Dec 18, 2018

Posted by in MOZAIC

Bogdan Mihai MANDACHE – Cunoaștere, revelație, știință

Multă vreme indisociabile, ştiinţa şi filosofia au optat pentru căi divergente la începutul secolului al XVII-lea. Atunci ştiinţa s-a lansat în cucerirea naturii pentru a pune stăpînire progresiv pe toate sectoarele realităţii, privînd puţin filosofia de obiectul său şi chiar de legitimitatea sa. A rezultat o îndepărtare crescîndă, oamenii de ştiinţă avînd tendinţa să considere filosofia drept o întreprindere sterilă, în vreme ce filosofii găseau instrumentele ştiinţifice ca fiind utile, dar nereuşind să satisfacă interesele superioare ale raţiunii. În secolul al XIX-lea, Hermann Helmholtz spunea că filosofia hegeliană era absolut golită de sens, ceea ce era revelator pentru prăpastia dintre cele două discipline. Perpetuarea unei asemenea stări nu ar fi benefică nici uneia dintre comunităţi, dimpotrivă ele se pot întîlni şi pot dialoga. Filosofia rămîne un element fundamental şi un orizont de netrecut. Apărute în Grecia antică, acum 2500 de ani, au locuit în bună înţelegere în aceeaşi cetate pînă la revoluţia lui Galilei. Filosofia reflectează asupra metodelor şi rezultatelor cunoaşterii ştiinţifice, asupra practicilor omeneşti, printre acestea numărîndu-se şi religia. Chiar ateismul filosofic implică o reflecţie asupra religiei, filosofia manifestînd cu religia o profundă afinitate. Distincţia între filosofie şi religie a fost făcută de Platon, la nivel de metodă, şi de Descartes, la nivelul conţinuturilor, nu apare aşa de clară dacă ne referim la civilizaţiile orientale acolo unde filosofia este mai curînd o formă abstractă a religiei. După îndelungi tatonări şi delimitări s-au conturat o filosofie religioasă, în care autorii aderă explicit la o confesiune determinată, şi filosofia religiei care a evoluat către o hermeneutică spirituală. Rîndurile de mai sus au conturat raporturile între filosofie şi ştiinţă, între filosofie şi religie, termenul median fiind filosofia. Se poate discuta despre raportul între filosofie, religie şi ştiinţă. Dar putem gîndi şi la modul în care un filosof priveşte raportul între ştiinţă şi religie, cu alte cuvinte ceea ce ne propune Bertrand Russell: Religie şi ştiinţă, traducere din limba engleză de Monica Medeleanu, Bucureşti, Editura Herald, colecţia „Mathesis”, ediţia a 2-a, 2018, 224 p.

Bertrand Arthur William Russell (1872-1970) a studiat matematica, apoi „ştiinţele morale” la Trinity College, Cambridge, într-o atmosferă intelectuală stimulantă, contrastînd cu singurătatea anilor de adolescenţă; la Cambridge, s-a împrietenit cu G.E. Moore, care l-a convertit la filosofie, şi cu N.A. Whitehead. După o perioadă petrecută în diplomaţie, la Paris, Bertrand Russell îşi continuă studiile la Berlin, apoi susţine la Trinity College o teză de inspiraţie kantiană despre fundamentele geometriei. A fost profesor la Trinity College, la universităţi din Chicago, Los Angeles şi Philadelphia. Împreună cu N.A. Whitehead a scris Principia Mathematica, una dintre cele mai importante lucrări de logică din toate timpurile. Dintre alte lucrări ale lui Russell, amintim: Philosophical Essays, The Analysis of Mind, Mysticism and Logic, The Conquest of Happiness, The Principles of Mathematics. În anul 1950 a primit Premiul Nobel pentru literatură.

Bertand Russell îşi începe studiul cu o afirmaţie fără echivoc: „Între religie si ştiinţă a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, pînă în ultimii cîţiva ani, ştiinţa a ieşit victorioasă de fiecare dată.” Filosoful englez va urmări în cartea sa punctele care au generat conflicte sau continuă să facă aceasta, iar unul dintre conflicte este despre raportarea la adevăr: „Un crez religios diferă de o teorie ştiinţifică prin faptul că susţine că încorporează un adevăr etern şi absolut cert, în timp ce ştiinţa este întotdeauna provizorie, aşteptînd ca mai devreme sau mai tîrziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale şi fiind conştientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstraţie completă şi finală.” Dar Bertrand Russell nu se limitează la consideraţii generale, el aduce în discuţie cîteva momente în evoluţia ştiinţei contrapuse cu poziţia Bisericii. Una dintre primele dispute s-a purtat pe tărîm astronomic. Nicolaus Copernic a revoluţionat lumea afirmînd că Pămîntul se roteşte în jurul axei sale şi în jurul Soarelui, teorie combătută atît de catolici, cît şi de protestanţi.  Au urmat alţi paşi în astronomie pe care i-au făcut Kepler, Galileo Galilei sau Tycho Brahe. Au fost decenii zbuciumate, reprezentanţii şi aderenţii la noile teorii fiind supuşi prigoanei, obligaţi să abjure, teoriile lor fiind interzise a fi predate în universităţi. Alături de astronomie, epoca modernă a adus noi concepţii despre evoluţia vieţii în univers sau pe Pămînt. Teoria Kant-Laplace care vorbea despre infinitatea universului material, teoria lui Buffon care vorbea despre apariţia munţilor şi a altor forme de relief, teoria lui Darwin care susţinea evoluţia speciilor din lumea animală şi vegetală. Oamenii au acceptat inovaţiile şi progresul cu greutate, după ce mai întîi le-au respins cu vehemenţă, pentru că totul a venit dintr-o dată, iar surprinderea era prea mare pentru a fi acceptată; filosoful englez consideră că o prezentare graduală a noilor teorii ar fi fost mai lesne acceptată, chiar dacă nu în întregime, şi nu de toţi membrii unei comunităţi.

Bertrand Russell încercînd o formalizare a tuturor domeniilor cunoaşterii, găseşte multe lacune în psihologie, disciplină care nu lucra cu date experimentale aşa cum o făcea fizica; de ce ar fi făcut-o? Discuţia este despre suflet şi corp, despre nemurire, despre iad şi rai. Cu trecerea timpului, cu răspîndirea cunoştinţelor ştiinţifice în cercuri tot mai largi, conflictul între ştiinţă şi religie s-a estompat, oamenii de ştiinţă admiţînd că există domenii în afara ştiinţei, iar clericii recunoscînd ceea ce poate fi dovedit ştiinţific. Într-o altă carte, Misticism şi logică, Bertrand Russell abordează subiectul misticismului; acesta exprimă o emoţie care nu poate fi nici confirmată, nici contrazisă de ştiinţă, aşa încît nici în cartea care a prilejuit aceste rînduri nu putea lipsi acest subiect. Lui Russell definitorie în discuţia despre misticism i se pare relaţia dintre aparenţă şi realitate, sau calea opiniei şi calea adevărului, pentru a relua distincţia operată de Parmenide. Bertrand Russell reproşează misticismului incapacitatea de a separa importanţa trăirilor emoţionale de validitatea ştiinţifică, deşi nici un mare mistic nu a cerut vreodată ca viziunile sale să fie altceva decît expresia a ceea ce simte el în momente de intensă trăire religioasă. Recunoaşte că o emoţie mistică trăită în forma elevată oferită de contemplaţie poate să-i deschidă misticului întinderea perspectivei, calmul şi profunzimea în care „mintea devine o oglindă pentru vastitatea universului”.

De la presocratici la Platon şi Aristotel, de acolo la Toma de Aquino, filosofii şi teologii s-au arătat preocupaţi de apariţia vieţii, de mecanismele care veghează  bunul mers al universului. Mitul platonician al cavernei arăta limitele cunoaşterii umane, limite cărora doar filosofia le putea scăpa, făcînd saltul către absolutul lumii Ideilor. Socrate îi spunea lui Glaucon că lumea în care trăim, lumea vizibilă, tangibilă, lumea în care răspund simţurile noastre, este în adevăr o lume iluzorie, căci toate realităţile noastre sînt umbre ale unei alte lumi, o lume care este reală, dar care ne depăşeşte şi ne transcende. Este lumea Ideilor pure, Ideilor eterne şi imuabile. În transcriere modernă, alegoria platoniciană vorbeşte despre lumea fizică şi sensibilă care ne înconjoară şi care nu ar fi decît o lume virtuală. Nici religia, nici ştiinţa nu vorbesc despre lumea Ideilor, despre umbrele acestei lumi, fiecare încercînd să-şi impună discursul, viziunea, unii întemeindu-se pe tradiţie şi pe cuvîntul biblic, alţii pe experiment, pe filosofia evoluţiei. S-au scris biblioteci întregi despre întîlnirea vechii filosofii a naturii cu noua fizică, despre ciocnirea între dogmă şi ştiinţă, despre disputa creaţionism vs evoluţionism, crearea lumii în şase zile vs evoluţia progresivă, într-o lungă perioadă de timp, a speciilor acestei lumi. Cînd vorbim despre ştiinţă primul gînd ne duce la metodologie ştiinţifică, la scientism, la teorie ştiinţifică, la ştiinţa fundamentală. Poate convieţui ştiinţa alături de Tradiţie, alături de cunoaşterea întemeiată pe revelaţie, pe credinţă, pe contemplaţie? Primul răspuns duce la o diferenţă de netrecut, apoi la o privire nuanţată pot fi văzute posibilităţile înrudirii!

Revista indexata EBSCO