau cînd ajunge e murdărită de un fel de gri, pe care personajele îl acceptă fiecare în felul lui, descrisă într-un vocabular crud, direct. Cei din afară profită de internaţi, care profită şi ei, cei care pot, unii de alţii. Dramatismul şi nefirescul sînt „normalul” în „Aşezămînt”, descris în culori pe care le-am putea asemui unui tip de naturalism în tonuri crude. Personajele nu au toate „parte” de „portrete”, majoritatea fiind abia schiţate, definite mai curînd prin atitudini/ fapte/ felul în care sînt sau nu la mîna altora. Culorile maladivului, pestilenţialului sînt dominante. Rareori se iveşte cîte scurtă, abia clipind rază de culoare dinspre lumea „normală”. Factorul politic pare a fi doar un alt aspect folosit în construcţia naraţiunii, nedominant. Ce se vede în prim plan ţine mai curînd de „Aşezămînt” ca atare, oamenii din jurul acestuia, felul lor de a fi, de a vorbi şi raporta unii la alţii şi la lume.

De notat şi jargonul acelui loc imaginat de autor, care dăruie prin tot felul de conotaţii/ aluzii, figuri de stil, prin cum asociază personajele o culoare proprie, vie, lumii pe care o descrie, în care „sfoara” vieţii curge mai neagră ca noaptea, atît de întortocheat pentru cei de acolo. La final, mi s-a părut că şi foaia de hîrtie pe care scriam nu mai era albă, ci gri spre negru, cerneala tindea să fie cea deschisă la culoare, ceea ce se datorează şi felului în care scrie Gheorghe Neagu.

 

*

Mustegep Ulkusal, O viaţă în slujba Crimeii. Amintiri, versiunea română: Guner Akmolla, StudIS, Iaşi, 2018, 204 p.

Una din personalităţile de etnie tătară, născute în România, de luat în seamă din mai multe perspective (poate cea mai reprezentativă a diasporei tătare crimeene) – prin opera sa scrisă, prin faptul că a creat revista „Emel” (pe care G. Akmolla a adus-o în România, la Constanţa, unde a editat-o pînă în anul 2018), şi prin activitatea sa pentru cauza tătarilor crimeeni –, a fost Mustegep Ülküsal, Mustegep Hagi Fazîl, cum i se spunea în Dobrogea (1899-1996).

Sînt, dincolo de secvenţele despre lupta poporului tătar crimeean, Crimeea, Turcia ş.a., multe şi despre Dobrogea (societatea română/ turcă şi tătară de aici, unde a trăit mai bine de jumătate din viaţă)/ România de la început de secol XX, pînă la cele de-al doilea război.

Ülküsal a scris şi alte volume: Dobrogea şi turcii, 1940, 1966, Proverbele şi zicătorile turcilor crimeeni din Dobrogea, 1970, Amintiri din Berlin, în timpul celui de-al doilea război mondial, 1941-1942, şi Procesul de eliberare a Crimeii, 1976 şi, cel mai reprezentativ, Tătarii – turci – crimeeni (trecutul – prezentul – viitorul). A tradus în turcă Atila, Genghiz Han, Timur, de Manole Neagoe. Operele lui sînt traduse în română de Guner Akmolla, şi, pînă acum, în parte publicate.

Din amintirile sale putem vedea drumul pe care l-a avut în viaţă, eforturile pentru Crimeea într-o perioadă complicată, în care războiul şi înţelegerile politice ale puterilor vremii au decis soarta popoarelor. Sînt şi pagini care descriu, succint, din perspectiva sa de etnic tătar, ce se petrecea în/ cu România în diverse perioade, viaţa socială/ politică din România, partidele, alegerile, începînd cu anii cînd, student la Bucureşti, începuse să „urmărească” „programele şi aplicarea în practică a partidelor politice române”. „Cel mai convenabil pentru turci era Partidul Naţional Ţărănesc […] care cerea reforma agricolă şi cît mai multe drepturi şi libertăţi pentru minorităţi.” „În anul în care a intrat partidul în administraţie, 1931, ţinutul Kaliakrăi avea 70.000 de bulgari, 60.000 de turci, 20.000 de români şi kuţovlahi (aduşi din Makedonia şi instalaţi aici).” A fost o experienţă amară cu PNŢ. Nu a mai făcut politica vreunui partid.

„Amintirile mele se referă la activitatea desfăşurată de mine în Dobrogea, Crimeea, Germania şi Turcia”, scrie Ulkusal. Sînt şi elemente biografice, despre familie ş.a.. Unele se referă la educaţia sa, fie din familie, din partea tatălui, fie şcolară. Acestea relevă şi mentalitatea din familie, şi a comunităţii sale. A notat că „amintirile”: „trebuie să fie scrise cu sinceritate şi fidelitate”, fără „minciuni, ponegrire sau ură”. „Cel care îşi scrie memoriile e obligat întîi să se cunoască pe sine, să se judece pe sine însuşi.” „Ca sursă de inspiraţie voi avea memoria activă, fapte trecute vor fi reînviate prin scrisori, copii de scrisori, note de bază cu întrebări şi răspunsuri, felurite reviste, ziare, printre ele situîndu-se şi revista Emel”.

Citim despre multe, de la descrieri de locuri/ obiceiuri ale oamenilor (şi) din comunitatea lui Ulkusal, plecarea la studii la Istanbul, anii războaielor balcanice, cum au resimţit turcii/ tătarii din Dobrogea şi alte colţuri ale de acum fostului Imperiu ce se întîmpla. Citim despre intoleranţa românilor şi a turcilor/ tătarilor în unele situaţii, dar şi buna lor înţelegere, despre întîmplări din război (masacre, epidemia de tifos, foamete, refugiu, succesiunea armatelor în sate, comportamentul autorităţilor de o parte şi de alta ş.a.). Sau despre ce/ cum s-a întîmplat după primirea/ cedarea Cadrilaterului, emigrarea tinerilor turci/ tătari în Turcia. A fost interesant să privesc „în paralel” cu cele scrise de autori români, multe fiind descrise asemănător, altele mai puţin/ divergent. De altfel, şi G. Akmolla şi alţii au scris despre convieţuirea fără probleme a românilor cu tătarii, Dobrogea cînd Cadrilaterul era al României, apoi cedat Bulgariei, atacurile comitagiilor pe cont propriu, apoi sprijiniţi de Sofia, tensiunea în care trăiau oamenii acolo, atacurile bandelor de tîlhari ş.a.

Înainte de venirea comunismului oficialii români, scrie Ulkusal, au fost corecţi, în general ajutînd/ lăsînd comunitatea turcă/ tătară să-şi vadă de viaţă. După însă, lucrurile au fost diferite. Citim, de pildă, despre etnici tătari/ turci eroi de război în lupte grele, ca la Mărăşeşti, arestaţi, ucişi în beciurile securităţii.

Aşteptăm şi celelalte cărţi ale lui Ulkusal, deja traduse de Guner Akmolla.

 

*

Poezia lumii în oraşul poeziei, volumul întîi, traduceri din franceză: Maria Stancu, din italiană: Simona Stancu, din spaniolă: Valeriu Stancu, Editura Cronedit, Iaşi, 2018, 208 p.

 

În colecţia „PoeMondia” a editurii Cronedit, în selecţia şi cu prezentările lui Valeriu Stancu, a apărut o carte în care se regăsesc creaţiile a paisprezece poeţi care au vizitat în ultimii ani România, şi oraşul nostru, unii fiind în Iaşi chiar de mai multe ori. Aceştia sînt, în ordinea în care apar în carte: Guy Alix (Franţa), Serge Basso de March (Luxemburg), Philippe Delaveau (Franţa), Nuno Judice (Portugalia), Hughes Labrusse (Franţa), Dante Maffia (Italia), Luis Armenta Malipca (Mexic), Abdoullaye Fondé Ndione (Senegal), Marco Onofrio (Italia), András Petöcz (Ungaria), jean Portante (Luxemburg, Franţa). Gabriel Martin Quieroz (Mexic), Willem M. Roggeman (Belgia), Mohamed Salmawy (Egipt).

Mohamed Salmawy este cunoscut cititorilor revistei noastre şi din prezentarea pe care am făcut-o (în iunie, la „Carteaa străină”) romanului său Aripile de fluture, apărut, în traducerea Marianei Stancu cu un cuvînt înainte (Radiografia zborului) de Valeriu Stancu, tot la Editura Cronedit.

Este o selecţia interesantă de autori din diverse generaţii, din ţări de pe mai multe continente, cu stiluri/ tematici modalităţi de înţelegere a discursului poetic diferite. Mă voi rezuma acum la această succintă semnalare întrucît, aidoma lui Mohamed Salmawy, îi voi prezenta, pe rînd, în timp, fie aici , fie în „Poezia”, pe fiecare în parte cu cîte un volum personal, fie din cele apărute la editura Cronedit, graţie lui Valeriu Stancu, fie la edituri din ţările lor de origine.

Încheiem (nu înainte de a sublinia şi efortul traducătorilor şi cursivitatea versiunilor în română, dar şi faptul că e o iniţiativă interesantă şi aşteptăm şi alte volume în continuarea acestei antologii) cu un fragment din poemul Emil Cioran, te voi provoca la duel, pe care Dante Maffia (un poet cu nume în ţara sa, în care a primit numeroase şi prestigioase distincţii/ premii) l-a scris în România, la Brăila: „Emil Cioran,/  de-ndată ce voi ajunge acolo/ te voi provoca la duel!/ Că cineva ar fi putut să-mi strice devenirea/ nu m-aş fi gîndit./ Tu vorbeşti despre asfixierea devenirii…/ Şi spui că a trăi înseamnă să înduri/ magia posibilului.”

 

*

Tincuţa Horonceanu Bernevic, Anotimpul păpuşilor, cuvînt pe coperta a patra de Ştefan Doru Dăncuş, Editura Singur, Tîrgovişte, 2017, 108 p.

 

Este prima dată cînd am în faţă un volum al autoarei care locuieşte în Bacău; de fapt nu ştiu nu ştiu dacă mai are şi altele. Acest antimp al păpuşilor dezvăluie cititorului o autoare al cărei univers călătoreşte între azi, în care este „umbră îndrăgostită” şi ştie că „dragostea nu se trufeşte” şi miriştile copilăriei, acel illo tempore al fiecăruia dintre noi în care „aromele îmbracă pereţii” şi lumea musteşte de puteri magice, între un ieri dominat de prezenţa mamei şi un prezent cu greve ale „bugetarilor supăraţi pe guvern”, cîinilor vagabonzi dar şi al împlinirii în şi prin iubire. Totul într-un decor care degajă intimitate… ca într-o casă de păpuşi.

Dar, în toate acestea, se poate bucura nespus de minunea care este o panseluţă de toamnă, de care „te poţi îndrăgosti”, scrie Tincuţa Horonceanu Bernevic, o autoare sensibilă, care îmbrăţişează „limba română[…]/ ca pe o rudă”.

Să vedem ce va fi după anotimpul păpuşilor, care ne dă speranţe să aşteptăm, cu un scurt poem, Acasă: „Acasă e un spaţiu atît de mic/ în care se poate ghemui un singur cuvînt/ uneori silabele se îmbrăţişează strîns/  ca să-i poată face loc unei lacrimi/ acasă e un loc lîngă inimă/ în care nu încape nici o deşertăciune/ icoanele tac în noi/ şi tăcerile au miros de tămîie”.

 

*

Irina Prisăcaru, Din clipa timpului, cuvînt înainte (Irina Prisăcaru – o autoare inventînd timpul care nu există) de Nicolae Dabija,  Editura StudIS, Iaşi, ilustraţii: Cornelia Prisăcaru Zota, 2018, 70 p.

 

Citind o carte de debut este ca şi cum ai bea prima dată dintr-un izvor cu apă de suflet. Înainte de prima sorbitură te întrebi cum va fi gustul acestei lecturi. În cazul de faţă autoarea şi-a dorit ceva ca o plutire între dragoste, căutarea iubirii, pierderea a ceva preţios (şi a celui de la care a venit dragostea, din ce citim în aceste pagini) şi „tăcerea trecerii”, fuga de „monştrii cu chip de lut”, plutirea între a dori să înţelegi şi a încerca să fii departe de durere, de întuneric şi aproape de lumină. Şi sînt multe feluri în care se „creionează” se descrie autoarea: „sînt zăpadă zvîntată de vînt”; „florile iernii de pe geamul camerei”, „negrul şi nimicul dintre stele”, „o părere […] între cer şi mare […]/ între muţenie şi cuvînt” ş.a.

„Cuvintele mi-au venit treptat, scrie autoarea în cuvîntul său de început, „întîi ca o aşteptare necontenită şi plină de freamăt a iubirii”, „apoi ca o explozie a plenitudinii şi împlinirii sentimentului de-a fi găsit-o”, „iar mai apoi ca o cădere dintr-un zbor brutal”, pentru ca, în ele din urmă, „să devină o mărturie a suferinţei” scrie autoarea în cuvîntul său de început.

Omul, este, în viziunea Irinei Prisăcaru, poate mai puţin de o clipire de pleoapă a eternităţii („clipa timpului”). Şi, cu toate acestea, tot ce înseamnă timpul, inclusiv ca viaţă a fiinţei umane (care „nu poate fi decît prin zbatere”), e „convertit” în miresme, senzaţii/ sentimente, iarbă, iubire (atunci cînd „fixezi” „braţele infinite ale timpului/ care „la ora tinereţii eterne/ în inimile noastre”, şi, astfel, simţi că ai pătruns în „ora tinereţii eterne”, şi, scrie Irina Prisăcaru, afli „cum cîntă raiul în oameni”), lipsa/ pierderea iubirii (care, şi ea, „are nevoie de o clepsidră”) rătăcire, cer şi pămînt, tăcere, uitare de sine. Şi, mai ales, nevoia de „pereche”, de „celălalt”, de cel iubit… sau/ şi de credinţă, pentru a face faţă celor ce îi sînt sortite.

Sînt cîteva gînduri despre ce spune în această carte Irina Prisăcaru, despre „viziunea sa personală” „transcrisă” în haine de vers. Aceste „haine” sînt ţesute şi în vers alb, şi în poeme rimate, uneori în acelaşi text, din care transpar cele spuse mai sus, şi dorinţa de a se „mărturisi” pe sine. Şi se întrezăreşte şi un început în care se întrevăd şi căutări, şovăieli, dar şi lucruri care pot însemna un pas pe tărîmul poeziei. Un „pas” care (şi din punct de vedere al ideilor, dar, după cum se vede în unele metafore, şi al felului în care poate să simtă cuvîntul Irina Prisăcaru) ne îndeamnă să aşteptăm un viitor volum. Este o carte (ilustrată) care s-a căutat să arate bine, dar nu ostentativ, şi în ce priveşte realizarea tipografică.

Revista indexata EBSCO