Dec 18, 2018

Posted by in ESEU

Mircea PLATON – Centenarul Marii Uniri: izvoarele unității naționale a românilor

Anul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri e pe sfârşite. Suntem în toamna lui. Dacă ar fi să judecăm după cum s-a sărbătorit Centenarul la nivelul marilor instituţii de stat (centrale sau ţinând de administraţiile publice locale) sau al mijloacelor de aşa-zisă informare în masă (de stat şi private), ar trebui să conchidem că Marea Unire nu ar fi trebuit să aibă loc vreodată. Şi asta deoarece, pentru multe din aceste canale de modelat percepţia publică, Marea Unire nici nu a fost altceva decât o întâmplare, un noroc chior pe care nu l-am meritat. Trăim într-un timp atât de sărac în împliniri încât mi-e teamă că nu vom lăsa nimic de demitizat urmaşilor noştri. În ultimii douăzeci de ani, industria universitară, cea mediatică şi cea a cărţii (dominată de vreo doi-trei mamuţi) au trăit din demitizarea cuşmei şi buzelor lui Decebal sau Burebista, a întemeierii Ţării Româneşti, a victoriilor lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, a mişcării naţionale din secolul al XIX-lea, a Primului Război Mondial, a vieţii culturale a României interbelice, a rezistenţei la instaurarea comunismului, a sfinţilor închisorilor, a tuturor Patriarhilor Bisericii Ortodoxe Române, ba şi a altor ierarhi şi teologi de seamă. Mă întreb ce împliniri va lăsa epoca noastră pentru consumul demitizator al urmaşilor: ce măduve suculente vor putea extrage din ciolanele acestei ere cei viitori? Ale cui împliniri? Ai cui eroi? Care izbânzi?

Judecând după starea noastră de azi, şi când spun „a noastră” nu cad deloc în capcana celor care spun că toţi suntem de vină, că toţi suntem aşa şi pe dincolo, nu, ci, când spun a noastră, mă gândesc exact la cei care sunt la butoanele emisiunii, la cei care pot da tonul, la cei care trebuie să dea exemplu, la cei a căror misiune e de a deschide drum celorlalţi, de a le lumina calea, de a avea busola sigură, judecând deci după starea păturii noastre conducătoare de astăzi, după cei care apar pe la televizoare, prin ziare, prin amfiteatre şi prin vise pentru a ne vorbi despre câte în lună şi în stele, s-ar putea spune că Marea Unire nu ar fi trebuit să aibă loc. Dacă, din punct de vedere logistic, nu suntem în stare să organizăm şi să susţinem sărbătorirea cum se cuvine a Centenarului Marii Uniri, cum am putut fi cândva capabili de efortul diplomatic, cultural, misionar, economic şi militar al Marii Uniri?

Iată, cineva de la centru a venit cu sigla „România 100”, uitând sau ignorând sau prefăcându-se că ignoră că România, ca stat, a luat fiinţă la 1859.

Iată, BRD a distribuit pe întreg parcursul acestui an un filmuleţ documentar realizat de un regizor britanic în care ni se spune că se sărbătoresc 100 de ani de la „naşterea naţiunii române” la Alba Iulia. Deci nu doar statul, ci chiar naţiunea s-a născut abia acum 100 de ani. Iată, Carrefour vinde zeci sau sute de mii de sacoşe din nojiţe de poliester, trainice, pe care scrie „100 de ani de România”. Habar nu avem pe ce lume trăim. Nu ştim ce sărbătorim. Se pare că nici nu vrem să sărbătorim deoarece credem că nu e mare lucru. Nu poţi sărbători centenarul unei întâmplări, al unui noroc, al unui câştig neaşteptat. Nu poţi sărbători decât lucrurile care au sens. Şi asta pentru că sărbătorirea acestor lucruri care au sens e o înscriere pe durata acestui sens, e o reafirmare a lui, e o recunoaştere a izvoarelor lui în amonte şi a consecinţelor lui în aval. Luat aşa, ca simplu „noroc”, anul Marii Uniri nu e decât întâmplarea fericită a unui ateu care găseşte 1000 de lei pe stradă. Nu-şi poate face o filosofie de viaţă din acest fapt aleatoriu, lipsit de orice semnificaţie, care nu poate fi considerat catenă a niciunui lanţ istoric sau providenţial.

Dar anul Marii Uniri nu a fost rezultatul unui simplu noroc. După cum e silit să recunoască chiar cel mai de seamă reprezentant al şcolii de demitizare – uneori, de fapt, de bagatelizare – a istoriei românilor, „cert este că în 1918, în momentul decisiv, românii erau pregătiţi pentru marele act al unirii” pentru că „îi anima un sentiment naţional dezvoltat pe parcursul secolului al XIX-lea”[1]. Acest sentiment naţional dezvoltat pe parcursul secolului al XIX-lea nu a apărut din nimic şi nu s-a dezvoltat ca o bălărie. El a fost, în primul rând, rezultatul conştiinţei de neam pe care au avut-o elitele cărturăreşti, clericale şi boiereşti ale românilor de-a lungul veacurilor – începând cu voievozii Moldovei şi ai Ţării Româneşti şi trecând prin cronicari, prin Cantemir, prin Şcoala Ardeleană şi prin generaţia lui Tudor Vladimirescu, până la mişcarea naţională din 1848. În al doilea rând, a fost rezultatul hotărârii generaţiei paşoptiste şi post-paşoptiste, a Naţional Liberalilor din jurul celor două cuiburi de românism care au fost conacele din Ştefăneşti ale Brătienilor şi Goleştilor, şi a conservatorilor moldoveni grupaţi în jurul Junimii şi al Convorbirilor literare, de a valorifica acest sentiment naţional şi patrimoniul cultural – limba, arta, folclorul – al poporului român pentru a trece de la „naţionalitatea genetică”, de la sentimentul difuz al apartenenţei naţionale, la personalitatea naţională, la asumarea şi dezvoltarea acestei identităţi etnice.

Pe tot parcursul secolului al XIX-lea a avut loc o ofensivă naţional-educaţională/diplomatică/economică/culturală/politică al cărei scop era eliberarea României din robia imperiilor înconjurătoare şi suzerane, protectoare sau garante. Înainte de Marea Unire de la 1918, a fost Mica Unire de la 1859. Iar înainte de Mica Unire a fost apariţia unei generaţii de tineri boieri care au înţeles că nu trebuie abandonate tradiţiile româneşti, dar trebuie scăpat de sub apăsătoarea tutelă culturală a Otomanilor şi a altor imperii. În „Studie moldovană” din 1851-52, Alecu Russo nota că repedea modernizare a societăţii moldoveneşti s-a făcut şi sub imperiul modei: „Schimbarea costumului fu semnul pornirii duhului de deşteptare. Ideea şi progresul au eşit din coada fracului şi din buzunarul jiletcii […]. Prefacerea hainilor au prefăcut de îndată condiţiile sociale a lumii noastre, precum şi relaţiile familiei […]. Fracul a introdus dignitatea, pantalonii au silit oamenii a-şi măsura coloveranţiile celor de la care aştepta vr’un folos.”[2]

Cu alte cuvinte, axul motor al modernizării societăţii româneşti a fost recăpătarea sentimentului demnităţii. Modernizarea însemna, pentru Alecu Russo şi alţi patrioţi din generaţia sa, îndreptarea din şale, încetarea „coloveranţiilor”, a ploconelilor pe care şalvarii, spre deosebire de pantaloni, le îngăduiau fără riscul de a pocni cusăturile. Din punct de vedere cultural, modernizarea ca verticalizare însemna recuperarea istoriografică a trecutului românesc şi crearea unui sistem de economie simbolică legând organic cultura populară de cea a elitelor naţionale.

În 1909, în alt context aniversar, reflectând asupra drumului parcurs până la Mica Unire şi a semnificaţiei actului de la 1859, Nicu Gane, aflat atunci la al cincilea mandat, neconsecutiv, de primar al Iaşului, spunea: „Cei mai mari Domni ai noştri din vechime au căutat să întrunească într’un singur mănunchiu aceste două ramuri ale naţiunei române, dar n’au izbutit fiind că-şi alesese calea armelor. Generaţia însă dela 1859 a avut norocul, fără vărsare de sânge, să atingă acest ideal, nu însă fără mari lupte şi sbuciumări. A izbutit pentrucă intrase adânc în conştiinţa tuturor straturilor sociale din Moldova şi Muntenia că singura noastră scăpare era Unirea. În adevăr ce eram noi înainte de unire?

Două ţărişoare vasale Turcilor totdeauna expuse la invaziile oştirilor streine, totdeauna în pe­ricol de a fi înghiţite de vecini. Puterea suzerană în loc să le apere le asuprea ea însăşi, considerâdu-le ca nişte moşii de exploatat şi îngăduind chiar fără nici o dreptate răşluirea teritoriului lor; într’un cuvânt eram doua ţerişoare slabe, umilite, îngenunchete, aproape necunoscute de Europa occi­dentală şi de mai multe ori oferite în diverse combinaţiuni diplomatice când unuia când altuia dintre falnicii vecini. Aceasta era situaţiunea externă.

Ca situaţiune internă era întuneric pretutindene, sărăcie complectă, o oligarchie venită din Fanar care sugea ca un burete toate forţele vii ale poporului. Nici un metru de şosea, nici o şcoală sau spital ru­ral, nici o fabrică sau industrie, nici un pod pe apele curgătoare; iar despre drum de fer, telegraf, etc… nici nu se visa. Ba din contra când reposatul Domn Grigore Ghika din Moldova a vroit la 1853 să înfiinţeze telegraful au fost pârât de boieri la Sultan că ruinează pădurile statului înşirând stâlpi în ţară fără nici o necesitate. Apoi hatârul şi ruşfertul, aceste două cuvinte împrumutate dela Turci dimpreună cu obiceiul, intrase adânc în moravurile noastre şi se infiltrase în toate ramurile dregătoriilor publice.

Dar iată ca la 1848 un vânt bun ne vine din apus, vântul de deşteptare al popoarelor şi negurile încep a se împrăştia. Se face lumina în conştiinţa Românilor, noţiunea de patriotism de mult adormită în inimile noastre prinde să încolţească din nou, su­fletele se regenerează şi atunci s’a simţit instinctiv de întreg neamul nostru că aceste două ţări nu mai pot sta despărţite fără ca viitorul lor să fie cu de­săvârşire periclitat. Şi astfel a început în Moldova încă din timpul Domniei lui Grigore Ghika ideia Unirei a se întinde şi a câştiga teren.”

Aşadar, întregul proces de modernizare al Moldovei şi Ţării Româneşti şi mai apoi al României Mici a fost întreprins cu gândul la unitatea ţărilor locuite de români, unitate văzută şi ca singura cale spre independenţă naţională.

Pentru a pune în mişcare acest sistem în care unitatea şi independenţa naţională se alimentau şi consolidau reciproc, elitele româneşti ale secolului al XIX-lea au acţionat pentru a articula instituţiile statului naţional, adică instituţiile care puteau să detecteze, selecteze şi promoveze interesul naţional şi oameni pregătiţi să susţină acest interes. Ca atare, au pus la punct un sistem de învăţământ cu o bază de recrutare din ce în ce mai largă, începând cu domnia lui Al. I. Cuza şi sfârşind cu reformele lui Spiru Haret şi cu ministeriatele lui Constantin Angelescu, care a continuat reformele lui Haret în plină perioadă interbelică, în cabinetele Ionel Brătianu şi I. G. Duca, sub deviza: „Şcoală cât mai multă! Şcoală cât mai bună! Şcoală cât mai românească!”

Rezultatul acestei activităţi în sens naţional a fost o mare preţuire a şcolii şi a deprinderii de a învăţa. A disciplinei muncii şcolare. Această disciplină unea poporul cu elitele contribuind astfel la solidificarea naţiunii. Voi da doar câteva exemple. Iată cum vedeau problema educaţiei cei din familia Brătianu, familie care s-a aflat în fruntea treburilor obşteşti din Ţara Românească şi mai apoi din România în secolul dintre 1848 şi 1948.

Iată ce scrie Nicolae I. Pillat, nepot al lui Ion C. Brătianu (care îi era bunic) şi al lui Ionel Brătianu (care îi era unchi) şi fratele poetului Ion Pillat, despre modul în care a fost educat: „Mama ne-a crescut foarte sever şi într-o disciplină ce nu a slăbit niciodată. Aveam o institutoare, dar mama urmărea îndeaproape activitatea noastră zilnică. La şase şi jumătate ne trezeam: toaletă, mic dejun, lecţii şi apoi plimbare. Mâncam la unsprezece – fără părinţii noştri – şi, imediat după asta, plimbare, lecţii şi la ora patru mergeam
la bunica să luăm gustarea. Mâncam de seară la şapte şi, cel mai târziu la opt şi jumătate, ne culcam. Nu am avut niciodată voie să chemăm să ne ajute vreun servitor. Trebuia să ne aranjăm singuri hainele, să ne facem patul în fiecare dimineaţă şi să ne periem pantofii Institutoarea nu avea voie să ne lovească. Pedeapsa era să fim lipsiţi de desert, să ni se interzică să ne ducem la bunica (era pedeapsa cea mai grea), să ne jucăm cu prietenii şi, mai târziu, să mergem la circ sau la teatru. Pedepsele acestea aveau un efect infinit mai mare decât o pereche de palme sau o bătaie. În ciuda acestei severităţi, eram foarte răsfăţaţi când meritam. Îmi amintesc şi-acum de zilele de sărbătoare ca de o feerie îndepărtată: aniversări, Crăciun, Anul Nou, Paşte. Fiecare sărbătoare avea tradiţiile ei şi grămada ei de cadouri.”[3]

Trimis la studii la Paris, vlăstarul moldavo-argeşean îşi continuă programul sub supravegherea mamei, Măriuţa Brătianu: „La Paris şi la Bucureşti, mama a ştiut să păstreze intacte tradiţiile de familie şi de sărbătoare. Cu vitalitatea ei nemaipomenită, cu entuziasmul, energia, perseverenţa cu care acţiona în orice situaţie, mama, ca să ne îndemne să facem ceea ce dorea ea, ne dădea exemplul nu numai în ceea ce priveşte munca, dar şi distracţia. În afară de orele de curs, acasă luam lecţii de română, de matematică, de literatură, de pian, de desen, de sculptură. Urmam cursuri de dans, vizitam muzeele şi expoziţiile, mergeam la concerte, la Operă, la Opera Comică, la Comedia Franceză, la Odeon. Ne dădeam cu patinele cu rotile şi cu cele de gheaţă, jucam tenis, călăream.”[4] După cum se poate observa, timpul copiilor fără tabletă sau smartfon era mai plin. Şi fiica poetului Ion Pillat, deci nepoată de frate de-a lui Nicolae Pillat, micuţa Pia, avea parte de acelaşi tip de creştere din partea bunicii ei, care voia să îi instileze de mică ideea datoriei şi disciplina muncii. Astfel, Măriuţa Brătianu îi scria lui Nicolae Pillat: „Micuţa Pia va începe la întoarcere lecţiile de echitaţie şi schi, lecţiile acasă, cu un profesor, gimnastică şi canto şi se va duce de două ori pe săptămână la şcoală. Sunt foarte severă şi exigentă cu ea, căci vreau să aibă conştiinţa datoriei; lecţiile nu sunt o joacă.”[5]

Iată cum vedea educaţia copiilor săi Dinu Brătianu, fratele lui Ionel, al lui Vintilă şi al Măriuţei Brătianu: „Ne-am decis să-l înscriem pe Oni ca intern la Paris, în caz că nu găsim un profesor care să aibă băieţi de vârsta lui, să poată să-l ia în pensiune. Serviciul militar l-a făcut să-şi piardă pe moment obişnuinţa învăţatului şi trebuie, deci, să stea, cel puţin în primul an la Paris, într-un mediu de elevi sârguincioşi, care să-l antreneze la învăţat. De aceea te rog, dragul meu Nicolae, să-mi spui la ce internat aş putea să-l înscriu. Un internat unde să fie tratat ca un om mare, cu camera lui, şi unde mâncarea să fie simplă, dar bună.”[6]

Copiii de ţărani trecuţi prin sistemul de învăţământ primar pus pe roate de Spiru Haret nu pierdeau nici ei pasul la învăţătură, după cum constată Măriuţa Brătianu, care se duce la şcoala din Miorcani, satul unde se afla conacul familiei Pillat: „Astăzi am fost cu Maria [soţia lui Ion Pillat] şi micuţa Pia la decernarea premiilor, sărbătoare foarte reuşită, şi e o plăcere să vezi cât de vioi şi de inteligenţi sunt micii ţărani. Şi noi eram îmbrăcate în costum naţional, ţinută pe care o purtăm mereu aici, atât e de plăcută şi frumoasă. Marţi am fost singură la şcoală pentru a asista la examenele de sfârşit de an. Am fost uimită să văd cât de buni la matematică sunt copiii.”[7] Trecuţi printr-un sistem de educaţie temeinic, copiii de ţăran aveau şansa mobilităţii sociale, a ascensiunii sociale bazate pe munca lor.

Începând din vara anului 1916, războiul a dat peste cap sistemul de învăţământ românesc. Învăţătorii şi profesorii secundari au fost înrolaţi şi mulţi au murit pe front. Retragerea din faţa trupelor germano-austro-maghiaro-turco-bulgare a însemnat, pentru copiii care au pornit din sudul ţării înspre Moldova, un episod de coşmar. Alexandru I. V. Socec notează că, mergând pe jos prin ploaie îngheţată şi noroaie, trecând prin sate părăsite şi lipsite de provizii, din convoiul de 2000 de copii porniţi din Bucureşti spre Moldova, la Huşi au ajuns, abia târându-se, 47 de copii[8]. Fiica lui Nicu Gane, Elena Emandi, scrie că, de-a lungul drumurilor, „vedeai adesea şi copii morţi de frig şi de foame, părăsiţi pe câmpiile îngheţate de mamele lor, cari în goana nebună nu avuseseră nici timpul să-i îngroape şi să le însemne mormântul cu o cruce la căpătâiu […] mulţi copii şi tineri mai ales, evacuaţi în grabă de frică să nu fie prinşi de duşman, veneau pe jos tocmai din fundul Olteniei şi Munteniei, cu hainele zdrenţuite, cu ghetele bucăţi în picioare, abia târându-se prin ploae şi noroi. De multe ori, ajungând în oraş, cădeau pe străzi istoviţi, cu ochii stinşi, cu mintea perdută şi-şi dădeau sufletul înainte de a li se putea da vre-un ajutor”. Emandi mai notează şi că graba de a se refugia din faţa invadatorilor i-a făcut pe românii din sudul ţării să intre în purgatoriul gărilor: „Se strivea lumea prin gări ca să apuce trenurile ce veneau atât de ticsite că mureau adesea acolo copii înăduşiţi şi trebuiau să le arunce cadavrele pe fereastră.”[9]

Alţi copii, elevi organizaţi în trupe de cercetaşi – existau aproximativ 12000 de cercetaşi în România anului 1915 –, au luat parte la efortul de război al României ca observatori ce avertizau populaţia Bucureştiului asupra raidurilor aeriene germane, telegrafişti, curieri, sanitari, funcţionari ai statului, agenţi de poliţie şi de pază, lucrători în şcoli sau cantine, în gări, unde au primit trupele şi au fost puşi să aline suferinţele răniţilor sau ca băieţi de redacţie la ziarul lui Nicolae Iorga, Neamul Românesc, şi ca distribuitori ai cărţilor dăruite de Academia Română soldaţilor şi răniţilor[10].

Pe de altă parte, şcoala românească a făcut eforturi pentru a-şi continua, în teritoriul românesc rămas liber, misiunea. De exemplu, pentru a nu întrerupe anul şcolar al cercetaşilor refugiaţi în Moldova, la Soleşti, Vaslui, s-a apelat la memoria adulţilor care însoţeau copiii, la cunoştinţele profesorilor pensionari, la manuale vechi, la tot ce s-a putut pentru ca, pe durata refugiului în Moldova elevii să nu piardă anul şcolar.

Institutorul Petre R. Petrescu descrie, într-o broşură din 1918, eforturile făcute în 1917 pentru a pune pe roate o şcoală normală mixtă la sat, în comuna Vuţcani din judeţul Fălciu de atunci, judeţul Vaslui de astăzi.  Petrescu notează că şcoala respectivă a fost una dintre cele 40 de şcoli înfiinţate printr-un ordin al Ministerului Instrucţiunii în noiembrie 1917. Din 56 de candidaţi, şcoala din Vuţcani a primit 33 de elevi: 21 de băieţi şi 12 fete, cu vârste cuprinse între 13 şi 17 ani, dintre care doar 5 copii din comună, restul fiind ori din satele dimprejur, ori din rândul copiilor refugiaţi. La momentul deschiderii şcolii, nu se ştia dacă elevii vor avea rechizite, sediu, hrană, manuale sau, de fapt, o ţară. Nu se ştia unde vor sta, în condiţiile în care în comună erau încartiruite două regimente de artilerie grea şi Petrescu a trebuit să meargă prin sat în căutare de familii cumsecade care să ia în gazdă şi să păzească de eventuale abuzuri ale soldaţilor elevii şi, mai ales, elevele. Lipsa de manuale i-a silit pe elevi, notează Petrescu, să copieze lecţiile, ca să aibă de pe ce învăţa. În ciuda războiului, elevii şcolii normale şi-au dus la bun-sfârşit studiile, încununate cu trecerea examenelor de sfârşit de an[11].

Aflaţi sub ocupaţie, în împrejurări grele, oamenii instruiţi în sistemul clasic de educaţie şi educaţi conform principiilor creştin-naţionale au ştiut să îşi păstreze demnitatea şi să lupte pentru neam. Pia Alimăneştianu, sora lui Ionel şi a lui Vintilă Brătianu, rămasă în Bucureştiul ocupat de germani (şi a rămas pentru că Ionel şi Vintilă, care au plecat la Iaşi cu guvernul, au vrut să dea un semnal întregii ţări că nu fug din calea inamicului, că nu abandonează ţara), s-a opus cu mijloace specifice doamnelor din înalta societate administraţiei militare germane care căuta să submineze Biserica Ortodoxă Română înlocuindu-l pe Mitropolitul Primat, mult-încercatul Conon Arămescu-Donici, cu un mirean cu agendă anti-Ortodoxă: „Singurul fapt demn de a fi semnalat azi este internarea Mitropolitului în Mitropolie şi numirea ca director şi locţiitor al şefului Bisericii Ortodoxe a lui Marius Theodorian, catolic, care a condus toate campaniile de răsturnare a Mitropoliţilor, în anii din urmă.”[12] Pia nu e singură şi, aliată cu alte doamne Ortodoxe, luptă pentru susţinerea Bisericii Ortodoxe Române şi zădărnicirea tentativelor ocupantului german de a pune mâna pe sufletul ţării: „Iată cum s-a sfârşit cu internarea Mitropolitului. Aflând cele întâmplate în ajun, Dna Didina Cantacuzino, cu Zoe Râmniceanu, conducătoarele Societăţii Ortodoxe, s-au dus la Mitropolie, unde un sergent român împiedica accesul la şeful Bisericii. Dânsele au intrat cu sila şi l-au găsit în lacrămi. Li s-a plâns că a fost sechestrat din ordinul dlui Marghiloman. L-au pus să jure că până se vor întoarce nu va iscăli nicio hârtie de renunţare şi au alergat la Marghiloman. Acesta avea la el, tocmai întrunit, comitetul Partidului Conservator. Neputându-1 vedea, au chemat pe Grigore Cantacuzino, care făcea şi el parte din comitet. I s-a expus cazul, arătând la ce scandal va da loc. Ieşind şi dl Marghiloman, le-a lămurit că într-adevăr consimţise la numirea lui Marius Theodorian, partizan politic, crezând că era cu consimţământul Mitropolitului şi al arhiereilor. Gr. Cantacuzino i-a declarat atunci că dânsul nu admite această numire a unui renegat în capul Bisericii Ortodoxe, şi că trebuie neapărat destituit. Marghiloman le-a sfătuit să meargă să se înţeleagă cu Lupu Kostaki, care a părut mâhnit de amestecul în această afacere. Le-a spus totuşi că se va duce la Mitropolit şi-l va libera. Când s-au reîntors doamnele la Mitropolie, au constatat că-şi ţinuse făgăduiala, deoarece au găsit pe Mitropolit liberat. Le-a declarat însă că nu face slujba de Paşte decât la 2/15 aprilie, după dogmele religiei ortodoxe, care sunt categorice asupra acestui punct. Paştele nu poate cădea, ca cel catolic, odată cu cel evreiesc, şi ar fi excomunicat. Marius Theodorian, a doua zi, a fost gonit de la Mitropolie, aproape în bătăile preoţilor şi afurisit de Mitropolit. Poimâine, de Bobotează, ne-am înţeles între noi să-i facem manifestaţie Mitropolitului, mergând in corpore la slujba de la Mitropolie, la orele 9 şi jumătate. Şi pe urmă să defilăm în faţa lui, sărutându-i mâna.”[13]

Şi iată cum a decurs slujba de Bobotează din 6 ianuarie 1917: „Turna cu găleata când am sosit la Mitropolie. Serviciul începuse. Lume destulă, dar nu destule doamne cunoscute, aproape numai cele aduse de noi de la spital. Aveam însă impresia unei atmosfere româneşti, simpatice, de căldură sufletească, până în clipa când şi-au făcut intrarea solemnă autorităţile pământene – secretarii, generali, prefecţii, consiliul comunal — şi-am simţit că, odată cu ei, intră şi o suflare rece printre noi: colaboratorii vrăjmaşului. După slujbă, am trecut la Mitropolit, care ne-a ţinut o scurtă cuvântare, asigurându-ne de sosirea unor vremuri mai bune şi, asemuindu-se cu Veniamin Costachi, susţinu că nu se va da în lături de la nimic spre a păstra nevătămată Biserica Ortodoxă. Mă întreb dacă în clipa când s-a întors către Lupu Kostaki şi i-a amintit că-i fusese strămoş, nu făcea vreo aluzie sângeroasă.”[14]

În faţa inimaginabilelor abuzuri împotriva Ortodoxiei ale civilizatei armate de ocupaţie germane, boieroaicele şi maicile vibrează la unison. Astfel pe 21 aprilie 1917, Pia Alimăneştianu notează în jurnal: „Se rechiziţionează din biserici clopotele şi argintul de pe icoane. Se spune că, în urma protestării mitropolitului, au fost redate azi unele, dar multe nu. Ca fulgerul s-a răspândit ştirea în ţară a acestui sacrilegiu şi dând loc unei indignări generale.” Pe 30 aprilie, revine: „Clopotele vor fi ridicate. Cuvintele de mai jos vor descrie, mai bine ca orice, jalea ce lasă în urmă ridicarea lor: ‚Azi-dimineaţă, plecând la plimbare, am găsit pe stareţă plângând pe bancă, sub clopotniţă; preoţii erau sus la clopotele de pe care copiau inscripţiile şi notele ce emiteau. M-am suit şi eu la ei. Când ne-am coborât, s-au dus cu toţii în biserică să copieze inscripţiile de pe icoane. Biata stareţă se închina la fiecare, o săruta cu foc, făcea cruce şi le mângâia. «Te cunosc de când eram uite aşa de mititică, m-ai văzut crescând şi vor să te ia». Plângea şi le săruta, apoi se închina: «Doamne, trăzneşte-i, doboară-i!» Şi, înfuriindu-se, îi blestema. Pe urmă trecea la alta şi iar începea, invocând la fiecare şi pe bătrâna stareţă, care o crescuse, şi pe donatori. Era foarte atingătoare, mi s-a părut chiar impunătoare în vanitatea şi umilinţa ei, care era plină de iubire şi de respect pentru mănăstire. Căutând s-o mângâi, spunându-i că tot germanii îi vor plăti în curând altele noi, dar dânsa cu mult simţământ: – Noi, mamă, noi, dar n-o să mai fie acestea vechi, cu care am trăit şi am îmbătrânit şi noi şi părinţii noştri, care ne-au sunat şi de bine şi de rău. Pe acestea le vor face ghiulele, să tragă tot în noi.’”[15]

Durerea şi patriotismul ţăranilor, ca şi al boierilor, îmbracă forme ritualice: „17 octombrie 1917. Ieri a sosit un ţăran din Răteşti, vechi servitor la curte. Purta barbă mare şi păr lung ca niciodată. Abia l-am recunoscut şi, când l-a întrebat unul dintre servitori, în bătaie de joc, ‚Nu te tunzi, moş Drăghici?’, dânsul i-a răspuns răzvrătit: ‚Cum să mă tund, când biata ţară geme? Când îţi moare un copil, şi eu am doi pe front, porţi o fâşie neagră la braţ; dar când ţi s-a strâns ţara de gât, cum să-mi tund părul? Nu-1 tund până nu o voi
vedea iar cum a fost mai înainte.’”[16]

Noţiunea de „datorie” acoperea mai multe aspecte ale existenţei. Copilul care îşi făcea datoria la şcoală devenea adultul care îşi făcea datoria faţă de ţară, înţeleasă nu doar la modul abstract, general, ci asumată şi la scară umană, în vecinătăţi. Iată, Vintilă Brătianu, omul care, ca ministru liberal şi preşedinte al partidului, a fost întotdeauna preocupat de un program protecţionist care să ajute la dezvoltarea economiei naţionale, omul politic care a sugerat şi sprijinit apariţia în 1906 a revistei Viaţa românească, îşi făcea datoria de român pe mai multe fronturi: „Unchiul Vintilă lucra toată ziua. Tot ce făcea, tot ce gândea, tot ce afla nu avea decât un scop: să ajute România. Sinceritatea lui, adesea brutală, era temută. Nu admitea nici o derogare de la datorie, nici o favoare, nici un compromis. Sub o înfăţişare adesea inabordabilă, avea o inimă mare, era drăgăstos şi le purta alor săi o dragoste enormă. În 1918 a luat la el un băieţel de ţăran, al cărui tată murise în mâinile inamicului, Gheorghe, de aceeaşi vârstă cu fiul lui, Vintilă. Gheorghe şi Vintilă au primit aceeaşi educaţie. Mătuşa Lia şi unchiul Vintilă nu au făcut niciodată vreo diferenţă între cei doi băieţi. Gheorghe, ofiţer de carieră, a fost ucis pe câmpul de luptă în urmă cu câteva luni [pe frontul de Est, în Al Doilea Război Mondial], după ce şi-a făcut datoria în mod eroic. Vintilă, ofiţer de aviaţie în rezervă, a doborât deja cinci avioane inamice.”[17] Tatăl care şi-a făcut datoria şi care a pus pe roate un sistem social, cultural, educaţional care îi antrena pe copii să îşi facă datoria, începând cu şcoala şi cu familia şi terminând cu ţara, avea copii vrednici de el. Valorile se transmiteau ca mod de viaţă, ca moştenire ca tradiţie, nu erau achiziţionate discursiv, ca „opţiune de viaţă”.

Ce ne spun toate aceste exemple? De obicei, le privim cu nostalgie şi spunem: da, aşa era pe vremea aceea, aveam oameni de stat patrioţi, dar acum nu mai sunt. Sau spunem că asta e o imagine idealizată, pentru că de fapt erau cu toţii nişte mişei corupţi care jucau ruleta la Monte Carlo în timp ce ţăranii mureau de foame şi holeră prin sate.

În ambele cazuri, vedem doar o jumătate a paharului: unii văd, nostalgic, doar jumătatea plină a paharului, alţii văd, progresist-demitizator, doar jumătatea goală. Dar nimeni nu se întreabă cine a umplut paharul. Or, aceasta este întrebarea esenţială. Aceasta e singura întrebare care ne poate ajuta să aflăm ceva despre lumea românească şi despre noi înşine. Pentru e ieşi din platitudinile pur constatative de genul „aşa e lumea”, „aşa era lumea”, „e plină de bune şi de rele”, „era mai bine înainte” sau „nu era mai bine înainte”, trebuie să vedem şi să căutăm să înţelegem cât mai exact cu putinţă mecanismele de producere, generare, creştere, dezvoltare sau inhibare a binelui şi a răului.

Sigur că în România de acum o sută de ani nu era totul roz, sigur că era multă mizerie, sigur că era multă sărăcie şi mult analfabetism. Dar găsim şi exemple de strălucire culturală, de demnitate personală sau politică, de viaţă creştină, de solidaritate naţională. Ce e important să reţinem e că aceste exemple nu erau rodul întâmplării, ci rezultatul unor structuri, al unor instituţii, al unui mod de viaţă susţinut de nişte instituţii, de nişte tradiţii, de o armătură naturală, istorică şi culturală moştenită sau creată în secolul al XIX-lea. Am ajuns să trăim azi ca şi cum am crede că binele e întâmplător iar răul, inevitabil, cu o desfăşurare sistematică. Nu e aşa, binele e, de cele mai multe ori, sistematic, are nevoie de sprijin, are nevoie de sisteme de irigare, are nevoie de ocrotire instituţională, de protejare principială, în vreme ce răul creşte oricând şi oriunde. Răul e, din acest punct de vedere, mai natural decât binele, creşte chiar şi când, vorba Apostolului, vrem să facem binele. Răul e un parazit care parazitează livezile binelui. Dar acest lucru nu înseamnă să nu mai vrem să facem binele, să ne lăsăm duşi de val, ci să stăruim în alt fel în facerea lui. Şi ce facem noi, ca Ortodocşi: cerem ajutorul lui Dumnezeu, ne rugăm ca să căpătăm ajutor de la Dumnezeu, adică nădăjduim să lucrăm împreună cu Dumnezeu. Binele vine din împreună-lucrare: cu Dumnezeu sau cu semenii adunaţi în numele Lui. Binele nu e al nostru. Binele e al lui Dumnezeu sau al tradiţiei, al bunului-simţ, al rânduielii, al „urmării” lui Hristos sau a strămoşilor. Răul învrăjbeşte şi binele uneşte pentru că binele vine din unitate, unitate diacronică, în timp, pe verticală, în adâncime, care produce şi unitate sincronică, pe orizontală. Unitatea naţională a fost rezultatul unităţii pe verticala virtuţilor. Binele are întotdeauna însuşirea de a reafirma comunitatea. O familie, un sat, o naţiune se adună în jurul unui bine, nu al traiului bun, ci al unui bine. O naţiune sau o familie se destramă atunci când răul – cu alte cuvinte, căutarea individual-egoistă a unui bine alternativ, a unui bine al neorânduielii, a unui bine bezmetic sau „opţional” – tulbură constelaţia orânduită în jurul binelui. Un proverb african spune că „ai nevoie de un sat ca să creşti/educi un copil”. Am văzut că istoria clanului Brătienilor, printre multe alte familii lărgite, cunoscute sau zidite la temelia ţării în pomelnice vechi, confirmă acest proverb. Şi asta pentru că un sat nu poate exista decât dacă e ţinut laolaltă de bine, adică de un ax principial confirmat de timp.

Tocmai de aceea, România Marii Uniri s-a făcut în jurul unor instituţii care întrupau principii istorice, principii care protejau binele – care e prin natura lui comunitarian, care conduce către frăţietate, către sobornicitate. Biserica, şcoala, familia, ierarhia socială natural-istorică, bazată pe muncă, merit şi patriotism, adică generozitate frăţească, au fost structurile de rezistenţă ale României Mici care a devenit Mare.

Fără aceste structuri şi fără a înţelege rolul şi rostul lor, România nu poate exista. Modul aleatoriu în care percepem astăzi şcoala, Biserica, familia şi chiar relaţia cu semenii noştri, superiori sau inferiori din anumite puncte de vedere, dar care ne sunt totuşi fraţi din punct de vedere creştin şi naţional, toate acestea sunt lăsate pradă individualismului. Societatea românească, am putea zice, s-a „protestantizat”: adică a pus o distanţă între individ şi „adevăr, bine şi frumos”, distanţă care nu mai e străbătută de Calea care e Adevăr şi Viaţă. Înţelegerea Ortodoxă a lumii presupune că între noi şi Dumnezeu nu există doar un deşert al văzduhului prin care ne orientăm cu Biblia de la subraţ. Dumnezeu nu ne-a lăsat să hoinărim aşa, ca nişte beduini ai unui cer gol. Hristos e cu noi în şi prin Biserică. Hristos e cu noi prin Sfintele Taine. Hristos e cu noi şi în noi la Sfânta Liturghie. Hristos e cu noi prin sfinţii săi, ba e cu noi chiar şi prin păcătoşii, prin pribegii şi prin săracii şi bolnavii săi. Hristos e cu noi oriunde se adună doi sau trei oameni în numele Lui. Ortodocşii nu trăiesc într-un univers gol, nu trăiesc într-un univers ca un supermarket, unde totul e pe rafturi, iar Dumnezeu şi sfinţii săi sunt închişi în vid sau sub capac de conservă.

Ca atare, nici imaginarul nostru social nu e astfel. Nu putem trăi ca şi cum binele ar trebui să fie doar rodul întâmplării, al unui impuls individual. Binele nu e al nostru, ci al celorlalţi, al celor cu care suntem în comuniune în diferite feluri, dar întotdeauna întru Hristos. Binele nu poate fi doar cel al sfinţilor ascunşi. Răul ne vine astăzi de la tot felul de păcătoşi ascunşi, de la tot felul de reţele bine camuflate, de la tot felul de farisei mieroşi care ţin în mână iţele descompunerii sociale. Binele se cade să ne vină de la efortul nostru de a construi împreună întru Dumnezeu. Regulile, principiile care ar trebui să ghideze educaţia, viaţa culturală, convieţuirea noastră în societate nu trebuie lăsate la voia întâmplării. Ne-am obişnuit să spunem: „aşa e acum!” şi să dăm din umeri. Dar dacă ar fi spus Hristos „aşa e acum”? Dacă ar fi spus cei care au făcut Unirea de la 1859 şi 1918, „aşa e acum”? Dacă ar fi spus cei care au obţinut independenţa la 1877-78, „aşa e acum”? Ce s-ar mai fi ales de noi?

Ceea ce vedem astăzi în jurul nostru, ceea ce spunem că „aşa e acum”, e rezultatul pasivităţii noastre care favorizează activitatea dezintegrantă a altora. Lucrurile sunt aşa acum pentru că cineva vrea să fie aşa (de exemplu, cineva vrea să vândă cât mai multe telefoane celulare şi tablete copiilor) şi altcineva (adică părinţii) acceptă pasiv ofensiva de marketing şi de piaţă a marilor corporaţii. De fapt, ar putea foarte bine să nu fie aşa. Şi poate să nu fie aşa dacă ne sunt clare principiile, adică izvoarele societăţii româneşti, adică ale unităţii noastre.

Românii au fost, de decenii bune, obişnuiţi cu ideea că sunt singuri în faţa răului. Nu ştiu cum se face, că doar forţele dezintegrării, ale ignoranţei şi ale violenţei sociale par organizate. Nu ne putem opune individual. Dar ne putem reafirma personalitatea, adică ne putem opune ca Biserică şi ca naţiune. Pentru că atunci nu ne mai opunem singuri: Hristos şi strămoşii sunt cu noi. Structura obiectivă a rânduielii, principiile, care nu înseamnă decât experienţa validată de veacuri, trăirea curăţată de trecerea timpului, filtrată prin straturile geologice ale istoriei, e cu noi. Nu putem pleca grumazul în faţa „experţilor” care ne spun că aşa e acuma: că şcolarii nu mai pot citi Creangă, că toţi trebuie să stea pe telefon, că familia poate avea doi taţi sau şapte mame, că mâncarea de fastfood e excelentă, că antibioticele trebuie luate la orice strănut, că pensionarii sunt o povară pe bugetul ţării şamd. Toate aceste idei presupun schimbarea modului de viaţă normal. Un om trăind anormal nu poate fi şi nu va fi un om normal. Nu e normal să li se spună românilor, de dimineaţă până seara, pe toate posturile, că „românii sunt proşti” sau „murdari” sau „aşa suntem noi”. Pentru că aceste vorbe nu sunt spuse din intenţie pedagogică, pentru a îndrepta o stare de lucruri, ci pentru a ne condiţiona negativ, pentru a ne săpa încrederea în noi. Uneori, acest dispreţ e folosit pentru a masca lipsa de imaginaţie sau de înţelegere a situaţiei, lipsa de soluţii. Românii, la fel ca oricare altă naţie, alcătuiesc o naţiune care se cere structurată. Acesta e rolul elitelor (nu al elitei, adică al celor care alcătuiesc societatea de admiraţie mutuală care apare mereu la televizor, ci al elitelor, adică al celor mai buni din toate domeniile). Dacă elitele nu îşi fac această datorie, corpul social e inert, adică lăsat pradă paraziţilor şi descompunerii. Pentru ca elitele să îşi facă această datorie, trebuiesc create sau întărite instituţiile, adică pârghiile de transmitere a valorilor, pârghiile de modelare, întărire şi perpetuare a modului nostru de viaţă.

Biserica e una dintre cele doar două instituţii care mai pot astăzi să asume acest rol. Cealaltă e şcoala, dar şcoala a fost, treptat, vidată de valori, nu doar de cele naţionale sau morale, ba chiar şi de cele educaţionale. Rezistenţa la această operaţiune de devalizare simbolică a şcolii vine mai ales din partea dascălilor, nu a sistemului, e o chestiune, din nou, individuală, nu sistematică. Roţile sistemului macină împotriva normalităţii. Biserica e singura care poate vorbi un limbaj diferit de cel al unei lumi bezmeticite. Biserica încă are Cuvântul, pe care îl poate împărtăşi tuturor, neamului întreg. Dar locul rămas gol în jurul ei e mare. Ca atare, trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a ocupa acest loc, pentru a cultiva maidanul fără dragoste, maidanul de patimi care a devenit România. Nu e vorba de a protestantiza biserica, adică de a o transforma în furnizor de asistenţă socială, ci tocmai de o ofensivă ortodoxă împotriva protestantizării societăţii, adică împotriva dezintegrării societăţii în nişe de consumatori cu opţiuni de viaţă alternative, de sectarizare practic a vieţii noastre sociale, tot mai lipsită de principii, de fermenţii vii ai tradiţiei, ai Adevărului care e şi bun, şi frumos.

[1] Lucian Boia, În jurul Marii Uniri de la 1918. Naţiuni, frontiere, minorităţi (Bucureşti: Humanitas, 2017), 9.

[2] Alecu Russo, Opere complete, ed. Lucian Predescu (Bucureşti: Cugetarea, 1942), 238.

[3] Nicolae I. Pillat, Siluete din familia Brătianu (Bucureşti: Vremea, 2008), 34.

[4] Pillat, Siluete din familia Brătianu, 36

[5] Pillat, Siluete din familia Brătianu, 41.

[6] Pillat, Siluete din familia Brătianu, 123.

[7] Pillat, Siluete din familia Brătianu, 43.

[8] Alexandru I. V. Socec, Zile de restrişte din anii 1916-1918 şi episodul din bătălia de pe Argeş (Bucureşti: Institutul de Arte Grafice ”Tiparniţa”, 1928), 68-69.

[9] Elena Th. Emandi, Din anii de durere. Pagini trăite (Bârlad: Tipografia C. D. Lupaşcu, 1919), 80-81, 78.

[10] Vezi Bogdan Popa, “Copii la război. O sută de ani de la refugiul cercetaşilor (1916-1918)”, Revista Bibliotecii Academiei Române, Anul I, nr.2, iunie-decembrie 2016, p.61-69.

[11] Petre R. Petrescu, O experienţă şcolară: o şcoală normală mixtă la sat (Iaşi: Pavel Suru, 1918), 3-8, passim.

[12] Pia Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918) (Bucureşti: Corint, 2017), 43.

[13] Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 44-45.

[14] Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 46.

[15] Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 91, 83-84.

[16] Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane, 129-130.

[17] Pillat, Siluete din familia Brătianu, 132.

Revista indexata EBSCO