Dec 18, 2018

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Locul unde merită să fie încercat succesul

Ar merita, poate, să abordăm un subiect precum acela al succesului şi, pe traseul unui autentic succes, ar fi potrivit să încercăm şi locul destinat aflării gloriei pe cît posibil mai înalte şi mai autentice, pornind nu de la caracteristicile, trăsăturile proprii, întîlnirii  valorilor maxime ale actelor, acţiunilor, încercărilor omeneşti ci, dimpotrivă de la ceea ce face să apară, din actul uman, eroarea, eşecul, şi implicit suferinţa, decăderea, tristeţea, sterilitatea faptei şi gîndului. Am putea presupune că valoarea se relevă cel mai bine, mai direct, mai clar, descoperind, sau construind contrariul nonvalorii, inversul erorii. Pare cert că rezultatul unui asemenea demers inversat nu este unul ineficient cîtă vreme se realizează cu atenţie, cu alegerea abilă a termenilor luaţi în discuţie şi, neîndoielnic cu, o potrivită şi insistentă tratare a problemei succesului, atît pe calea directă, a relatării structurilor pozitive ale îndrăznelii creatoare, dublată apoi de calea inversă, aceea a tratării erorilor ce se cer excluse, spre a degaja astfel strălucirea reuşitei. Concluzia nu poate fi decît avantajoasă, în calitate de procedură de natură să exprime adevărul relevabil în respectivul  caz. Metoda pare să se dovedească încă de la începutul trasării unei scheme tactice, probabil, un act propus într-o variantă mult prea simplă, am spune simplistă – a urma adevărul şi a exclude neadevărul, eroarea dintr-o teză, ori dintr-un ansamblu de teze – dintr-o teorie, sau ceva similar teoriei este prea puţin; apare evident faptul că  succes înseamnă, mai presus de orice, creativitate. A descoperi ceva de succes într-un lucru sau într-un act nu are cum fi  un fapt de natura simplităţii. Excluderea insuccesului nu conduce în mod cert la succes – o astfel de excludere este premisa importantă pînă chiar şi a gloriei, dar insuccesul însuşi poate fi un fals, ori o simplă banalitate, dar şi un fals care va lăsa locul unei împliniri de o dezvoltare înalt meritorie. Mai grav este însă faptul că  realizarea succesului şi chiar a gloriei poate avea loc la un preţ nemăsurat de mare  – obligatoriu fiind pentru existenţa umană, pentru consolidarea civilizaţiei omeneşti, respectivul succes el poate surveni la capătul, ori pe traseul unor suferinţe incredibile, de la un punct înainte şi  aceasta, pe un drum inevitabil.

Acordarea  Premiului Nobel reprezintă unul dintre cele mai semnificative şi larg, aproape general, recunoscute, adesea perfect recunoscute, dovezi de succes – este vorba de un element definitoriu al succesului. Despre laureaţii Nobel, despre îndreptăţirea şi uneori contestarea lor, foarte rar corectă, sau necesară, adesea constînd însă mai curînd într-o incapacitate omenească de recunoaştere a valorii, ori de invidia stupidă ce  însoţeşte calitatea şi succesul, cu atît mai mult gloria, se poate spune că nu rareori au de înfruntat un destin prea puţin fericit. Oricum, Nobelul este modelul perfect de succes în lumea actuală în acele domenii în care este atribuit. Depăşirea gloriei mondiale implicată de respectiva premiere nu este depăşită, probabil, decît de obţinerea unei supreme împliniri politice dar mai ales militare. În Antichitate dar şi pînă de curînd, victoria pe cîmpul de luptă oferea, după cum bine se ştie, nu doar glorie ci  şi o enormă autoritate şi putere. Din lumea latină, pînă în epoca napoleoniană iar, apoi pînă la Primul Război Mondial, o impresionantă galerie de personalităţi inegalabile şi de o aleasă strălucire poate fi lesne relevată nominal şi parcursă în descriere istorică. Cel de al Doilea Război Mondial pune în prim plan mai curînd activitatea politică a unor personalităţi decît geniul lor războinic, deşi nici acesta nu este absent. Karl Marx spunea – şi în această problemă a avut dreptate, ceea ce nu a fost cazul în multe alte domenii – că războiul va fi imposibil să se mai producă într-o lume în care armamentele se dezvoltă exorbitant. Această afirmaţie are un merit deosebit prin faptul de a fi fost exprimată cu mult înainte de apariţia explozivilor atomici şi, în general, pe cînd nu era cunoscută energia atomică.

Sir Winston Leonard Spencer Churchill, bine cunoscutul Winston Churchill, are tripla glorie de a fi fost un mare om politic, care a anticipat într-o istorie în desfăşurare mult din aventura tragică a umanităţii în secolul XX, acela care a condus ţara sa la victorie în Cel de al Doilea Război Mondial – fapt pe care el însuşi l-a exprimat încă de la începutul conflagraţiei ca fiind scopul, dar şi viitorul său succes, s-a dovedit a fi totodată un autor a cărui activitate în calitate de scriitor a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru literatură. Am avut – înainte de a citi lucrarea sa, într-un domeniu în care era principalul expert în istorie, respectiv „The Second World War”, aceea prin care a fost motivat Premiul Nobel pentru literatură din anul 1953 ce i s-a atribuit – credinţa că prin această distincţie conferită lui Churchill, Instituţia Nobel făcea un act de recunoaştere pur politică, acordînd unuia dintre „Cei Trei Mari” (Premierul Britanic, Roosevelt, şi Stalin) înaltul titlu de laureat. Nu am citit decît foarte puţine cărţi de două ori, în modul integral; desigur pe fragmente revizităm adesea cărţile aşa cum ne cer demersurile noastre intelectuale. Am citit cîndva, mai de  mult  „Al Doilea Război Mondial”, la care mă refer în acest modest text al meu. Am socotit, după prima lectură, că este vorba de o lucrare utilă, indispensabilă chiar, pentru studierea istoriei marii tragedii, al celei mai mari tragedii, a secolului XX, dar nu am fost sensibil la literatura inclusă, ca artă în respectiva scriere – nu am găsit în ea surse de admiraţie fără să aflu însă nici lucruri pe care nu mi-ar fi plăcut să le văd strecurate, ori uitate, ori neobservate, de către autor. Am rămas pentru destul de multă vreme cu o imagine plată despre această lucrare esenţială pentru istorie, dar şi pentru prestigiul autorului. Aşa cum am notat, nu am ezitat uneori, deşi rar, să recitesc integral o carte. Am făcut acest lucru foarte recent şi cu  „Al Doilea Război Mondial” de Winston S. Churchill – pot spune astăzi că este o scriere de geniu, frazele, cuvintele, textul sînt la înălţimea absolută a evenimentelor relatate. O recomand oricui, care încă nu a citit-o, sau nu a ajuns la noua mea concluzie asupra ei. Desfăşurarea relatării şi concepţiei este epopeică, dar şi informaţia conţinută se dovedeşte devastatoare.

Nu doar însă cu privire la o asemenea trăire a mea am intenţionat să ajung în acest text. Cred că am sesizat un aspect al istoriei umanităţii noastre pe care doresc să îl exprim,  bucuros dacă  reuşesc să mă fac  înţeles. Cel de al Doilea Război Mondial constă într-o desfăşurare de evenimente de o complexitate, de o varietate şi multitudine incredibilă. Aparent ştiu bine că astfel au stat lucrurile, dar încă nu putem crede, fără ajutorul lui Churchill, pînă la ce grad ciocnirea nesfîrşită a detaliilor, construcţiile explosive şi exuberante ale faptelor, puteau fi aparent fără limite, aproape imposibil de a fi descrise, fără sfîrşit deşi s-au desfăşurat într-un interval de ani relativ scurt, sau  dacă nu redus, în nici-un caz exagerat. Dacă sînt citite relatările lui C. Iulius Cezar -, „Despre Războiul cu Galii” şi „Despre Războiul Civil”, apoi prezentarea războaielor clasice, precum cele ale lui  Hannibal sau Alexandru cel Mare, şi mult mai tîrziu pe acelea  care privesc războaiele lui Napoleon, toate acestea par a fi de o mare simplitate. Toate marile realizări sînt simple – cel care loveşte o face într-un mod exact, în care distrugerea armatei adverse decurge indubitabil pentru salvarea umanităţii şi care poate fi descris  într-o foarte simplă grupare de fraze sau pagini. Cărţile fie ele ale marilor autori greci, sau latini, ori francezi, în secolele XVII şi XVIII descriu mai curînd peisajul, inclusiv  avînd în vedere desfăşurarea armatelor, decît manevrele formaţiunilor de luptă. Pînă chiar şi în  Primul Război Mondial inteligenţa comandanţilor militari se exprimă în raporturi nu foarte complicate. Cel de al Doilea Război Mondial este împletirea celor mai vaste şi complicate reţele dedicate distrugerii adversarilor. Este incredibil cît de departe s-a ajuns, în această a doua tragedie a secolului trecut, cînd a fost vorba de asocierea unor perverse acţiuni distrugătoare. Din fericire nazismul nu a reuşit să învingă, deşi nu a fost foarte departe de această condiţie, dar necesitatea dezvoltării unui război imens de complex a fost parte a sursei degradării vieţii în aşa zisa pace, care în realitate a fost  un adevărat război rece, aşa cum a şi fost numită epoca împărţirii lumii, în perioada celei de a doua jumătăţi a secolului XX. Reduc o concluzie la cîteva cuvinte: inteligenţa produce activităţi şi concepţii simple – greşelile sînt generatoare de nesfîrşite complicaţii; istoria este grav afectată de acestea, dar uneori   ele sînt inevitabile pentru salvarea umanităţii.

Revista indexata EBSCO