Dec 19, 2018

Posted by in ARTE

Neculai VOLOVĂȚ – De sunătoare, sau de anghinare?

Zilele Festivalului internațional de teatru pentru publicul tânăr ne-a propus în ediția din 2018  reprezentații extrem de variate, de la instalații cinetico-fonice, clovnerii și marionete, la piese de teatru în montări clasice sau extrem de moderne, organizatorii evenimentului întrecându-se pe ei înșiși ca de fiecare dată.

Simultaneitatea cu alte evenimente  culturale de anvergură, cum a fost FILIT-ul sau salonul de carte Bookfest, l-a pus pe consumatorul de cultură să decidă destul de greu în alegere, sau l-a determinat să gâfâie, alergând de colo colo, să nu piardă vreo manifestare.

Cum sunt un spectator nesățios, am încercat să-mi însușesc cât mai mult din oferta generoasă a festivalului, dar la un moment dat, atenția mi-a fost atrasă ca într-un vortex al curiozității de ideea unui spectacol surpiză la Iași, inedit ca abordare, al unui dramaturg destul de controversat al teatrului contemporan, Tim Crouch. E vorba despre piesa ”Autorul” pusă în scenă, deși termenul nu e deloc propriu, fiind o montare fără scenă, a Teatrului Național ”Marin Sorescu” din Craiova, spectacol în regia lui Bobi Pricop.

A fost un experiment, pe care, nu știu câtă lume care a fost în sală, s-ar încumeta să-l retrăiască, așa cum de multe ori facem  după alte reprezentații teatrale.

Spectacolul este oarecum o copie a unei montări făcută de Tim Crouch însuși, care este și actor și regizor, prezentată pentru prima dată în bătrâna Anglie în 2009 la Royal Court, apoi la festivalul  din Edinburgh în 2010,  pentru ca ulterior să fie prezentă în multe teatre ale lumii, spre exemplu  la  ”Kirk Douglas” Theatre din Los Angeles, cu o audiență impresionantă.

Varianta naționalului craiovean îl are ca protagonist pe binecunoscutul actor Claudiu Bleonț, strecurat în sală printre spectatori, tuns foarte scurt, prizonierește, cu un chip extrem de calm și de liniștit, cu ochelari fumurii care parcă prevesteau de cum l-am zărit, că lumea din spatele lor e lumea din capul celui pe care avea să-l interpreteze, un autor tulburat până la epuizare psihică.

Experimentul teatral propus, ne-a așezat pe toți spectatorii într-un spațiu destinat convențional scenei, căci nu există scenă, nici măcar ideea ei, pe câteva rânduri de scaune, față în față, precum în parlamentul britanic de unde se trage dramaturgul. Așezarea configura clar o dispută, sau mă rog, un dialog, anticipat aprins, că doar e teatru, printre spectatori fiind descoperiți rând pe rând și ceilalți trei actori, Ioana Florentina Manciu, Vlad Drăgulescu și Vlad Udrescu, care alături de Claudiu Bleonț parcurg împreună cu spectatori un surghiun al spiritului într-o lume pe care nu te aștepți să o întâlnești, ca privitor cuminte ce vine la teatru cu gândurile cele mai normale, despre viață, sau artă.

Lipsită de imagini scenice, de coregrafie, ori de scenografia sugestivă a spectacolului obișnuit,  această reprezentație  nu pune nimic pe tavă, spectatorului, el fiind de-a dreptul constrâns să-şi imagineze totul, doar prin textul autorului care devine pe nesimțite un metatext prin dezbaterea lui de către actorii care narează direct celor de lângă ei, provocându-i, ca-ntr-o introspecție creativă a tuturor.

Crouch își pune actorii în situația de a se întreba dacă pot refuza un rol care îi face să trăiască pe propria piele ororile lumii, sau dimpotrivă, îl acceptă, nu atât pentru că s-ar dedica artei, cât pentru nevoia materială de a primi un rol ca să subziste. Se înjură vârtos, ni se exemplifică cum tremură trupul unuia înjunghiat, ba chiar ni se cere să încercăm imitarea, nu ca într-un joc de copii, ci mai degrabă ca  a celor din ospiciu.

Cât despre spectator, lui i se induce treptat ideea că este responsabil pentru ceea ce alege să vadă, drept pentru care cum spunea chiar Tim Crouch într-un interviu, faptul că se pleacă din sală în timpul spectacolului sau nu se aplaudă la sfârșit e ca ” o adevărată binecuvântare”.

„Sânge și muie” (sper că  cititorul revistei suportă vulgaritatea extremă mai ușor decât am făcut-o eu în timpul reprezentației ) și multe alte obscenități, strigate în repetate rânduri de actori, iată ce ne propune autorul, într-o povestire încrâncenată despre un spectacol care fusese jucat deja pe scena unui teatru și care devenea în spectacolul nostru, prilej de analiză și retrăire post-factum a autorului cât și a actorilor, supuși ca și spectatorii la chinurile imaginării abominabile a abuzului sexual al unei minore de 12 ani de către propriul tată, sau și mai oripilant al copilului colegei actrițe, venită cu restul trupei la un party după reprezentație, la autor acasă, copil în vârstă de doar 8 luni, a cărui suzetă căzută sugestiv, este înlocuită în mintea bolnavă a personajului autor, ”ușor, fără violență”, de penisul său.

Justificarea acestor expuneri oribile, vrea să se constituie în neliniștea metafizică a  spectacolului, în care publicul prins cu garda jos, este pus să încaseze în plex  uimirea în fața ororii, a lumii care se descompune tot mai mult. În nararea dialogului cu soția sa, care-l înteabă cum e posibil să scrie despre așa ceva, autorul ne răspunde, ”Cum poți să nu te uiți? Societatea e definită de limitele ei, nu de centru”.

Spectatorul, spun eu nu mai este spectator de teatru în acest experiment, pentru că de fapt  și spectacolul este definit tot de limite. Până unde poate merge teatrul ? E întrebarea care, cu siguranță, ți-o pui după această experiență trăită șocant și dezgustător, în care imaginația proprie îți este manipulată pentru a trăi alături de actori mizeria lumii.

Acolo în sală, unde am văzut mulți actori, critici, profesori de teatru și obișnuiți ai sălilor de spectacol, nu mai ești spectatorul firesc, cu emoția artistică naturală, revelatoare, ci ești determinat să te transpui într-un fel de criminalist care află mecanismul producerii unui abuz sexual, ori al strivirii capetelor, ori violurilor anale, povestite de personajul spectator care e dispus să vadă orice se transpune scenic,  interpretat foarte natural de Vlad Udrescu, sau să intri în pielea unui psihanalist ad-hoc pus să observe actele deviante ale autorului, personaj întruchipat de Claudiu Bleonț cu siguranța-i specifică, autor care în final iese el însuși din sală, pe întuneric, la propriu, dar și figurativ, explicând prin narare, o ieșire care poate sugera o minimă responsabilizare a autorului însuși care configurează limitele teatrului. Aș zice că ieșirea aceea a fost aproape ca un fel de colac de salvare a  reprezentației/experiment, prin sugestia puternică, altfel cred că s-ar fi ales cu huiduieli din partea publicului, oricât de scrobit ar fi fost el.

Tânăra actriță Ioana Florentina Mancea te impresionează întradevăr pentru puterea ei de transpunere în victimă, actrița personaj devenind ea însăși victimă, pusă nemilos să ”improvizeze” în dialogul cu autorul care-i înrerupe povestirea tulburătoare, solicitându-i insistent, ca un maniac, să repete trăirile până la limitele insuportabilului.

Celălalt personaj, care sugerează un actor cuminte, cu o apariție plăcută, pus în situația de a povesti despre rolul său aproape contremploi, al tatălui abuziv și incestuos, este interpretat de Vlad Drăgulescu destul de liniar în prima parte, dar spre final, chiar intră în pielea personajului chinuit de rolul ingrat pe care l-a jucat și l-a rememorat dureros în fața publicului.

Nu putem ghici care a fost rolul regizorului Bobi Pricop în acest experiment, dar nici nu are rost să ne batem capul, căci și așa noi spectatorii prezenți am fost suficient de vinovați de ce ni s-a întâmplat,după cum sugerează Tim Crouch.

În esența reprezentației, pot zice că rolul demiurgic al autorului unei creații artistice nu mai există, inversându-se rolurile și mai ales înțelesurile spactacolului, care devine contrafacerea  realității  raportată la propria imaginație a spectatorului și la opțiunea sa de a accepta că e firesc să trăiască ceva oribil, motiv pentru care, în opinia mea, arta dispare într-o astfel de pseudodramaturgie.

Sunt convins că există suficienți, cronicari sau simpli spectatori, care vor susține contariul, că chiar e artă, într-o formă pe care nu mai suntem de mult capabili să o înțelegem. Nu-i pot aproba, dar nici arăta cu degetul,  dacă ar sușține asta, fie din nevoia lor de a fi altfel decât majoritatea, care nici măcar nu mai este, de mult, puritană sau obtuză și nici nu-i bănui de vreo anume genialitate.

E doar dreptul lor la opinie și îl accept, dar în același timp amintesc că e și responsabilitate în a încuraja așa ceva, cum este și cea a autorului ori spectatorului în viziunea lui Crouch.

Să nu se înțeleagă cumva că insinuez că nu era cazul să fie  jucată, ori adusă în cadrul festivalului ieșean, departe de mine gândul acesta, ci doar că odată consumat acest act teatral, nu-ți mai trebuie să-l revezi.

Am plecat acasă, nu cu dureri de cap, chinuit de întrebări, cum adeseori plec după un spectacol reușit, ci cu crampe la stomac și cu un colicist blocat chinuitor, care m-au pus în situația unei mari dileme asupra felulului de ceai ce trebuia musai să-l consum. De sunătoare sau de anghinare?

Spectacolul, deși cred că toată lumea ar fi de acord să-l denumească doar un  experiment teatral, la care am reușit să rămân până la capăt, căci așa optasem, fără însă a bate din palme la sfârșitul lui, este profund vulnerabil, cauza fiind însăși vulnerabilitatea a ceea ce poate însemna un ”autor”, așa cum îl propune Crouch, el însuși probabil vulnerabil ca-n oglinda transpusă scenic.

Revista indexata EBSCO