Dec 19, 2018

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Recuperări fabulatorii

Cînd şi cînd, mai degrabă rar, dinspre Mălina Aniţoaei (de acolo de unde stă ea ascunsă după mormane de cărţi citite una după alta) vine cîte un semn în formă de volum nou izvodit de o autoare sfioasă şi retractilă în faţa lumii. Fiecare volum e o bucată din ea şi acest fapt se vede mai mult decît la alţi scriitori, prinşi în complicate socoteli cu ei înşişi şi apoi cu lumea în care trăiesc.

De această dată, Mălina Aniţoaei a trimis o alcătuire în care universul figurat de litere negre se suprapune mai mult ca niciodată cu trăiri de altădată, ale celei care semnează cartea, precum şi ale personajelor de la care a pornit, personaje care s-au topit, unul cîte unul, în inima largă a celei care i-a primit. Într-o vreme cînd lumea e pe punctul de a se îndepărta tot mai mult de ceea ce o făcea cîndva mai acceptabilă, am ales cu plăcere să scriu despre aceasta carte care vine dinspre Bucovina (Cînd tata avea tată, Editura „Ion Prelipcean”, Horodnic, 2018).

A scrie despre ce a fost într-o primă etapă a vieţii noastre e o îndeletnicire care i-a marcat pe mai mulţi scriitori, în ipostaze cît mai diferite, desigur. Mălina Aniţoaei, departe de a arăta interesată de un „model” oarecare, îşi ordonează cum ştie propria-i zestre de amintiri; necăutînd căile ieftine ale originalităţii, prozatoare reuşeşte să impună o reţetă sigură şi de efect, dînd realităţii ceea ce e de dat şi ficţiunii beletristice, de asemenea, ceea ce îi este specific. E un volum care are valoare de fixare a amintirii, într-un sens astăzi mai puţin uzitat, acela prin care vechii greci se opuneau astfel fricii de moarte. Nu eşti întru totul mort, atîta cît se mai vorbeşte despre tine. Iar amintirile prelucrate au intrat, iarăşi de foarte de mult timp, în acea magmă din care s-a alimentat literatura. Autoarea nu şi-a pus problema apartenenţei la un gen oarecare a ceea ce scrie în această carte. Paginile pot fi amintiri, file din memorii, schiţe beletristice, elemente ale unui joc de „puzzle” din care să rezulte apoi propria-i carte a copilăriei. Doar că prozatoarea (ieşeană prin naştere) stabilită de o vreme la Rădăuţi, a simţit un imbold mult mai interesant: acela de a fixa imagini care, trecute prin filtrul unei sensibilităţi artistice dublate de acumulări culturale certe, se desparte de subiectivitatea restrictivă, intrînd în acea sferă largă de interes, specifică, dintotdeauna, literaturii. Prozatoarea scrie despre satul Pietrăria, de deasupra Iaşilor, despre cei apropiaţi ei şi despre o lume întoarsă în timp cu nişte decenii. Într-un stil care nu depăşeşte cadenţa unei confesiuni şi a unei declaraţii de apropiere afectivă, naratoarea caută mărturisirea care poate asigura echilibrul scriiturii: „Cum pot eu să visez fără încetare jucăriile mele de lemn, mărul, via, adîncul acela uscat de mare, acordeonul, tremurul mamei, chipul tatălui meu? Cum pot să mă vindec de drumul fără întoarcere, cînd nimeni n-a putut s-o facă vreodată? Dacă aş şti să cînt la acordeon, aş cînta pînă noaptea tîrziu, pînă cînd scoicile ar prinde viaţă şi marea ar deveni mare şi Dealul Repedea ar fi plin de flori, iar eu aş putea să mărturisesc lumii că nu are importanţă unde trăieşti, locul în care te-ai născut are aîta magie încît îl porţi cu tine mereu.”

Viaţa în sine e un drum fără întoarcere, chiar dacă, de multe ori, încercăm acest lucru. Fără să căutăm nostalgii inutile şi sentimentalism ieftin, fiecare dintre schiţele în creion gros realizate de Mălina Aniţoaei trimite spre greutatea lucrării lor (posibile) în materiale grele. Dar autoarea a preferat doar să sugereze  profunzimile, dând aparenţe de mici poeme în proză unor texte ce se duc astfel dincolo de memoriile obişnuite. Asemenea texte, într-un mecanism instituit de secole, rotunjesc, mai mult sau mai puţin, imaginea celui care le ordonează în acest scop; în ceea ce o priveşte pe Mălina Aniţoaei, abordarea ei evidenţiază încă o dată generozitatea cu care a ştiut să privească/ să primească/ să re-investească gratuit ceea ce viaţa a considerat potrivit să îi ofere. Prozele adunate în volum (cu toată aparenţa lor memorialistică) sunt recuperări fabulatorii transformate în imagini care merită reţinute, în integralitatea lor sau prin ceva anumit asupra căruia naratorul ştie să atragă atenţia. Desigur, fiecare schiţă ar putea să devină o materie consistentă pentru o nuvelă sau mai mult. Dar autoarea, mulţumindu-se cu aparent prea puţinul surprins în textele ei, le-a completat uneori cu sugestii de natură iconică, într-o manifestare ce trimite spre cuminţenia pămîntului, în alt sens decît consacrat de marele artist de la Hobiţa. „Cuminţenia” trăirilor celor despre care vorbesc schiţele ei poate fi punctul de vedere la care se raportează posibilele interpretări.

Sunt oameni simpli cei care devin personaje în prozele Mălinei Aniţoaei. Viaţa lor nu le-a dat semne că vor intra vreodată în carte. Iar naraţiunile de acum par să resimtă această cuminţenie şi sfiiciune a omului simplu care se lasă greu poftit într-o casă necunoscută. În Acuzarea, schiţa păstrează ceva dintr-o dramă de demult, chiar de sorginte shakespeariană. Dar actanţii sunt cei care vor deveni bunicii povestitoarei. Înmormîntaţi în cimitirul Schitului Tărîţă, respectiv în cimitirul Mănăstirii Bârnova, cei doi bunici, în afară de nunta copiilor, „nu aveau să se mai întîlnească vreodată.” De aici, printre altele, justificarea portretelor din carte. Dar pot personajele să substituie vieţi de om netrăite? În Foaia timpului, naratoarea face o necesară joncţiuni între două temporalităţi două spaţialităţi diferite, amîndouă complinind însă identitatea celui care relatează: „ Privesc stupefiată arcadele clădirilor, de parcă le-aş vedea prima dată. E ca şi cum aş mai avea o mulţime de mers spre adresa pe care o caut, deşi aceasta rămîne în urmă. Pe străzi nu mai sunt neveste cu broboade lînă, nu mai miroase pe la porţi a gutui rumenite ori a cartofi meşteriţi în cuptor. Trenul nu mai străbate oraşul în două. Dar dacă aş putea să răsucesc foaia timpului, aş coborî tot în gara Rădăuţilor. Nu-mi pare rău după argintul paşilor de pe strada Sărărie. // Mă dor însă mocnit amintirile din satul meu natal, Pietrărie, aflat la poalele dealului Repedea din Iaşi. În curtea Mănăstirii Bîrnova am ţesut cele mai frumoase vise. Acolo am devenit ceea ce sunt. Am plecat în Rădăuţi, dar nu am plecat niciodată din Bîrnova.”

De aici încolo, schiţe şi cîte un detaliu arcuit dincolo de timp, uneori anticipat, sugerat de titlu. Astfel, textul numit Zîmbetul ştirb, este, în final, o pledoarie pentru vîrsta de aur a copilăriei, deşi trimiterea iniţială este către imaginea Mutului, băiatul mic comersant din trenurile de noapte, cel care, lipsit de darul vorbirii şi al auzului, ştie să îi convingă pe toţi să cumpere ceva de la el, avînd puterea zîmbetului său ştirb! Orfelinatul  ar fi putut fi o povestire mai amplă şi cu resorturi multiple activate; naratoarea a preferat doar să sugereze foarte discret o naraţiune extinsă (orfelinat, copiii rămaşi singuri după război, rolul Reginei Maria). Bunicul (un titlu pe care literatura română l-a mai folosit, desigur) fixează nu doar o formulare gravă întărită prin titlu („cînd tata avea tată”) ci şi o imagine delicată, neobişnuită în lumea satului, aceea a bărbatului îndrăgostit de flori: „Bunicul venea de pe deal, cu un buchet de flori în mînă…”; într-un alt registru este lucrată o imagine a unei bunici: „…îmi pare o femeie decupată din rîndurile învolburate ale lui Sabato …”. E interesant modul în care prozatoarea decupează din timp imaginea mamei, făcînd o analogie silnică, adică o trimitere spre un alt decupaj, cu foarfece real, făcut de naratoare în copilărie din „baticul mamei”.  Există şi o motivaţie, ţinând, desigur, de copilărie: „primele flori pe care le-am văzut în viaţa mea erau pictate pe baticul mamei.” De aici, una dintre lamentaţiile aparte din volum: „Am în dulapuri zeci de baticuri, de parcă aş vrea s-o învii pe mama, de parcă aş vrea să mă întorc în timp. Toate femeile cu batic de pe stradă mă fac să mă simt un copil răzgîiat. Dacă atunci n-aş fi decupat frunza aceea blestemată, poate că viaţa nu s-ar fi dus pe apă. De ce nu m-ai oprit, mamă? De ce?” Un personaj aparte este Nenea Rică, din textul cu acelaşi titlu. Deşi lucrat pe spaţii mici, personajul are ceva din forţa abia schiţată a unor bărbaţi din galeria celor zugrăviţi de Sadoveanu sau Panait Istrati. Tot dintr-un neam de altădată sunt şi cei doi bunici din Iubire titanică; cît despre un personaj precum Natalia, din schiţa cu acelaşi nume, aici naraţiunea se auto-depăşeşte. Dincolo de pudoarea şi cutumele severe ale vieţii tradiţionale, aici se întrevede o dragoste a tatălui naratoarei, de dinainte de căsătorie. Surprinde delicateţea mamei, care nu vrea să îi distrugă amintirile omului iubit; în plus, lucrată în filigran, scena finală o arată pe Natalia, într-un gest de mare efect şi de autenticitate a trăirii, la catafalcul „rivalei”. Iar naratoarea observă: „Ce femeie de nădejde iubise tata! Am înţeles de ce mama nu aruncase fotografiile şi nici nu-l judecase pe tata. Nimeni nu are dreptul să ne fure amintirile.”

Întreg volumul poate fi parcurs după acest îndemn şi legiferare ad-hoc totodată, fără schiţă fiind cîte o probă discretă, necosmetizată, fără înflorituri stilistice şi fără intenţii de a consfinţi un anume gen. Dimpotrivă, Mălina Aniţoaei a scris această carte de suflet la fel de simplu ca şi traiul dus de nişte oameni reali din copilăria ei, translaţi în pagini de carte ce poarte numele grav Cînd tata avea tată.

Revista indexata EBSCO