Dec 18, 2018

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Eliade despre Noica

„Probabil că Emil [Cioran] avea dreptate proclamîndu-ne, acum cîteva săptămîni, pe tine şi pe mine, cei mai optimişti dintre români…”

Mircea Eliade, 26 octombrie 1970

 

În epistolarul lui Mircea Eliade se găseşte o recapitulare foarte succintă, dar grăitoare, a odiseei lui Constantin Noica. Eliade îi scrie, în vara lui 1972, unei doamne pasionate de opera lui, că „Am fost la Paris, ca să întîlnesc un bun prieten din ţară, Const[antin] Noica, pe care nu-l mai văzusem de treizeci şi doi de ani. Am petrecut cu el multe ceasuri pe zi, în cele cincisprezece zile cîte am stat la Paris. Ciudat – parcă ne despărţisem doar de cîteva luni! Şi cîte nu s-au întîmplat între timp! (A fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani [de] închisoare pentru că făcea «cultură subversivă», anume traducea filozofii presocratici şi-i comenta în faţa unui grup de tineri etc. Dar n-a făcut decît opt ani, a venit amnistia generală… şi a ieşit, şi-a reluat activitatea filozofică – a editat şi a tradus comentarii bizantine la Aristot, a scris despre Platon, despre stilul filozofic al «rostirii româneşti» etc.)”[1] În paranteza relatării întîlnirii pariziene cu prietenul român, istoricul religiilor de la Chicago izbuteşte să spună sintetic cam tot ce se putea spune în acel moment despre Noica; lăsînd, desigur, deoparte, amănuntul neconvenabil al episodului legionar şi greşind numărul de ani de detenţie (fuseseră doar şase, nu opt!). Cu toate acestea, citind peste ani aceste rînduri, deşi ele vorbesc despre personalitatea unui specialist într-ale filosofiei cu o personalitate deja conturată şi afirmată, în pofida vicisitudinilor biografiei, informaţiile menţionate par palide, vagi, şi nu spun mai nimic despre Noica aşa cum este el cunoscut astăzi. Abia menţionarea faptului că s-a ocupat de stilul filosofic al rostirii româneşti – formulare ambiguă, neclară, care putea lăsa impresia că a aplicat filosofiei grila lecturii stilistice încercate de Tudor Vianu pe seama Artei prozatorilor români – aduce o adiere a unora dintre preocupările filosofului.

Rezultă de aici nu că Eliade nu ar fi fost capabil să îl califice corect pe prietenul său, ci că opera de greutate a acestuia s-a săvîrşit şi publicat abia de la acea dată înainte. Şirul cărţilor importante din anii 1970 – 1980 abia începuse prin Rostirea filosofică românească (1970) şi avea să culmineze cu Devenirea întru fiinţă (1981). Sîntem, cum s-ar spune, înainte de „al doilea” Noica, cel după detenţie, ajuns la maturitate creatoare, a cărui operă se cuvine însă pe deplin descifrată şi reconstituită în datele ei esenţiale.

Încă de prin 1957 sau 1958, după ce citise pagini din cartea lui Noica despre Goethe sau poate scrisoarea către un prieten occidental, Eliade îi vorbea prietenului său despre „Maturitatea ta…, îndrăzneala cu care te roteşti peste sisteme şi istorii, optimismul tău (singurul în care mă recunosc), imensa ta generozitate faţă de oameni, de ideologii, de naufragii…”[2] El trecea astfel în revistă calităţile cele mai însemnate ale prietenului de departe aşa cum i se înfăţişau atunci şi cum îi stăruiau ele în amintire: gîndirea pozitivă, indiferent de împrejurări şi oricît de potrivnice i-ar fi fost acestea; capacitatea de a înţelege, de a accepta şi de a ierta manifestată în raport cu indivizii, cu ideologiile şi cu eşecurile individuale şi colective; anvergura şi dexteritatea ideatică exersate atît în raport cu sistemele filosofice, cît şi cu schimbătoarele conjuncturi istorice, maturitatea pe care o denota acest mod de a fi şi de a judeca împrejurările şi viziunile. Dintre toate, optimismul  era – în mod declarat şi asumat – singurul în care savantul de la Chicago se oglindea fără ape, recunoscîndu-se fără ezitări, atribuindu-şi-l deopotrivă. Toate acestea erau merite în faţa cărora Eliade se înclina fără ezitări, văzînd în ele semnul unei distincţii de seamă, egalate – într-un singur punct – doar de un merit pe care şi-l atribuia deopotrivă sieşi.

Ele explică de ce Eliade îi scria în vara lui 1970, neechivoc, dincolo de limitele unei simple încurajări: „Eu am crezut şi cred în geniul tău, în posibilităţile tale «creatoare» (cum ne plăcea să spunem) mai mult decît ai îndrăznit tu să crezi vreodată”[3]. La vremea cînd i-o spunea, afirmaţia aceasta tranşantă cădea nespus de bine, Noica traversînd încă o serie de dileme personale, în căutarea cristalizării propriului său gînd.

Jubilaţia lui Eliade în legătură cu devenirea spirituală a prietenului său a fost marcată, în acea perioadă, în diverse forme. Dînd o imagine despre ceea ce putea înţelege prin maturitatea la care ajunsese Constantin Noica, prietenul său din S.U.A. exclama: „Dar cum să-ţi exprim surprinderea şi încîntarea cu care am descoperit că ţi-ai însuşit dimensiuni noi, fără ca totuşi să fi renunţat la tot ce-ai avut şi ţi-ai făurit tu de cînd ne cunoaştem?”[4] Continuitatea, consecvenţa de fond a prietenului rămas în România îşi adăugase, deci, în anii vieţii de pînă atunci, dimensiuni noi, îmbogăţindu-se şi nuanţîndu-se, cîştigînd în diversitate şi cromatică.

Toate acestea explică în parte de ce Eliade se gîndise la un moment dat la un proiect pe care găsea prilejul să îl mărturisească după cum urmează: „…acum mai mulţi ani, mă hotărîsem să public o revistă trimestrială, în limba franceză, intitulată simplu: Constantin Noica. Printre colaboratori, admiteam numai pe prietenii tăi; cîteva excepţii: elenişti pasionaţi de presocratici, matematicieni, muzicanţi «cu acces la concepte». Soarta a fost însă mai blîndă decît ne aşteptam, şi revista n-a mai trebuit să apară…”[5] Nu a mai trebuit să apară ca o compensaţie la privarea de libertate şi condamnarea la tăcere deplină a filosofului, căci lui Noica i s-au deschis porţile temniţei şi, treptat, cu tacite limitări, filosoful a redobîndit dreptul de a publica. Altminteri, desigur, o publicaţie intitulată chiar Noica ar fi putut constitui – atunci în exil, aşa cum ar putea şi acum fi, de astă dată în ţară – o flamură a dezbaterilor filosofice orientate nu doar spre studierea moştenirii culturale a gînditorului, ci şi în direcţia de mers filosofic a acestuia.

La data în care pomenea de mai vechea iniţiativă de publicistică specializată, iubirea şi admiraţia faţă de mai tînărul lui prieten lua însă, la Mircea Eliade, o altă formă: una artistică. El vorbea despre un proiect cu totul diferit, acum: „…am în cap, între altele, o piesă cu adolescentul şi (foarte) tînărul Constantin Noica, cel din anii 1927 – 1930”[6]. Între 1924 şi 1928 viitorul autor al Devenirii întru fiinţă a urmat studiile liceale la Liceul Spiru Haret din capitală, în anii următori, pînă în 1931, devenind student al Facultăţii de Filosofie şi Litere din Bucureşti. Dorinţa de a-l evoca pe tînărul de atunci pornea, sub unul dintre aspectele ei, din aceeaşi tulpină din care apăruseră, cîndva, şi Romanul adolescentului miop şi Gaudeamus, scrieri de tinereţe, rămase în manuscris, evocîndu-l pe tînărul elev şi apoi student Mircea Eliade. O asemenea întoarcere în timp era în ton cu revizitarea trecutului de către cel care îşi scria Memoriile evocînd anii tinereţii sale şi ai generaţiei fără de noroc căreia socotea că îi aparţinea. Ea era susceptibilă de a reactiva şi încrederea lui Eliade că are ceva de spus în teatru. Să fi rămas printre mormanele de documente păstrate din arhiva prietenului din Chicago vreun bruion, vreo schiţă legată de acest proiect amînat definitiv? Dacă da, încă nu a fost semnalat. În plus, nu trebuie uitat incendiul care a devastat parte dintre dosarele cu hîrtii ale profesorului universitar american de origine română. Există şi posibilitatea ca, în caz că asemenea crochiuri ar fi existat, ele să fi dispărut cu prilejul respectiv pentru totdeauna.

Ce anume putea vedea Mircea Eliade în tînărul Noica, a cărui originalitate se afla abia în stadiul unei promisiuni, este greu de spus astăzi, cînd se ştie că proiectul piesei a fost abandonat de savantul excedat de proiectele sale ştiinţifice. Se ştie însă ceva mai bine cum îşi vedea Noica însuşi traiectul existenţial în anii de după eliberarea din închisoare, adică în perioada de după 1964.

 

[1] Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, III: R – Z, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, pp. 183-184. Scrisoarea din Chicago, 30 iulie 1972, către Mary Stevenson.

[2] Ibidem, II, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p. 363. Scrisoare datată ipotetic 1957 – 1958.

[3] Mircea Eliade, Europa, Asia, America… Corespondenţă, II, ed. de Mircea Handoca, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p. 367. Scrisoarea către Constantin Noica din 7 august 1970.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem, pp. 367-368.

[6] Ibidem, p. 368. Scrisoarea către Constantin Noica din 7 august 1970.

Revista indexata EBSCO