Dec 18, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Simona MODREANU – „Am 11 ani și vreau să mor”

FILIT 2018 ne aduce în atenţie, printre alţii, un tânăr creator polifonic, Jean-Baptiste Aubert, proaspăt laureat al Festivalului Primului roman de la Chambéry. Rareori se adună atâtea talente într-un singur om, cum e cazul acestui profesor de liceu din Strasbourg, agrégé de literatură, cu diplomă de Conservator, pasionat de baterie şi pian clasic, specializat ulterior în piano jazz şi, nu în ultimul rând, pictor. Interpret şi compozitor, producându-se în diverse formaţii încă din adolescenţă, are deja trei albume înregistrate la activ, s-a implicat şi în teatrul universitar, în calitate de regizor şi actor, iar în 2015 şi-a deschis prima expoziţie de pictură. În plan literar, după un prim volum de poeme, Pandémonium şi o proză scurtă Gisant (2014), Aubert a făcut pasul spre o naraţiune mai complexă, 11 ans (Unsprezece ani), apărută în 2017, la selecta editură Christophe Lucquin din Paris.

Romanul premiat aduce în prim plan problema sinuciderii, un flagel al societăţii contemporane, încă tabu, cel puţin în spaţiul francez, şi absent din dezbaterea politică, deşi, numai în Hexagon, statisticile vorbesc de circa 11 000 de decese şi 200 000 de tentative de sinucidere anual, între care circa o sută privesc copii între 10 şi 14 ani. Pornind de la aceste evidenţe, Aubert şi-a propus să aprofundeze chestiunea sinuciderii la copii, fenomen care desfide orice înţelegere şi raţiune, lăsând în urmă perplexităţi şi suferinţe fără margini, dar care constituie simptomul unei societăţi bolnave. Cum e posibil, oare, ca o fiinţă inocentă şi pură, prin definiţie jucăuşă şi imaginativă, să ajungă să dorească să pună capăt fragedei sale existenţe? 11 ans nu caută neapărat un răspuns la această delicată şi complicată întrebare. Autorul şi-ar dori mai curând o reflecţie adevărată asupra unei probleme îngrijorătoare care ar putea fi mai mult decât o cumplită excepţie. De fapt, subiectul l-a marcat într-atât, încât a abandonat provizoriu textul, în 2011, după ce scrisese jumătate reluându-l abia şase ani mai târziu. E greu de abordat şi stilistic o asemenea temă, Aubert alegând tonalitatea potrivită, care induce gravitatea dincolo de umorul uşor, dar evită patetismul şi melodrama.

Protagonistul este Kévin, un copil care-şi detestă numele (american, dar francizat prin accent) şi nu se simte bine în pielea lui. Hipersensibil, băiatul ascultă o lume pe care, deodată, nu o mai înţelege, stare accentuată de angoasa crescândă alimentată de certurile neîncetate dintre părinţi. Sfâşierea coconului familial protector îl aruncă cu brutalitate într-un climat opresiv, dezamăgitor şi conflictual, cangrenându-i existenţa în care întrebările îşi fac tot mai mult loc. Rezultatele şcolare se resimt şi ele, la fel, relaţiile cu prietenii şi colegii. Disconfortul vital îl conduce până la urmă într-o instituţie specializată în copii cu dificultăţi.

Romanul ne cufundă treptat în conştiinţa lui Kévin care povesteşte, în două caiete, evenimentele ce-i marchează viaţa, însoţite de observaţii precise şi lucide asupra lumii care îl înconjoară. Folosirea persoanei întâi accentuează accentele tulburătoare ale acestei imersiuni în universul unui copil emotiv, ale cărui frământări par să cristalizeze întreaga paletă de întrebări existenţiale fundamentale. Deşi privirea şi experienţa adultului sunt inevitabil prezente, Aubert reuşeşte să reconstituie, în acest roman fulgurant, psihismul unui băieţel de 11 ani.

La început, jurnalul său pare cât se poate de simplu şi firesc, înregistrând micile întâmplări de fiecare zi, atât de banal inofensive, încât neliniştea insidioasă se instalează şi mai abitir în cititorul urmărit fără să vrea de fraza cu care se deschide primul caiet şi implicit romanul: „Am unsprezece ani şi vreau să mor.” Ce întunecate genuni se vor fi deschis în sufletul copilului, de au germinat o asemenea oroare?

Jean-Baptiste Aubert nu caută şocantul, nu vrea să agreseze emoţional prin revelaţii tracasante, ci doar ţese, pe îndelete, o pânză narativă explicativă. Înţelegem astfel că sensibilitatea exacerbată a lui Kévin îl face să reflecteze asupra unor chestiuni ce-i depăşesc vârsta, şi că nu suportă brutalitatea unora dintre cei cu care intră în contact. Cel mai mult în afectează, desigur, ambianţa familială conflictuală, care îl împinge spre o izolare tot mai accentuată şi mai chinuită, în absenţa unor repere şi puncte de sprijin pe care nu a avut timp să şi le construiască şi pe care adulţii din jur nu i le oferă. Sistematic, insidios, dubiul se conturează în cititor: o celulă familială sfărâmată, două fiinţe care nu trăiesc decât în resentimente şi acuze reciproce pot, oare, constitui un cadru potrivit pentru clădirea unei personalităţi puternice? Creştineşte, o ştim, trebuie să taci şi să ierţi orice într-o căsnicie, să înghiţi şi să mergi mai departe. Dar evidenţa te loveşte din plin uneori: cum se poate simţi fericit şi protejat un copil ai cărui părinţi se sfâşie fără răgaz?

Pentru a trăi din interior fenomenul şi a găsi forma de expresie adecvată – care să nu fie nici prea voit literară, nici prea copilăroasă – autorul s-a folosit de experienţa sa profesorală, de fapte diverse, dar şi de o muncă documentară riguroasă, amestecând apoi toate aceste ingrediente într-o alcătuire coerentă şi verosimilă. Se simte aici şi influenţa lecturilor dintr-o literatură clasică, de fineţe stilistică şi reflecţie profundă, pe care Aubert le-a moştenit de la Balzac, Flaubert, Bernanos, Dostoievski… Și, până la urmă, textul vorbeşte, poate, mai puţin despre un suicid în sine, cât despre dificila înclinare a balanţei dinspre copilărie înspre apele tulburi ale adolescenţei, dinspre un univers fabulatoriu, liber, spre o lume a responsabilităţilor asumate, a disciplinării şi fosilizării viselor. Nu e mai puţin expresia unei dorinţe de a trăi o experienţă de o intensitate superioară – fie ea şi ultima -, care să difere substanţial de atonia plictisului cotidian, o mişcare ce poate duce în mod semnificativ de la ceva spre altceva, o trecere în care moartea în sine e lipsită de greutate şi tragism, e doar supremul necunoscut accesibil, o călătorie mai curând mitică decât mundană şi macabră. Moartea concret închipuită şi planificată de Kévin reprezintă o deplasare crucială spre un nou dinamism, o permutaţie esenţială capabilă să dezrădăcineze înţepenirea mutilantă a prezentului său, spre o libertate deplină. În plus, comentariile copilului conturează un impas de care el este conştient până la ţipăt: deşi mitocănia şi neruşinarea cadrului său existenţial îi repugnă profund (dovadă stările de rău fizic pe care le încearcă după vizionarea unor filmuleţe despre accidente în direct, sau chiar a unor site-uri pornografice, antrenat de mai coptul său prieten Clément), Kévin rămâne cu totul tributar apartenenţei la această lume audio-vizuală, de o forţă manipulatorie copleşitoare, dovadă decizia de a-şi redacta testamentul înainte de a se spânzura, pentru că „am văzut asta într-un film”…

În lucrarea „artizanală” (cum îi place autorului să-şi definească demersul) de factură literară, legăturile şi îmbinarea dintre tehnicile prozodice şi cele muzicale sunt evidente. Aceeaşi grijă pentru ritm, armonie şi compoziţie senzorială transpar şi dintr-o linie melodică şi dintr-o frază bine scrisă, creatorul continuând de altfel să-şi cultive toate înzestrările simultan, rodul narativ din 11 ans fiind o ilustrare concludentă şi promiţătoare. Iar sfârşitul neîncheiat al romanului, sugerând însă un final previzibil, ne lasă gânditori în privinţa locului şi rolului inocenţei într-o lume plină de gadget-uri şi sfaturi motivaţionale, dar lipsită de acel fior etern al copilăriei neîntinate.

Revista indexata EBSCO