Dec 18, 2018

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – În Provincie

Preotul din satul Topa Mică, de unde este originar poetul Ioan Alexandru, părintele Vasile Cosma a publicat înaintea ultimului război mondial o cărticică purtând titlul Cinci sate din Ardeal (Cluj, 1933) iar scriitorul Ion Agârbiceanu a semnalat în presa vremii acea apariţie adăugând îndemnul ca şi alţi preoţi şi învăţători să se preocupe de istoria localităţilor în care trăiesc şi îşi desfăşoară activitatea, şi să redacteze publicaţii similare. Poate că nu în cunoştinţă de acest exemplu şi acest îndemn, au fost publicate totuşi atari evocări rurale, cele mai multe anodine şi anulate de tonul festivist şi de precaritatea stilului şi a informaţiilor conţinute, dar în timpul din urmă au văzut lumina tiparului în această direcţie şi cărţi de o incontestabilă calitate publicistică. Am în vedere în acest sens exemplul clujencei Ruxandra Hurezeanu, autoare a unei succinte istorii a saşilor din Transilvania (pe urmele uneia a lui N. Iorga pe când acesta era ataşat de Braşov printr-o înrudire temporară), dar şi a unei exemplare prezentări a satului Criţ cu subtitlul Istoria, poveştile şi viaţa unui sat de saşi, Curtea Veche, 2017.

Cartea părintelui Vasile Cosma era pomenită uneori de lingviştii universitari pentru o etimologie primitivă, cu totul improbabilă, care susţine că satul Feleacu şi-ar datora numele venirii unui ţăran, un felah, din îndepărtatul Egipt, şi care s-ar fi aşezat în dealul Clujului pe care l-a populat cu urmaşi săi. Alte dăţi toponimicele îşi au o mai fericită adecvare cu istoria locului pe care îl denumesc, precum de exemplu numele de Criţ despre care prefaţatorul cărţii amintite ne explică derivarea lui din denumirea originar săsească Deutsch-Kreuz, Crucea germană, iar autohtonii au reţinut doar cuvântul Kreuz, stâlcindu-l, adaptându-l până la sonoritatea românească de Criţ! Tot astfel cum localitatea Weiskirich în dialectul săsesc, Weißkirch în germană, adică Biserica Albă, a devenit în româneşte Viscri, celebră prin faptul că a fost simpatică prinţului Charles care şi-a achiziţionat şi aici o casă. Răsfoind atari producţii editoriale putem da şi peste alte ipoteze etimologice. Astfel profesoara Angela Eugenia Ciordaş presupune în cartea sa, primul volum tipărit ca şi al doilea într-o editură proprie, în anul 2009, că numele satului său Unimăt ar deriva de la faptul că în trecutul îndepărtat un neamţ, soldat fugar, întrebat cine este ar fi răspuns ungureşte: “io nemet”. O legendă asemănătoare circulă şi în Muscel unde numele localităţii Nămăieşti este explicat prin faptul mitic că venind pe acolo apostolul Andrei şi găsind bisericuţa de aici săpată în piatră şi având ca intrare doar un singur orificiu deasupra, sfântul s-a aplecat peste acea gaură şi a strigat întrebând  de este cineva iar cel dinlăuntru, speriat cum era, un călugăr, ar fi răspuns, desigur în latină: Nemo est, de unde şi numele localităţii de azi. Sunt naivităţi de lingvistică populară dar aici, în aceste exemple, fie ele şi minime, văd cum se întretaie realităţile etnografice, macerându-se şi asimilându-se unul pe altul, devorându-se reciproc. Procesul convieţuirii este unul amplu mai ales în toată Transilvania şi cu deosebire semnificativ dacă cercetăm lucrurile în amănunţime. Cele două volumaşe ale profesoarei Angela Eugenia Ciordaş abordează realităţile etnografice şi sociologice ale satului de care se preocupă din varii direcţii de cercetare, dând eşantioane de lingvistică: consemnări ale graiului local, folclor inedit de mare expresivitate artistică, detalii despre oamenii satului şi ocupaţiile sau mişcările migratorii ale acestora şi altele de acest fel. O întreprindere singulară care prin eforturile unei singure persoane nu a putut acoperi exigenţele la care în condiţii incomparabil mai bune făceau faţă amplele echipe de cercetători specializaţi ale şcolii sociologice de la Bucureşti, de sub direcţia unui om de ştiinţă de talia lui Dimitrie Gusti. Dacă astăzi nu mai avem parte de astfel de solide demersuri ştiinţifice, nu trebuie să ignorăm strădaniile eroice în felul lor ale unora dintre contemporani.

Am văzut mai sus cum se modifică între ele denumirile de mici localităţi, pe când în fapt nu doar ele, ci şi realităţile pe care le denumesc şi acestea se întretaie, se adaptează, se altoiesc unele într-altele. O bună astfel de ocazie de a sesiza meltingpotul care li se mai întâmplă neamurilor de la noi şi de a ne apropia de substanţa etno-sociologică de azi, explorând zona de la nord de Unimătul amintit, ne oferă luxurianta lucrare a lui George Achim Sita de ceară, Istorii din istoria unui ţinut transilvan, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, având în anexă o bogată iconografie. Fost senator ţărănist, profesor asociat la Viena, poet şi publicist cu intermitenţe, autorul este un universitar băimărean care îşi publică între coperţile acestei cărţi rezultatele cercetărilor întreprinse, ajutat fiind de o mică echipă de discipoli, mai exact de discipoliţe, într-o zonă de la sud de Satu Mare din localităţi de pe drumul care duce spre Zalău, în principal oraşul Ardud, dar şi satele Beltiug, Răteşti şi altele. În felul său, autorul acestei cărţi este un autor orchestră în înţelesul că acoperă cam toate rolurile unei presupuse cercetări de sociologie rurală, mai şi simplificându-le. Cât despre colaboratoarele care sunt menţionate în  textele de început ale volumului, ele par a fi fost mai degrabă doar nişte secretare ale profesorului, autor unic, rolul lor fiind acela de a asigura operaţiuni secundare precum transcrierea, tehnoredactarea şi corectura.

Deci zona geografică abordată are ca principale centre localităţile Ardud şi Beltiug şi cu extinderi pe axa Satu Mare înspre Nord şi Zalău spre Sud dar şi cu numeroase descinderi laterale deoparte şi de alta a acesteia. Lipsesc complet măsurătorile statistice, un fie şi oricât de sumar istoric al locului, deşi referiri economice fac unii dintre interlocutori ca şi unele evocări ale trecutului ale altora dintre cei cărora li se ia interviu. Căci sub forma unor interviuri sunt redactate rezultatele cercetării întreprinse, fără a ni se explica în prealabil cum au fost aleşi interlocutorii şi câtă relevanţă are personalitatea lor pentru grupul căruia îi aparţin. Iar apoi, aceste convorbiri, adevărate narative stimulate, poate chiar dirijate de autorul cărţii, sunt grupate după un criteriu surprinzător pentru că etnic în cea mai mare parte. Spun doar în cea mai mare parte pentru că în finalul ei cartea cuprinde şi un grupaj cu titlul Meserii, ocupaţii, meşteşuguri. Pentru început, criteriul acesta etnic pare a-i dezavantaja pe români, aceasta cel puţin în aparenţă, accentul fiind pus pe caracterul de mixtum compositum etnic al spaţiului cercetat. Avem astfel în carte următoarele diviziuni: 1. Şvabii, cu subcapitolele: 1. 1 Deportaţii, 1.2 Tradiţii şi istorii ale comunităţii; 2. Românii, capitol divizat astfel: 2.1 Coloniştii, împărţit în: 2.1.1 Zona Chioarului, 2.1.2 Zona Someşului şi a Dejului, 2.1.3 Moţi, şi 2. 2 Comunitatea: memorie şi actualitate; 3. Maghiarii; 4. Țiganii; 5. Ucrainenii; 6. Ceangăii. Se adaugă în final, ca încheiere, capitolul pomenit mai sus. Îmi îngădui câteva observaţii.

Există în carte o prevalenţă acordată şvabilor, o tratare a problematicii lor cu un plus de simpatie, poate chiar cu o opţiune pentru destinul lor cu atât mai surprinzătoare cu cât în toposul geografic cercetat ei au locuit doar două, trei sute de ani şi nu în exclusivitate ci alături de alţii. Regăsim aici, în cartea lui George Achim, acelaşi interes admirativ ca şi în cărţile Ruxandrei Hurezeanu, prin care amprenta celor de naţionalitate germană este descrisă cu exaltare. Împărtăşesc această atitudine progermană din cel puţin două motive: Cine a străbătut îndelung Transilvania a fost izbit de cât de mult spaţiile acestui ţinut stau pe contraforţii ridicaţi în multe secole de populaţiile germanice. Au fost desigur şi maghiarii pe aici stăpâni dar de la ei au rămas doar puţinele palate în ruină şi unele splendide biserici gotice. Alta este situaţia cu saşii şi cu şvabii, în urma cărora au rămas multe sate întregi cu case de un stil inconfundabil şi inegalabilele biserici cetăţi. Ceea ce spune mult despre puternicul lor mod organic de a fi pe dimensiunea istorică. În al doilea rând, s-a vorbit puţin sau chiar deloc despre suferinţa lor în cel de-al doilea război mondial şi îndeosebi îndată după acesta când ei au fost aduşi în situaţia să plătească indistinct pentru cele întâmplate pe parcursul conflagraţiei. Despre deportării lor în Rusia dau amănunte emoţionante şi interlocutorii din această carte. Este de reţinut şi surprinzătoarea teză mai degrabă doar sugerată de autor că, în comparaţie cu românii, aceşti şvabi au fost mult mai permeabili faţă de procesul de maghiarizare aplicat şi lor pe vremea dualismului austro-ungar. Este adevărat că aveau faţă de ungurii din acest ţinut o oarecare, involuntară vinovăţie: fuseseră colonizaţi în prima jumătate a secolului al XVII-lea în regiunea în cauză de unde maghiarii au fost dislocaţi din raţiuni economice sub premisa că noii veniţi erau mult mai eficienţi economic, mai productivi. Iar îndată după ultimul război mondial, această identitate de împrumut a şvabilor era o bună ascunzătoare faţă de grozăvia deportărilor în Rusia. Ca şvab îţi puteai salva viaţa declarându-te şi chiar fiind maghiar, nu doar în acte ci în toată noua ta fiinţă. Cu ulterioara emigrare în Germania, naţionalitatea adevărată se presupune că era până la urmă recuperată.

În toate paginile amplei sale cărţi universitarul nordic dă dovadă de respectarea unei obligaţii de rezervă întocmai cum magistraţii dintr-un tribunal oarecare se abţin de la a-şi exprima în public o opinie personală în probleme pe care le au de judecat, una poate chiar vital intimă. În stilul ei impersonal, neutru, cartea descrie realitatea etnică dintr-o zonă importantă a ţării, îndeosebi pe durata ultimei sute de ani care tocmai este aniversată, autorul ei reprimându-şi orice umbră de partizanat. El doar transcrie “istoriile”, adică povestirile, relatările personajelor abordate, numai rareori sugerând o mefienţă oarecare faţă de cele care i se comunică. Ca de exemplu cu privire la ipoteza că locul şi-a avut un prim stăpân mai important în persoana lui Dragoş Vodă, alungat acesta înspre aceste ţinuturi de adevăratul descălecător al Moldovei, Bogdan Vodă. Ar fi rezultat chiar aici, în Ardudul cercetat, o importantă dinastie de maramureşeni maghiarizaţi sub numele de Dragfi, cu o solidă şi îndelungată prezenţă în istoria vecinilor noştri.

În totul, cartea profesorului George Achim este o fotografie a momentului de aproape un secol, mai exact durata unei vieţi ample, cam de cât îşi pot aminti oamenii încă în viaţă la o vârstă înaintată, unii chiar în preajma morţii. Rezultatul este imaginea unui relief provizoriu, de cenuşă, spuza fiind spulberată de vânturile istoriei tocmai cât să lase să se întrevadă de sub ea jarul viu, peren, adică oamenii, românii!

Revista indexata EBSCO