Dec 18, 2018

Posted by in MOZAIC

Ioana COSTA – Subiectiv, despre Cartea filocaliilor

Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini, traducere din greceşte de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, selecţia textelor de Georgeta-Anca Ionescu, Bucureşti: Humanitas, 2018.

 

În 2017, Editura Humanitas publica ediţia jubiliară (în sensul festiv al termenului) a Filocaliei sfintelor nevoinţe ale desăvîrşirii, la 70 de ani de la apariţia primului volum din seria celor douăsprezece, create cu tenacitate şi generozitate de Părintele Profesor Dumitru Stăniloae. Ar fi nepotrivit să spunem, fie şi un singur cuvînt, despre ce este Filocalia, ce a însemnat traducerea ei în limba română şi, nu mai puţin, tipărirea, începînd cu 1947 – subiectul este deopotrivă cunoscut şi însemnat, depăşind cu mult intenţiile acestor însemnări de cititor profan.

Privind dinspre filologia clasică, antologiile (sau florilegiile, dacă  recurgem la termenul echivalent de origine latină, eventual cu diferenţierea „culegere de poezie” versus, respectiv, „proză”) ni se arată ca momente de cotitură în transmiterea textului. Operele iubite şi cerute de cititori ajung să circule într-o variantă restrînsă, iar succesul de public li se poate întoarce împotrivă, atunci cînd selecţia conduce la o copiere tot mai rară a textelor întregi: în felul acesta, tradiţia directă este în pericol să se piardă, lăsîndu-ne numai tradiţia indirectă ca sursă de cunoaştere a lucrărilor sau chiar a autorilor respectivi. Aşa s-a întîmplat cu poezia lirică grecească, pe care o cunoaştem acum numai în esenţa ei, reprezentată de Antologia Palatină.

Cele douăsprezece volume filocalice (fiind ele însele o antologie) din 2017, apărute sub îngrijirea redacţională a lui Alexandru Skultéty şi Georgeta-Anca Ionescu, au fost urmate de un surprinzător volum selectiv: Cartea Filocaliilor. Cele mai frumoase pagini. Nota care precedă antologia conţine nu numai explicaţiile tehnice ale intenţiei de „a ghida discret ochiul cititorului”, ci şi asumarea explicită a selecţiei, „conform unui criteriu tematic”, vizibil în Cuprins. Este un act de curaj filologic, pe care îl percepem ca o urmare firească a efortului editorial de durată, transformat într-o apropiere intimă de textul filocalic şi transpus într-un volum – unul singur – care să poată împlini nevoia de a avea oricînd la îndemînă esenţa acestei învăţături.

În aceeaşi notă subiectivă, m-aş opri la capitolul 16, „Chipurile cele rele şi cele bune ale mîniei”, citînd cîteva fraze din Sf. Ioan Casian (I.102-106): „îmi aduc aminte de mine, cînd petreceam în pustie, că mă porneam cu mînie asupra trestiei şi o azvîrleam […]; asemenea şi asupra lemnelor, cînd voiam să le tai şi nu puteam repede, sau asupra cremenei, cînd mă sileam să scapăr şi nu ieşea foc îndată. Aşa mi se întinsese coarda mîniei, încît o porneam şi asupra lucrurilor neînsufleţite.” Imaginea ne e familiară, aşa cum îi era şi lui Seneca. Sau, citîndu-l de data aceasta pe Seneca (De ira, III.28): „Furia te va tîrî de ici colo, de colo dincolo, şi nebunia va continua din cînd în cînd cu aţîţări noi: spune-mi, nefericitule, cînd oare vei iubi?”. „Despre mînie” este studiul pe care Seneca i l-a dedicat fratelui său, Marcus Annaeus Novatus (Gallio), unul dintre puţinele personaje ale antichităţii păgîne citate în Biblie (Actus Apostolorum 18.12-17): iudex ego horum nolo esse. Firele delicate şi trainice ale lecturilor noastre se întrepătrund, lăsîndu-ne – fiecăruia în parte – o ţesătură care ne aparţine şi căreia îi aparţinem.

Revista indexata EBSCO