Dec 19, 2018

Posted by in ARTE

Dragoș COJOCARU – Plácido Domingo – 149: Luisa Miller

În pluri-decenalul meu „cult” faţă de Plácido Domingo, iniţiat în copilărie şi întărit peste ani atât prin argumente din ce în ce mai raţionale, cât şi prin uimirea pururi sporită de tot mai incredibilele realizări ale acestui artist incomparabil, am mai păcătuit – e drept, nu prea adesea – şi prin „necredinţă”. Poate că cel mai mult şi mai frisonant am făcut-o atunci când, în urmă cu două stagiuni, tenorul spaniol ne-a anunţat că va urma să atace rolul tatălui din melodrama verdiană Luisa Miller, o minunată prelucrare lirică a dramei în proză Intrigă şi iubire a lui Friedrich Schiller. Cunoşteam opera din adolescenţă: pe atunci, ascultam la infinit înregistrarea de la radio a ediţiei discografice din 1979, realizată de Deutsche Grammophon şi dirijată de Lorin Maazel, iar piesa de referinţă (pe care mai apoi o fredonam asiduu, inclusiv în timpul îndelungatelor plimbări cu bicicleta) era, fireşte, aria tenorului („Quando le sere al placido”), în interpretarea marelui tenor Plácido Domingo. Peste ani, reperele s-au înmulţit, nu doar în privinţa acestei arii, probabil cea mai frumoasă scrisă de Verdi pentru tenor (îmi amintesc supriza produsă de versiunea „manieristă” impresionantă a lui Aureliano Pertile), ci şi în materie de înregistrări audio complete ale operei (există destule, mai ales făcute in house), cărora mai târziu li s-au adăugat şi cele câteva, încă prea puţine, integrale video disponibile, dintre care două, cele mai bune (realizate tot în 1979, la Metropolitan şi respectiv la Covent Garden), îl au ca Rodolfo – numele protagonistului masculin – tot pe Plácido Domingo, în creaţii ce ridică ştachete a căror eventuală depăşire îmi întrece prea de tot imaginaţia…

În toate aceste versiuni, însă, m-a suprins, încă de la început, prezenţa ici şi colo a unor momente (bine localizate) de agilitate (în martellato: ta-ba-da-ba-da) în partitura baritonului (Miller, rolul patern): aceste scurte acrobaţii vocale (evident binevenite în balada hedonist-nonşalantă a Ducelui de Mantua din Rigoletto, de pildă) mi se păreau aici – mai ales în cabaleta „Ah fu giusto il mio sospetto” şi în intervenţia solistică „A quel Dio ti prostra innante” din scena a treia – incompatibile atât cu vârsta, cât mai ales cu ferm asumata demnitate soldăţească a personajului: bunăoară, în interpretarea altminteri magnifică a lui Renato Bruson, îmi sunau de-a dreptul ca nişte behăieli penibile, chiar dacă Sherrill Milnes sau Cornell MacNeil le rezolvau cu mai multă prestanţă… Ei bine, a trebuit, ca de atâtea alte ori, să vină tot tenorul Plácido Domingo, acum în postură de bariton, ca să îmi lumineze rostul verdian al acestor vocale sacadate. A făcut-o în primul rând, tehnic, printr-o atenuare masivă a execuţiei staccato, atenuare dictată fireşte şi de mai mica elasticitate vocală de care artistul dispune la vârsta pe care o are (şi pe care o aduc în discuţie fiindcă nu şi-o ascunde). Dar a făcut-o, mai ales, printr-un salt calitativ în lectura psihologică a personajului, acolo unde nimeni nu îl poate întrece. Astfel, în cabaleta din primul tablou, insistenţa sacadată pe e-ul din sospetto părea dintr-o dată să se desprindă de artificiul vocal cu mize virtuozistice, pentru a ne dezvălui frisonul fizic trăit efectiv de personaj în clipa când crede că a descoperit că sumbra bănuială prealabilă se preschimbă îngrozitor într-o şi mai cumplită certitudine: copila sa era înşelată de un impostor („A fost întemeiată bănuiala mea”)… Iar în al doilea caz menţionat (solo-ul baritonului din marea scenă colectivă, când Miller îşi ridică fiica îngenuncheată implorator dinaintea trufaşului conte Walter), acelaşi figură executată pe i-ul din malvagi („A quel Dio ti prostra innante/ dei malvagi punitor” – în traducere: „Să te pleci în faţa acelui Dumnezeu/ care îi pedepseşte pe cei răi”), nu mai constituia nici ea o piruetă elegantă dar superfluă, ci exprima visarea înaripată (aşadar net desprinsă de realitate) a părintelui încrezător într-o justiţie divină care îi „scutură” pe ticăloşi – justiţie ce gravitează, dacă mai încape vorbă, cu mult mai presus de tristele fapte ce par să o conteste vehement… Şi astfel, având prilejul să pun degetul pe tot atâtea aparente răni ale partiturii, mi-am dat seama, necredinciosul de mine, încă o dată, de geniul relativ al interpretului, care, la rândul său, dădea seama de geniul absolut al compozitorului.

În toate cele trei spectacole la care am asistat în teatru, debutantul pe rolul cu numărul 149 din carieră s-a menţinut (cum de altfel se plasase încă din reprezentaţiile precedente, prima fiind transmisă la radio) la nivelul cel mai înalt posibil al artei sale interpretative, ceea ce înseamnă un nec plus ultra atât în retrospectiva istorică, cât şi în perspectiva ideală. Prezenţa sa fizică formidabilă, expresivitatea sa facială tuşantă în fel şi chip, întotdeauna bine temperată, vocalitatea sa sănătoasă şi vârstnic-virilă, stilul său cantabil verdian incomparabil: iată principalele trăsături, completate prin alte infinite detalii subtile, prin care, în acest interpret complet, Verdi şi-a găsit tălmăcitorul cel mai fidel şi mai strălucit. Iar dacă aria „Sacra la scelta è d’un consorte” a răsunat cu toată autoritatea părintească sprijinită nu doar pe tăria de nezdruncinat a caracterului individual al lui Miller, ci şi pe temeiurile naturale şi spirituale ale valorilor familiale milenare, marele duet din ultimul tablou dintre tată şi fiică a stors (că doar ăsta-i şi scopul melodramei) lacrimi la fiecare reluare în teatru… Din fericire, spectacolul de matineu din 14 aprilie a fost transmis în HD în cinematografe din întreaga lume (mai puţin în „capitala culturală a României”), în aşa fel încât putem spera în realizarea ulterioară a unui DVD oficial: deocamdată, această înregistrare de însemnătate istorică poate fi vizionată – şi răsvizionată, cu aceleaşi efecte lacrimogene – pe site-ul Operei Metropolitan (secţiunea „Met on demand”). În noaptea dinaintea acestui matineu, emoţiile au fost mari şi pentru Plácido Domingo: din pricina imensei responsabilităţi, el nu a putut dormi („Ultima dată când m-am uitat la ceas era patru dimineaţa” – ne-a spus abătut, cu două ore înainte de spectacol, în tunelul pentru autoturisme de la Met, unde îl aşteptasem împreună cu prietena Natalia Sizikova. „Mai bine veneaţi la spectacolul următor”, a adăugat el pesimist, în timp ce îşi mângăia simbolic gâtul cu garoafele albe dăruite de admiratoarea din Kazahstan. „Dar în fine, o să vedem…” a conchis el intrând în teatru, în timp ce noi încă ne mai chinuiam să îl încurajăm prin vorbe şi prin zâmbete care, însă, nu erau tocmai ale noastre). A ieşit un spectacol care va rămâne de unică referinţă, iar după aplauze, pe culoarul unde l-am aşteptat ca să îl felicităm, un Domingo nou-nouţ, înconjurat de familie (inclusiv de nepoţii Placidito şi Alvarito, ultimul trâmbiţând, la evidenţa succesului repurtat de bunicu-său, că vrea şi el să fie cântăreţ de operă, iar taică-său temperându-l cu ideea că va trebui să studieze muzică şi să înveţe limba italiană, eheeei…), şi-a făcut o luminoasă apariţie, numai zâmbet, cu „satisfacţia muncii împlinite”. Dincoace de nepreţuitele poze şi filmuleţe făcute acolo şi atunci, va rămâne amintirea de neşters a unei seri şi a unei serii de Luisa Miller de inestimabilă, verdiană memorie…

Am început cronica prin evocarea elementului extraterestru, supranatural al evenimentului, însă reuşita deplină a acestei reprezentaţii s-a datorat şi unei echipe de maxim nivel mondial. În rolul titular, superba Sonya Yoncheva (debutantă şi ea pe rol şi ajunsă acum, ca record, la a treia transmisiune „Met in HD” din cadrul aceleiaşi stagiuni) a strălucit prin frumuseţea fizică şi a sedus prin vocalitatea nu doar penetrantă în imensul auditoriu, ci şi magistral modulată în nuanţe interpretative găsite cu inteligenţă (şi, de ce nu, cu feminină intuiţie). Ca de obicei în intenţiile şi în realizările sopranei bulgăroaice, personajul îmbină forţa mentală şi vulnerabilitatea dezvăluită situaţional. Iar dacă în aria „Tu puniscimi, o Signore” am văzut-o un pic reţinută (poate dintr-o prea intenţionată detaşare de modelul impus de Renata Scotto), cabaleta „A brani, a brani, o perfido” a răsunat cu deja contrastantă vehemenţă, iar prin solo-ul „La tomba è un letto sparso di fiori” din cuprinsul duetului tată-fiică din ultimul act, solo executat cu cristalin-angelică inocenţă, ea şi-a întrecut ilustra antecesoare, meritându-şi ovaţiile publicului (şi, cum nu era greu de anticipat, buchetul de trandafiri pe care i l-am aruncat peste fosa orchestrală la aplauzele finale)… Pentru rolul de mezzo-soprană Federica (aristocrata care, şi ea, urmăreşte, fără rele intenţii, să se mărite cu Rodolfo), tânăra Olesya Petrova a adus o contribuţie suprinzătoare nu atât prin super-abundenţa vocală de care dispune (şi pe care ştie să şi-o dozeze, infinitezimal, până la suavitate, cum a demonstrat în fermecătoarea secţiune andantino affettuoso „Dall’aule raggianti di vano splendor” a duetului cu tenorul), cât mai ales prin bogăţia de reacţii cu care a ştiut să îşi construiască şi să îşi dezvolte personajul, plasându-se şi ea (cu mult) mai presus de soluţiile deja existente în oferta audio-video (incluzând-o aici şi pe foarte regretata Elena Obrazţova). O altă tânără promiţătoare, soprana Rihab Chaieb (înlocuită din motive medicale, dar cu toată competenţa, de Heather Johnson într-una din seri) a creat şi ea o Laura de o prospeţime îmbucurătoare pentru viitorul acestei arte.

Tenorul Piotr Beczala, al treilea debutant, era şi el cea mai indicată opţiune internaţională pentru rolul înfierbântat al lui Rodolfo şi, fără nici o mirare, s-a ridicat la înălţimea tuturor aşteptărilor vocale şi scenice. Ba chiar excesul de înfierbântare al personajului, de care s-a lăsat contaminat şi individual, putea să-l ducă la o nefericită căzătură (în seara, pentru noi, a doua) atunci când, rotindu-se ameninţător pentru toţi cei de faţă, cu pumnalul în mână, s-a dezechilibrat şi a poposit cu şezutul pe fântâna din decor, aflată spre norocul său pe traiectoria de marşarier descendent în care se pomenise antrenat cu romantică orbire… Nu putem trece însă sub tăcere aria „Quando le sere al placido”, intonată cu toată simţirea şi lipsită, în general, de ocurenţele glotale care, la modul slav, îi mai subminează câteodată italienitatea emisiei vocale… Finalmente, cuplul de başi aflaţi de partea răului (Contele Walter şi mâna sa dreaptă, Wurm), şi-a găsit o dublă încarnare ideală în Alexander Vinogradov (la un strălucit debut pe scena Metropolitanului) şi, respectiv, în Dmitry Belossekskiy (cu mai vechi state în acest teatru şi în cronicile noastre): amândoi cu vocile excelente pe care le cunoaştem şi parcă anume chemaţi să îşi repună personajele în complexitatea psihologică plenară, sau chiar pur reacţională, pe care o merită această creaţie verdiană.

Chemat să repare, de fapt, ireparabilul produs prin jenanta şi, pentru noi, revoltătoarea îndepărtare de la Metropolitan a maestrului James Levine (pe motivele unui „scandal sexual” legat de fapte petrecute – sau nu – cu multe decenii în urmă), dirijorul Bertrand de Billy a oferit o conducere muzicală viguroasă şi totodată atent articulată, care ne-a confirmat, în ceea ce îl priveşte, impresia foarte bună lăsată prin Traviata de la Viena şi prin alte ocazii. Orchestra şi corul Metropolitanului au dat şi ele totul, iar mizanscena semnată de Elijah Moshinsky (excelent susţinută de scenografie, costume şi lumini), deşi mută acţiunea în Anglia secolului al XIX-lea, rămâne totuşi în graniţele respectabile ale tradiţionalismului ce vizează o expresivitate dramatică prin intermediul formelor frumoase, în ciuda frontală (şi sfruntată) a mai mereu jalnicelor exhibiţionisme interpretative care fac legea regiilor în mod curent la nivel planetar, susţinute şi de o anumită categorie de public râvnitoare de perverse deturnări profanatoare. A fost, şi în această privinţă, un triumf al frumosului.

Invitat, la final de sezon, să răspundă unui sondaj care întreba care a fost cea mai mare reuşită a stagiunii 2017-2018 a Metropolitanului, publicul postului de radio Sirius XM (care transmite săptămânal de aici mai multe reprezentaţii în direct) a răspuns, în copleşitoare majoritate: Luisa Miller. Eu, unul, ştiu de ce…

 

Verdi: Luisa Miller. New York, Metropolitan Opera. 06, 09, 14 (matineu) Aprilie 2018. Luisa Miller: Sonya Yoncheva; Rodolfo: Piotr Beczala; Miller: Plácido Domingo; Contele Walter: Alexander Vinogradov; Wurm: Dmitry Belossekskiy; Federica: Olesya Petrova; Laura: Heather Johnson (06), Rihab Chaieb (09, 14); Un ţăran: Patrick Miller. Dirijor: Bertrand de Billy. Scenografie şi costume: Santo Loquasto. Lumini: Duane Schuler. Regizorul reluării scenice: Gregory Keller. Mizanscenă: Elijah Moshinsky.

Revista indexata EBSCO