Dec 18, 2018

Posted by in LITERATURA UNIVERSALA

Marius CHELARU – O mereu întoarcere acasă printre amintiri pentru viitor

„În încercarea de a-mi vede viaţa limpede

Am pornit să scriu poeme.”

Wang Jiaxin, din Arta poeziei

 

„Mulţi ani pînă ce te-ai întors în oraşul natal: clădirea aceea

veche în care te-ai născut, de mult s-a prăbuşit în genunchii ei colbuiţi,

hutong[1]-ul pe care-l străbăteai în drumul spre şcoală, şters

de pe hartă. Ai vrea să ţipi, dar rîsul unui copil zăboveşte

în aer”

Wang Jiaxin, din Poeme de iarnă

 

„Cred că cititorii americani sînt abia la început în a absorbi, pe măsură ce apar traducerile, explozia noii poezii din China în decursul ultimelor decade”[2], scrie Robert Hass[3]. În viziunea sa un început l-ar putea constitui traducerea lui Bei Dao, în anii 1990 (marcaţi şi de confruntările dintre studenţi/ cetăţenii Chinei şi poliţie/ armată în Piaţa Tienanmen), cu The August Sleepwalker, 1990, apoi Old snow, 1991. Prin acestea publicul american, spune prefaţatorul, ar fi început „să audă” o nouă generaţie de poeţi chinezi, care propuneau, într-o ţară controlată de cenzura severă, o poezie nouă, cu accente experimentale, personale ş.a.

Putem spune că acest „la început” e valabil, pînă la urmă, şi pentru cititorii români, dar, cred, şi pentru cei din majoritatea ţărilor lumii în care ajung traduceri din poezia chineză contemporană. Nu putem spune însă că la noi am avut aceeaşi „desfăşurare” a lucrurilor în ce priveşte acest tip de contact cu noua generaţie de poeţi chinezi, începînd chiar din anii 1990, cînd şi în ţara noastră erau primii paşi într-un nou tip de lume, cu Bei Dao sau Duo Duo şi alţii din generaţia lor, care au ajuns în exil, fie în Europa, fie în SUA, după Tienanmen. Au fost publicaţi diverşi autori,  unele cărţi, dar nu a fost tradusă una ca Out of the Howling Generation: Poems from China Today, din 1999. Ori selecţii ca aceea alcătuită de Zhang Er şi Chen Dongdong, Another Kind of Nation: An Anthology of Contemporary Poetry from China, 2007 ş.a.

Să facem o scurtă călătorie înapoi în timp. Specialiştii cred că după fondarea Republicii[4] (1911) se poate vorbi şi de o nouă creştere – sub influenţa profundă a curentelor din afară, europene în special, dar şi a unui trend modernist puternic. Începutul secolului XX a însemnat şi creşterea preocupărilor pentru traducerile din literatura europeană – numai în 1911 au fost traduse sute de romane. Se traducea din Tolstoi, Dostoievski, Puşkin, Balzac, Dumas,  Hugo, Shakespeare dar şi din autori moderni etc.; în plus, misionarii deschideau multe şcoli, universităţi.

În fapt, începutul secolului XX a însemnat în China şi o suită de revolte/ mişcări (socio-politice/ culturale/ literare) ş.a., între care „Noua cultură” (cunoscută şi ca Mişcarea 4 Mai – legată şi de demonstraţiile studenţeşti din Beijing, 4 mai 1919). Putem vorbi de o sumă de teorii/ curente/ idei în epocă. Se discuta despre reforma limbajului (se cerea înlocuirea celui literar clasic, wenyan), stiluri noi/ moderne (şi) în poezie (în opoziţie cu cele „clasice”) – lucru care s-a întîmplat, cu caracteristici, inclusiv de periodizare în timp, nuanţate de la loc la loc, şi în alte ţări din areal, inclusiv Japonia – între care cel „vernacular modern”/ „pai-hua”, cele experimentale, şi în vers liber etc. Alţii cereau reîmprospătarea formelor clasice ş.a.. Hu Shih[5] a publicat în 1917 o poezie cu totul diferită şi o listă cu opt linii directoare (printre care: nu imitaţi pe antici, nu folosiţi expresiile şi cuvintele colocviale, eliberaţi-vă de clişee ş.a.), care au constituit un veritabil manifest poetic. În această perioadă apare în China o revistă importantă – Noua linie. Nu trebuie uitate influenţele externe.

Vorbeam despre poezia „modernă” în China, într-un cadru de efervescenţă intelectuală aparte, nu doar în mediile universitare, deşi acestea (cu accent pe Universitatea din Pekin, azi Beijing – amintim nume ca: Hu Shih, Cai Yuanpei, Guo Moruo – care, prin anii 20, a devenit marxist, Wen Yiduo ş.a.) au avut un rol apreciat.

Hu Shih a scris mult despre „renaşterea chineză”[6]. (Nu vorbim de cea apărută ulterior în Taiwan.) „Renaşterea a fost numele dat unui jurnal lunar, publicat de un grup de studenţi/ intelectuali de la Universitatea Peking, în 1918.” Apoi Hu Shih vorbeşte despre startul mişcării numită de unii Noua cultură, de alţii Noua gîndire, Noul Val (în 1917), subliniind că în istoria Chinei au mai fost perioade de „renaştere chineză”, fiecare cu un rol semnificativ în epocă – dar toate suferind de un „mare defect”: „nu au conştientizat rolul lor istoric” –, începînd cu perioada în care apăreau marii poeţi ai dinastiei T’ang (prima renaştere), a patra, de pildă, fiind revolta din secolul al XVII-lea împotriva filosofiei raţionale a dinastiilor Sung şi Ming, cu efectele de atunci. Cea care se petrecea în a doua decadă a secolului al XX-lea a fost o „mişcare total conştientă şi studiată”, „liderii ştiind ce vor şi ştiind ce trebuie să distrugă ca să obţină ceea ce vor”. Iar această conştiinţă a rezultat şi din contactul cu oamenii şi civilizaţia occidentală, în viziunea sa. Între altele, la Universitatea din Chicago a ţinut o serie de prelegeri pe această temă.[7] A vorbit şi despre rolul contactului cu Occidentul (el însuşi a studiat din tinereţe în Vest): „The first two decades of the new century brought about new facilities for still easier and closer contacts between the Chinese and the West. Thousands of young students were given opportunities to study in Japan and Europe and America.” „With these longer and closer contacts, and the increase in linguistic facilities acquired through the new schools, a better understanding of Western civilization has been made possible.” „During the first decade of the Republic (1912-23), the attitude of the Chinese intellectuals toward Western civilization continued to be one of appreciation and admiration. But the emphasis shifted from those virtues of individualistic liberalism to the method and results of science and technology.”

Între trăsăturile acestui „curent” de schimbare de la începutul secolului XX s-a vorbit şi despre o rupere de vechile tradiţii, dar şi despre o adaptare a lor la noile idei, ducîndu-se o luptă între tendinţele revoluţionare (erau anii de început ai Mişcării noii culturi, de pildă) şi cele tradiţionaliste sau pro-occidentale/ pro-americane. Despre felul cum au evoluat lucrurile în poezia chineză veche, apoi „modernă”[8], despre mişcări importante de la începutul secolului al XX-lea (amintim, de pildă, doar 1 Martie şi 4 mai 1919[9] şi „Noua mişcare culturală” şi schimbările în limbă/ scriere[10], scrierea „vernaculară”[11] – un susţinător al implementării acesteia a fost Hu Shih –, reforma limbajului de atunci[12]. Sau conexiunea cu mişcări social/ politice ca „Noua viaţă”[13]), influenţa contactelor cu Occidentul – despre rolul cărora amintea şi Hu Shih, citat mai sus –, introducerea scrierii pinyin[14] ş.a., pînă către zilele noastre, după Ménglóng Shi Rén (ad litteram: poeţii obscuri/ ceţoşi)/ grupul de creatori numiţi în Occident „Misty Poets” (cu limbajul lor abstract, adesea considerat „obscur”[15], deşi principala caracteristică a poeziei lor era mai degrabă realismul obiectiv, curgînd apoi spre cel subiectiv)[16]. Creau imagini aparent obscure, probabil (şi) din cauza cenzurii, pentru a-şi exprima insatisfacţia/ nemulţumirea faţă de politica/ societatea în care trăiau. Poezia lor a fost o noutate pentru China. Era un stil aparte, influenţat şi de poezia Occidentală, dar în „mixaj” cu noile maniere de a scrie din China, ca un protest, mai tîrziu, la adresa culturii/ literaturii distruse de „revoluţia cultuală” (1966-1976). Au fost autori care, în finalul anilor ’70, anii ’80 au scris despre teroarea acelor vremuri. Despre tehnica/ stilul lor, cu influenţe mai mari sau mai nuanţate pînă în zilele noastre, s-a scris mult. Un aspect de interes este şi legătura lor cu revista/ jurnalul Jīintiān (ad litteram – Azi), al cărui co-fondator – în 1978 – a fost Bei Dao (împreună cu Mang Ke), de care am amintit, apoi „Noua generaţie” şi stilul lor literar inovativ, felul în care au evoluat „direcţiile” din poezia de azi etc., despre care/ din care s-a discutat/ tradus la noi foarte puţin spre deloc. Cei mai reprezentativi au fost: Bei Dao, Gu Chen, Shi Yhi, Jiang He, Yang Lian ş.a.

Din diverse lecturi şi din discuţiile cu autori chinezi am înţeles că „Misty poets” proveneau mai ales din China de Nord, de pe lîngă Beijing, pe cînd cei din Noua generaţie mai ales din sud, din zonele de pe lîngă Yangtze, undeva între Sichuan şi Shanghai. Într-o convorbire cu Shu Dandan, publicată în revista „Poezia”, am atins acest subiect, cînd Shu mi-a vorbit despre diferenţele dintre felul de a scrie al celor din Sud faţă de cei din Nord. Ambele grupări erau contra maoismului şi tot ce însemna acesta, dar erau diferenţe de substanţă între modalităţile lor de a vedea poezia, culminînd, în final, cu ideea celor din Noua generaţie (pentru care poezia nu era neapărat/ nu numai un instrument social/ politic, între ei fiind voci care doreau o mişcare literară independentă) de a se re-apropia/ a re-înnoi tradiţia clasică a poeziei chineze (unii însă, consideraţi „extremişti” erau total împotrivă). Pe de altă parte, ambele au fost inspirate/ influenţate, după unii, de scriitori „underground” ca Gen Zi, Shi Zhi (a scris un poem des citat, Cred în viitor) ş.a. Nu mai vorbim de poezia din Taiwan[17], în timp, de evoluţia lucrurilor acolo[18].

În general, teoria literară consideră că în China au fost străbătute mai multe etape ca: 1. mulţi poeţi au studiat peste graniţe, fiind influenţaţi puternic de literatura occidentală (poeţi reprezentativi: Kuo Mo-Jo (romantic, accente pasionale), Xu Zhimo şi Wen Yi-duo (adepţi ai tehnicilor/ temelor occidentale), Lin Jinfa (adept al simbolismului, chiar exagerînd, după unii) Bing Xin (poezia ei este puternic influenţată stilistic/ tematic de Tagore). 2. înainte de 1937, de al doilea război sino-japonez: se scria poezie patriotică, anti-japoneză, cu tentă optimistă (reprezentanţi: Tsang Kejia, Ai Qing, He Qifang). 3. 1937-49, în timpul războiului: la modă erau mai ales poemele anti-japoneze (reprezentanţi: Tian Jian, Yuan Shui-Pai, Li Ji) ş.a..

Azi, poeţii/ scriitorii chinezi din noile valuri au început să fie tot mai cunoscuţi şi în România, fie prin reviste, fie datorită unor cărţi, deşi nu putem vorbi de un val de volume ale lor traduse/ publicate la noi.

Wang Jiaxin s-a născut în Danjiangkou, provincia Hubei (din zona central-vestică a Chinei), în 1957 (ca un reper – la opt ani după formarea Republicii Populare Chineze, şi aproape de cei din anii 60, care au constituit „Noua generaţie”), străbătînd în viaţa sa şi din perioada lui Mao Tse Dong, în care ţara sa făcea eforturi considerabile de modernizare, dar cu efecte dramatice asupra populaţiei[19], anii a ceea ce s-a numit acolo „Revoluţia Culturală”, începută în 1966, şi care s-a „întins”, în diverse formule, pînă la moartea lui Mao, în 1976. Şi familia lui Wang putea fi în vizorul organelor de partid. Astfel, a fost „trimis” să muncească undeva la o fermă, mergînd la facultate, la Universitatea Wuhan (una din cele mai bune şi mai frumoase din China), cînd „revoluţia culturală” s-a sfîrşit. A debutat la 27 de ani, cu un volum de poeme, în 1984, apoi au fost altele în 1985, 1989 ş.a. Între 1985-1990 a fost editor la „Shikan”, revistă de poezie lunară, renumită pe plan naţional.

În timp, am cunoscut mai mulţi oameni simpli, intelectuali, scriitori chinezi, parte ajunşi şi în ţara noastră, parte pe alte meleaguri, şi mereu am fost atras, vorbind de poeţi, de varietatea (din multe puncte de vedere) poeziei lor[20], de felul în care văd aceştia lumea din care fac parte, dar şi celelalte „lumi” de pe planeta noastră. A fost mereu interesant să discut cu ei despre diversele legături cu trecutul literaturii chineze şi „influenţele” de tot felul. Am înţeles că pentru noi este aproape imposibil să sesizăm diversele posibile filiaţii/ influenţe, nuanţe, aluzii intertextuale ş.a. din poezia unui autor chinez, privite şi din perspectiva evoluţiei din ţara sa în timp. Teoretic, se poate discuta la Wang Jiaxin, de pildă, despre parte din acestea, dar mai simplu pentru un cititor occidental este să vadă faptul că deschiderea sa spre poezia lumii l-a „condus” spre un anume fel de a crea. Şi la Jidi Majia, de pildă, alt poet chinez prezentat recent cititorilor „Convorbirilor”, puteam discuta unele dintre aceste aspecte privitoare şi la evoluţia poeziei/ limbii în China, filiaţii/ influenţe ş.a.: a călătorit, a citit din literatura universală ş.a., dar şi nuanţele care ţin de felul în care scrie raportat la ce s-a petrecut/ se petrece în China  – lucruri care se văd din plin în poezia sa. Dar acolo am fost interesat mai ales de faptul că vine dintr-un areal mai puţin cunoscut, fiind de naţionalitate yi[21] (sau nuosu, sau, cum li se spunea înainte vreme, lolo), etnie din sud-vestul Chinei, cu tradiţii şi un mod de a fi aparte, cei mai mulţi dintre ei fiind animişti sau politeişti. Între altele, tot ce înseamnă acest mod de a fi/ gîndi, cu legende, ritualuri, cutume spun oamenii locului, ţine de ceea ce se numeşte acolo cultura „bimo”.[22]

Wang Jiaxin provine dintr-un alt areal, nu doar etnic. Cartea de faţă este o selecţie din mai multe volume ale sale, care arată şi felul în care sînt poeziile pe care le-a scris etapă de etapă, din 1985 pînă în 2014. Interesant este, printre altele, că Wang Jiaxin este, într-un fel, legat şi de România, prin aceea că a tradus din poezia lui Paul Celan[23], care îl atrage într-un fel aparte.

Lecturînd volumul acesta cred că în textele sale se întrevăd rădăcinile venite din marea poezie chineză, din ceea ce înseamnă a fi chinez, prin subtilităţi ori fragmente de descrieri care înseamnă China (sînt multe astfel de exemple, amintesc doar Întîlnind ploaia. Munţii Wutai sau Toamnă, Ce loc ş.a., ori, din altă perspectivă, poemul despre un călugăr din dinastia Tang[24], Tang Xuan Yang in Qiu Ci, 628 A.D.) cu simbolistica aferentă unor păsări/ peisaje/ expresii: „După Festivalul de primăvară[25] tăcerea revine,/ sătenii, generaţie după generaţie,/ îşi suportă singurătatea./ Zăpada se va topi, gheaţa./ cucul va reapărea,/ apicultorii îşi vor muta stupii pe înălţimi.” Dar pasajul este „înconjurat de altele în care citim despre Monika, cea care va reveni din Germania, ori, mai sus, despre cum Dante a revenit la Florenţa, ori un „telefon de peste ocean”, de la fiul său de peste mări. Alteori e cu totul altă lume, ca, de pildă, în Moartea lui Brodsky, Mr. Nabokov sau, pe un alt palier, Mi-am dus fiul pe ţărm, ori, altfel, Alt peisaj ori Note din Castelul Solitudinii (în care pătrundem într-o „lume” diversă, de la pădure la pîinea germană ori tăieţeii chinezi la „cum se descurcă un poet/ cu retorica”, superstiţii ş.a.). De altfel, este un volum interesant şi prin varietatea tematică, dar şi de abordare. De pildă Alt peisaj este un poem – dintre acelea care mi se pare că ilustrează întrucîtva, cel puţin în parte, felul de a vedea poezia al lui Wang Jiaxin – alcătuit din „frame”-uri ca: Anglia, Fără titlu, După război, Dialog, Sosire, Secolul va sosi curînd, Migraţie ş.a., aparent fără legătură între ele. Dar, privindu-l atent, se conturează un interesant tablou de idei.

Alteori are poeme ca şi cum ar descrie ceva din illo tempore, cum sînt Un om taie lemne pentru iarnă ori Zori sau, din altă perspectivă, Amintiri din viitor, în care citim şi despre cărţile copilăriei. De altfel, umbre în nuanţe luminoase, dar şi mai întunecate dinspre trecut, transpar în poemele sale din loc în loc, cum e cazul în Autobiografie simplă, în care aminteşte despre întuneric, strigăte…

Am privit şi modul care scrie despre locuri de departe de ţara sa (dincolo de călătoriile lui, după Tienanmen, a fost într-un exil auto-impus, mai ales în Londra) în poeme ca Praga, de pildă, ori Însemnări din Londra sau În Upstate New York.

Sînt doar cîteva gînduri după lectura acestei antologii de autor (care m-a îndemnat şi la călătorii în timp şi printre poeţi), dar sînt multe altele despre care se poate vorbi, pentru că Wang Jiaxin este un autor interesant, un nume cunoscut nu doar în ţara sa. Iar această selecţie poate ilustra felul în care scrie.

Fără îndoială un merit au traducătorii, Diana Shi şi George O’Connell, co-directori la „Pangolin House”, o revistă internaţională în engleză şi chineză). Sînt multe expresii pentru care, probabil, nu ar fi fost la îndemîna oricărui traducător să găsească un echivalent sugestiv şi cuprinzător în limba engleză.

O carte interesantă, despre un autor din China de astăzi de luat în seamă, a cărui poezie pare, uneori, o mereu întoarcere acasă printre amintiri pentru viitor.

 

Wang Jiaxin, Darkening Mirror, new and selected poems, edited and translated by Diana Shi & George O’Conell, prefaţă de Robert Hass, Introducere de G. O’Connell, Tebot Bach, Huntington Beach, California, SUA, 128 p.

[1] Drum/ alee îngustă, spune-se întîlnită mai ales în oraşele din Nord, şi în Beijing.

[2] Odinioară, T.S. Elliot spunea: „Chinese poetry, as we know it today, is something invented by Ezra Pound.”

[3] Paginile sale de început (prefaţa lui Robert Hass şi Introducerea lui G. O’Connell) sînt binevenite pentru apropierea cititorului de viaţa şi activitatea lui Wang Jiaxin.

[4] După izbucnirea insurecţiei de la Wuchang, 10 octombrie 1911, revoluţia din Anul Porcului de Metal (Xīnhài gémìng) ţara a primit numele de Republica China. Între promotorii insurecţiei: Wenxuehe (Cercul literar) şi Gongjinhui (Societatea pentru progresul comun), organizaţii asociate ligii Tongmenghui – legată şi de societăţile secrete din Hubei.

[5] Hu Shih (1891 – 1962, în Taiwan; am văzut o fotografie a sa cu Chiang Kai Shek, în Taiwan, din aprilie 1958); scriitor, filosof, diplomat chinez cu o contribuţie semnificativă în reforma limbajului, susţinînd scrierea vernaculară chineză; nominalizat pentru Premiul Nobel pentru literatură în 1939. A fost unul dintre oamenii influenţi în „Mişcarea de la 4 mai” şi unul dintre liderii „Noii Mişcări culturale”; a condus Universitatea din Peking.

[6] Grieder, J., Hu Shih and the Chinese Renaissance, Cambridge MA, Cambridge University Press, 1970.

[7] Publicate în 1934, The Chinese Renaissance, apoi 1963, cu altă introducere, la Paragon Book Reprint Corp. N.Y.

[8] Despre poezia chineză „modernă”, care, după mulţi specialişti în domeniu ar include şi ceea ce s-a numit „noua poezie”(în pinyin: xīnshī), se discută după sfîrşitul dinastiei Qing (1912).

[9] Din punct de vedere cultural, între 1917-1923 se dezvoltă Mişcarea Intelectualilor, cunoscută mai ales ca Mişcarea de la 4 Mai 1919. Din obiectivele/ problemele vizate de Mişcarea de la 4 Mai: o evaluare critică a moştenirii chineze faţă cu ideile noi din Vest; o mişcare radicală de smulgere/ salvare a Chinei din plasa confucianismului conservator, care a făcut-o vulnerabilă, slabă, incapabilă practic să asimileze noul, fapt demonstrat, se susţinea, în modul în care suportase asalturile vestului asupra drepturilor Chinei în timpul dinastiei Ching; nevoia de a studia Vestul pentru a prelua ce era bun pentru a întări China; nevoia de schimbare se manifestă, după mulţi, începînd cu literatura. Tot la 4 mai 1919 a avut loc Incidentul de la 4 mai 1919: de la un protest împotriva prevederii Tratatului de la Versailles care oferea Shangtung-ul japonezilor, s-a ajuns la o revoltă naţională împotriva „imperialismului, conservatorismului şi vechiului”

[10] Ping Chen, în Modern Chinese. History and sociolinguistics, Cambridge University Press, 1999, scrie despre cum a evoluat/ s-a modernizat limba chineză, de la sfîrşitul secolului XIX pînă în 1990, avînd în principal în vedere chineza modernă vorbită, scrisă şi sistemul chinez modern de scriere, analizînd/ descriind reformele pornind de la argumente istorice şi socio-lingvistice/ sociale. Pe de altă parte, Amy Lang, în Language Education in China: Policy and Experience from 1949, Hong Kong University Press, 2005 analizează limba/ limbile vorbită în China, vorbirea/ scrierea minorităţilor etnice, efectele schimbărilor politice ş.a. pînă în 1949, de cînd există Republica Populară Chineză.

[11] Scrierea vernaculară chineză (pinyin: báihuàwén): o formă de scriere fundamentată/ bazată pe varietăţi de chineză vorbite/ scrise în China. A fost contrapusă chinezei „clasice”, utilizată în China Imperială, pînă în secolul XX. O formulă mai veche de chineză vernaculară (bazată pe mandarină) a fost folosită în scrieri din timpul dinastiilor Ming şi Qing, ulterior fiind adaptată/ unii au spus „şlefuită/ rafinată” de intelectualii din Mişcarea de la 4 Mai. Astfel, pînă prin a doua decadă a secolului XX, această formulă de scriere „vernaculară modernă” a fost folosită de vorbitorii de chineză din China, Taiwan, Malaiezia, Singapore ş.a. pentru scrierea chinezei moderne standard. Sînt nuanţe în discuţie legate de vernaculara vorbită sau vernacularele scrise înainte, cu alte formule „vernaculare” cum ar fi cantoneza.

[12] Lijun Bi, într-un articol intitulat Chinese Language Reform and Vernacular Poetry in the Early Twentieth Century, din „International Journal of Business and Social Science”, vol. 3, nr. 24, dec. 2012, scrie că „baihua”/ „[vernacular] movement” a fost lansată de Hu Shih, într-un articol devenit celebru, „O încercare de sugestii despre reforma literară”, apărut în „New Youth” (fondat de Chen Tu-hsiu, pentru a-şi promova ideile despre democraţie, opunînd ştiinţa/ literatura occidentală conservatorismului confucianist), în 1917. Interesant este şi ce s-a întîmplat în Taiwan.

[13] În pinyin Xīn Shēnghuó yùndòng. China era sfîşiată de lupte interne; s-a promovat o „reformă culturală” de la guvern (sub conducerea lui Ciang Kai-shek, lider al Partidului Naţionalist Chinez, la 19 februarie 1934), pe fundal cultural/ moral ş.a. neo-confucianist, împotriva comuniştilor, vorbind despre „cele patru virtuţi, lĭ, yì, lián şi chĭ (riturile corecte, ceea ce e drept/ legal, onestitate, simţul binelui şi răului) ş.a., şi cu sprijin internaţional, şi  din partea misionarilor.

[14] Alfabetul latin al limbii chineze sau alfabetul fonetic standard al limbii chineze, pinyin (Hàńyŭ pīnyīn zìmŭ) a fost „adoptat” sub formă de proiect de scriere fonetică al limbii chineze la 1 noiembrie 1957, „ratificat” în februarie 1958.

[15] Între autorii care au scris despre asta: Yan Dao, Chinese Literature, Beijing, China Intercontinental Press, 2010. Mulţumiri lui Dai Weina şi Shu Danan pentru discuţiile despre aceşti poeţi.

[16] În interviul amintit (Traveling Poetry and the Presence of Soul: An Interview with Wang Jiaxin), luat de John A. Crespi, publicat pe site-ul  „Oklahoma University”, Crespi spune: „Few Chinese poets who have come to prominence after the Misty Poetry phenomenon of the early to mid 1980s have cast a longer shadow than Wang Jiaxin”.

[17] În studiul introductiv la Frontier Taiwan Michelle Yeh consideră că la dinamismul poeziei moderne din Taiwan au contribuit toate influenţele (chineze, americane, japoneze, europene dar şi „austronesiene”). Acest dinamism lipseşte, evident, după Michelle Yeh, din poezia modernă chineză.

[18] În Taiwan, între altele, a fost declanşată „Mişcarea Renaşterii culturale chineză” (pinyin: Zhōnghuá Wénhuà Fùxīng Yùndòng), în opoziţie cu Revoluţia Culturală din China (după documente Chian Kai-Shek a lansat-o în 1966, anunţînd cele zece scopuri principale, între care altfel de atenţie asupra literaturii chineze clasice în paralel cu încurajarea creării unei noi literaturi/ arte, cu semnificaţie pentru societatea de atunci, construcţia de noi teatre, modernizarea vieţii/ societăţii pe baza principiilor/ virtuţilor confucianiste, păstrarea legăturii cu intelectualii străini interesaţi de China ş.a.)

[19] Între 1959-1962, statisticile – cele cunoscute – estimează că au murit de foame peste 20.000.000 de oameni în China.

[20] În „Convorbiri literare” şi „Poezia” au apărut autori chinezi din diverse generaţii în ultimii ani; mai recent: Jidi Majia, Dai Weina, Qi Ren, Zhang Jingtao, Changqing Bai, Zhou Zhanlin, Shu Dandan, Wang Mingyun, Bei Ta, Lei Ren ş.a.

[21] Cam două milioane de suflete, în provinciile Yunnan, Sichuan, Guizhou şi Regiunea Autonomă Guangxi Zhang.

[22] Jidi Majia spunea într-un interviu (cu Nina F. Gherman, traducere Li Xin, fotografii Yang Ying, la Radio China Internaţional, Despre poezie cu Jidi Majia, din 26.07.2017) că oamenii zic că „bimo” sînt înţelepţi care transmit peste  generaţii cunoştinţe bogate, variate, ştiu limba înaintaşilor etniei, comunică cu zeii/ strămoşii. De altfel, ei ţin ritualurile dedicate/ consacrate strămoşilor, zeilor, totemurilor satului ş.a., pot alunga relele, bolile, pot chema zeii să aducă recolte bogate ş.a. Bimo, după tradiţie bărbaţi (se moşteneşte ereditar), aidoma preoţilor, ţin ritualurile, citesc textele sacre ş.a.

[23] A tradus şi din Boris Pasternak, Osip Mandelştam, Tomas Tranströmer, Zbigniew Herbert (care a apărut în volum şi la Fundaţia „Poezia”, în anii trecuţi) ş.a. Despre traducerea lui Celan spunea într-un interviu: „I take pains to be rigorous when it comes to translating Celan. Faithfulness to the original is what I aim for.”

[24] 618-907. În acest interval au fost create mai mult de 50.000 de poeme, au existat peste 60 de poeţi „mari”, care au avut propriul stil. Unele tratate spun că niciodată nu a mai fost atins un asemenea vîrf.

[25] Anul Nou chinezesc e în ianuarie sau februarie; se creează o anume atmosferă, cu decoraţiuni ş.a.

Revista indexata EBSCO