Dec 18, 2018

Posted by in Istorie literara

Vasile DIACON – Avatarurile pămîntului românesc la Conferințele de Pace de la Paris și ulterior (V)

Un moment critic pentru soarta Maramureşului din stînga Tisei a existat şi în anul 1945 cînd trei cetăţeni români, şi anume Jacob Roitman, cunoscut sub numele de Iosif Chişinevschi sau Kişinevski, László Luka, adică Vasile Luca, şi Hanna Robinsohn (Rabinovici), nimeni alta decît Ana Pauker, ultimii doi fiind agenţi ai NKVD, au făcut parte din „troica comunistă” care s-a deplasat la Sighetu Marmaţiei pentru „a participa la alipirea întregului Maramureş la Ucraina sovietică”[1]. Tentativa vînzătorilor de ţară a eşuat deoarece la negocierile de la Paris pentru tratatul de pace de după al doilea război mondial nu s-a pus în discuţie această problemă. Doar Ungaria a revendicat o suprafaţă de 22.000 km2, care cuprindea „un colţ din judeţul Maramureş, aproape întreg judeţul Satu Mare, inclusiv bazinul minier de la Baia Mare, cea mai mare parte a judeţului Bihor cu Oradea, Beiuş, Salonta (linia trecea prin Ciucea şi pe creasta munţilor Bihorului), o bună parte din judeţul Arad, inclusiv capitala lui, şi chiar o parte din judeţul Timiş”[2]. Pretenţiile au fost reduse, la 31 august 1946, la o fîşie de 4.000 km2, în care erau cuprinse oraşele Satu Mare, Oradea şi Arad[3].

Odată cu semnarea Tratatului de Pace de la Paris, s-a încheiat un nou capitol din tragica odisee a Maramureşului, însă cea a Transilvaniei avea să înregistreze momente de grea cumpănă cu ocazia negocierilor pentru Tratatul de pace de la Paris, din februarie 1947, cînd în România se aplica, cu un deosebit sîrg, armistiţiul din 12 septembrie 1944, adesea cu depăşirea prevederilor acestuia şi în ciuda convingerilor regelui Mihai I, în „spiritul de camaraderie” care ar fi înfrăţit trupele române şi armata rusă[4].

Cu ocazia acestor tratative, un rol deosebit de important au avut negocierile referitoare la regimul Transilvaniei de Nord în stabilirea frontierei de vest a României. Ungaria, care avusese în stăpînire vremelnică 43.492 km2 din teritoriul Transilvaniei, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, era încurajată de delegaţia Statelor Unite, care favoriza pretenţiile maghiare la o parte a teritoriului Ardealului, cuprinzînd regiunea Satul Mare-Oradea. Astfel, Ungaria avea temeiuri să spere a obţine satisfacere în rezolvarea problemelor legate de rectificarea frontierei cu România, autonomia Transilvaniei şi garanţii de protecţie a minoritarilor maghiari din România, şi, ca urmare, a solicitat o regiune din teritoriul Ardealului, în suprafaţă de 9.000 mile pătrate, cuprinzînd oraşele: Baia Mare, Careii Mari, Oradea şi Arad.

Conform unui articol publicat în „New York Times”, din 8 mai 1946, doar ministrul de Externe al SUA Jammes F. Byrnes a favorizat o hotărîre de a se ceda respectiva suprafaţă de teren ungurilor, pe cînd ministrul de Externe al URSS Viaceslav Molotov a susţinut să se dea toată Transilvania României, în graniţele existente în anul 1938. Este necesar să subliniem inamiciţia cu care am fost trataţi de către ministrul Byrnes, care „a formulat părerea sa că hotărîrea de facto a lui Stalin ar trebui să fie revizuită întrucîtva în favoarea Ungariei. Dl. Molotov a propus, ca dimpotrivă ca toată Transilvania să fie lăsată României, adăugînd că acest teritoriu cuprindea întreaga provincie”[5].

Articolul 2 din Tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, stipulează că „Hotărîrile sentinţei de la Viena din 30 august 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”[6].

Este de reţinut articolul apărut la 21 mai 1946 în publicaţia budapestană „Uj Magayarorszag”, în care se precizează că în atmosfera exaltată din ultimele săptămîni puţini unguri au ridicat vocea împotriva iluzionismului maghiar. „Un popor care de veacuri umblă după himere nu se schimbă de azi pe mîine”, precizează autorul Andrei Marton, arătînd că declaraţiile factorilor răspunzători, ale politicienilor şi ziariştilor, au alimentat aceste himere. Se reţine faptul că „Nouă ne place să uităm că în războiul acesta sîntem împovăraţi de acuzarea că am persistat în lupta pentru cauza rea, pînă la sfîrşit, în schimb România a trecut de partea aliaţilor la timp potrivit, cu ajutorul conducătorilor ei inteligenţi, cu mult înaintea noastră. Românii într-adevăr au luat parte cu depline puteri armate în ultimul act al luptelor contra nazismului. Foarte bine: ungurii din Ardeal nu pot fi preţul inteligenţei României, dar promisiunile făcute în toiul bubuitului tunurilor foarte rar ţin seama de factorul etnic şi cine satisface norma lui «carpe diem» de obicei obţine premiu (…). În afară de recompensarea României pentru purtarea ei mai bună este vorba şi de faptul că arbitrajul de la Viena a fost făcut de cele două puteri fasciste, iar învingătorii trebuie, din punct de vedere principal, să declare nulă orice reglementare teritorială de natură fascistă”.

Poziţia exprimată de autorul acestui articol, corectă şi nepărtinitoare, este de reţinut pentru orice alte discuţii referitoare la acest subiect.

Şi ziarul „Magyar Nemzet” din 26 mai 1946, publica referitor la aceeaşi problematică articolul Dramaticele cinci minute care au decis soarta Transilvaniei, în care se arată că zona revendicată de către Ungaria cuprindea aproximativ jumătate din teritoriul atribuit Ungariei prin arbitrajul de la Viena, înglobînd Satul Mare, Careii Mari, Oradea şi Salonta, unde trăiau circa 86.000 de români, care ar fi trecut în Ungaria, iar în România ar fi rămas 105.000 de maghiari (cifrele fiind calculate după recensămîntul 1930).

Publicaţia engleză „Manchester Guardian”, în numărul său din 21 mai 1946, arăta că guvernul maghiar, sub pretextul că statu-quo-ul din 1938 ar pune două milioane de unguri sub stăpînire străină, a cerut o fîşie de 9.000 mile pătrate, cu oraşele Oradea Mare (Nagyvarad), Satu Mare şi Arad, unde populaţia „este sută la sută” maghiară. „În cazul în care nu obţin o concesiune în acest sens, ei sugerează ca, sub orice nou angajament de frontieră, să intre sub guvernarea ungară tot atît de mulţi români cîţi unguri sînt sub guvernarea românească. Această idee mai degrabă fantezistă îşi are rădăcinile în îngrijorarea Ungariei relativ la tratamentul minorităţilor. O minoritate românească substanţială în Ungaria ar fi privită ca o asigurare împotriva răului tratament al ungurilor în România”[7].

Mai reţinem că în polemica din presa engleză asupra hotărîrii de la Paris a intervenit Ion Raţiu, care a publicat în ziarul „Manchester Guardian” din 28 mai 1946, că Transilvania are un caracter românesc din punct de vedere etnic, aducînd ca argumente date statistice oficiale.

Este indubitabil faptul că poziţia americană, la aceste tratative, nu ne-a fost favorabilă.

Reţinem că URSS-ul, cu concursul SUA şi al aliaţilor săi, a reuşit, la Conferinţa de pace de la Paris de după al Doilea Război Mondial, să dea eficienţă Protocolului adiţional secret al Pactul Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, şi să fixeze, prin tratatul semnat la 10 februarie 1947, frontiera cu România conform cu ceea ce fusese stipulat în înţelegerile secrete dintre Hitler şi Stalin, la 23 august 1939, iar un an mai tîrziu, cu ocazia semnării, la 4 februarie 1948, a Protocolului referitor la precizarea traseului liniei frontierei de stat între România şi URSS, succesoarea în ambiţii teritoriale a Rusiei ţariste îşi mai adjudeca o palmă din sfîntul pămînt românesc: Insula Şerpilor[8].

Tratatul de pace de la Paris, din 28 octombrie 1920, reconfirmă hotărîrea stipulată în Tratatul de la Berlin în privinţa Insulei Şerpilor, rămînînd cea fost întotdeauna: pămînt românesc.

Notele ultimative ale lui Stalin, din iunie 1940, emise în baza Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care României i s-au răpit Basarabia şi Nordul Bucovinei, nu privesc şi Insula Şerpilor, care rămîne în posesia României, fapt consfinţit de către Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, în care se precizează că „Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 29 iunie 1940”. Certificarea diplomatică şi juridică internaţională a drepturilor legitime ale României asupra Insulei Şerpilor a fost primită prin ratificarea Tratatului de pace de către Parlamentul României, la 22 august 1947, şi de către Sovietul Suprem al URSS, la data de 29 august 1947. Prin aceste acte, URSS a recunoscut faptul că Insula Şerpilor aparţine de jure şi de facto României.

Din august 1941 şi pînă în august 1944, Insula Şerpilor a fost în administrarea Comandamentului german Admiral Schwarzes Meer.

Trupele sovietice au ocupat prima dată insula în ziua de 28 august 1944, cînd un mic efectiv de ostaşi ai marinei militare sovietice a debarcat pe ea[9]. Insula va fi luată de sovietici, în 1948, prin Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, semnat la 4 februarie 1948 de către Petru Groza şi Viaceslav Mihailovici Molotov. Lapidaritatea textului este extremă: „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul URSS” şi este contrară prevederilor tratatului de pace din 1947.

În memoria românilor a rămas faptul că în 1948 Ana Rabinovici Pauker, ajunsă în post de decizie, acela de ministru al Afacerilor Externe şi apar-ţinătoare Kominternului, a hotărît, se pare, la solicitarea ruşilor, să cedeze Insula Şerpilor URSS-ului,

dînd în acest sens indicaţii ambasadorului României la Moscova[10]. Insula Şerpilor a dispărut de pe harta României la 23 mai 1948, cînd Eduard Mezincescu, adjunct al ministrului Afacerilor Străine al Republicii Populare Române şi Nikolai Pavlovici Sutov, prim-secretar în ambasada URSS din Bucureşti, în calitate de reprezentant al Ministerului Afacerilor Străine al URSS, au încheiat, un proces verbal de cedare (scris cu creion chimic, pe Insula Şerpilor, în două exemplare, cîte unul în limba rusă şi română). La Conferinţa de Pace de la Paris din 1946, Insula Şerpilor nu a fost cedată URSS pentru că nici ruşii nu au cerut-o în harta prezentată la Conferinţa de Pace.

Procesul verbal semnat de către Eduard Mezincesu (care era coreligionar cu Ana Pauker), consemnează faptul că la 23 mai 1948, „la ora 12 (ora locală), Insula Şerpilor sau Zmeinîi, situată în Marea Neagră […] a fost înapoiată Uniunii Sovietice de către Republica Populară Română şi încadrată în teritoriul Uniunii RSS. Prin semnarea prezentului Proces Verbal s-au îndeplinit formele legale de predare a Insulei”[11].

Deşi la 24 decembrie 1989 Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, recunoscînd că acestea sînt, din punct de vedere juridic, lipsite de temei din momentul semnării lor, ele venind în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe, şi a declarat drept nule şi neavenite atît Pactul, cît şi documentele secrete încheiate în spiritul acestui Pact atunci ori în anii următori între Berlin şi Moscova, bineînţeles; totuşi după destrămarea URSS, insula a fost preluată abuziv de către Ucraina, ca parte moştenitoare a fostului imperiu sovietic, fără a avea vreun drept juridic sau istoric, diplomaţii ruşi comunicînd omologilor lor români, în 1993, că problematica referitoare la Insula Şerpilor se va trata exclusiv cu Ucraina.

Protocolul semnat la data de 4 februarie 1948 nu a fost ratificat niciodată pînă la destrămarea Imperiului Sovietic, de către parlamentele celor două ţări, el fiind nul şi neavenit, iar Insula Şerpilor aparţinînd de jure României, pînă la semnarea de către notorii trădători ai neamului românesc a Tratatului de Stat cu Ucraina, la 2 iunie 1997.

În schimb, posesia sovietică a insulei a fost confirmată prin Tratatul încheiat între Guvernul RPR şi Guvernul Uniunii Sovietice cu privire la regimul frontierei româno-sovietice, de colaborare şi asistenţă mutuală, semnat la 27 februarie 1961. (Printr-un proces-verbal din 25 noiembrie 1949 se stabilise frontiera româno-sovietică pe Canalul Musura, aflat la vest de Braţul Chilia). Actele din 1948 şi 1949 au fost ratificate la data de 20 iunie 1961, la propunerea lui Gh. Gheorghiu-Dej doar de către Consiliul de Stat al RPR.

Contrar unor atitudini demne, guvernanţii noştri s-au acoperit de adîncul dispreţ al neamului românesc. Iată o părere exprimată tranşant: „O năpîrcă din multele pe care România le ţine la sînul său a transformat Insula Şerpilor într-un cuib de vipere. Drepturile noastre de singuri şi autentici stăpîni ai acestui sîmbure uscat care pluteşte dintotdeauna deasupra Mării Negre, au fost înmormîntate odată cu parafarea şi semnarea Tratatului de Stat cu Ucraina, document care constituie mai degrabă actul unei capitulări necondiţionate. Încheind acest Tratat, [regimul Emil Constantinescu] a consimţit cu bună credinţă să renunţe la Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Insula Şerpilor, trădînd speranţele propriului popor, care i-a încredinţat misiunea sacră de a gestiona treburile Statului şi de a apăra integritatea, suveranitatea şi unitatea ţării. Marea neşansă a românilor a fost că, în acel moment, în fruntea diplomaţiei noastre să se afle cocoţat intrusul Adrian Severin, un laş, un individ fără pregătirea şi experienţa necesară unei asemenea misiuni, un ins lipsit de capacitatea şi maturitatea pe care le impun slujirea cu abnegaţie a Interesului Naţional […].

Temîndu-se pentru actul trădător pe care l-a comis, de a parafa Tratatul cu Ucraina în condiţii de dictat, Adrian Severin a încercat să liniştească opinia publică din ţara noastră, afirmînd, la 3 mai 1997, că problema Insulei Şerpilor va fi soluţionată în următorii doi ani prin schimbul de scrisori între miniştrii de Externe ai celor două ţări […].

După nefasta prestaţie a fostului ministru de Externe în cadrul dialogului de la Kiev, este greu de crezut că astăzi România şi-ar putea reglementa divergenţele acute pe care le are cu bunul său vecin de la răsărit în privinţa Insulei Şerpilor şi a celorlalte teritorii[12].

Vorbind despre Tratatul de bază cu Ucraina, nu putem să nu ne amintim poziţia clar exprimată de un alt personaj pasager al istoriei noastre contemporane: fostul preşedinte Emil Constantinescu. Iată-l cu afirmaţia care trebuie să fi umplut inima lui Leonid Kucima, preşedintele Ucrainei, cu ocazia semnării, la 2 iulie 1997, a Tratatului: „Istoria însăşi nu ne dă dreptul să deturnăm acest spirit în favoarea unor nostalgii, oricît de corect motivate; istoria însăşi ne interzice să facem din interesul naţional o noţiune arheologică”.

Cert este că raptul teritorial suferit de România prin Pactul Ribbentrop-Molotov a fost astfel acceptat de către diplomaţia bucureşteană. Cei 6.262 km2 ai Nordului Bucovinei şi cei 400 km2 ai ţinutului Herţa care ne-au fost răşluiţi din trupul ţării, precum şi Insula Şerpilor rămîn pierduţi deoarece Capitolul I al Tratatului între România şi Ucraina privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, colaborarea şi asistenţa mutuală în problemele de frontieră, care precizează traseul frontierei[13], şi Capitolul VII nu pot fi denunţate, deşi tratatul se poate denunţa, invenţie juridică nemaiîntîlnită în tratatele internaţionale[14].

Tot prin Tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, au fost menţinute şi prevederile Tratatului de la Craiova, din 7 septembrie 1940, prin care, la presiunea Germaniei hitleriste, a fost cedat Cadrilaterul şi o parte din sudul Dobrogei.

Un alt moment care a stîrnit mare îngrijorare la nivelul conducerii României, dar şi în rîndul populaţiei, a fost publicarea la Moscova, în februarie 1964, a unui proiect de organizare economică a ţărilor comuniste din estul Europei, Probleme ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria şi URSS, semnat de economistul Emil Borisovici Valev[15], plăsmuire cunoscută sub numele de Planul Valev.

În această plănuită construcţie ar fi trebuit să intre 12.000 km2 din sudul Basarabiei şi al Ucrainei (URSS), 100.000 km2 din sud-estul României şi 38.000 km2 din nordul Bulgariei, înglobînd 12 milioane de locuitori[16], şi se preconiza înfiinţarea unui complex economic interstatal al Dunării de jos, ceea ce astăzi numim integrare/cooperare econo-mică transfrontalieră, în care activităţile economice principale să fie cele din domeniul agricol, România devenind o ţară cu o economie preponderent agrară.

Dacă Bulgaria a acceptat proiectul fără nici o obiecţiune (autorul lui fiind, la origine, bulgar), România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej a considerat „odiosul” plan o tentativă de dezmembrare teritorială a ţării şi l-a contestat vehement, răspunsul fiind dat de Costin Murgescu în articolul Concepţii potrivnice principiilor de bază ale relaţiilor dintre ţările socialiste. Despre „complexul economic interstatal” în general şi despre concretizarea lui dunăreană, în special[17], iar Plenara CC al PMR din 15-22 aprilie 1964 a adoptat cunoscuta Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, cunoscută şi sub numele de Declaraţia din aprilie, în care, exprimîndu-şi poziţia faţă de disputa sovieto-chineză, a formulat principiile care trebuiau să constituie fundamentul raporturilor dintre partidele comuniste: egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, dreptul fiecărui partid de a-şi rezolva problemele politice şi organizatorice, precizînd că „Nu există şi nu poate exista un partid «părinte» şi un «partid-fiu», partide «superioare» şi partide «subordonate», dar există marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti egale în drepturi; nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale. Fiecare partid îşi aduce contribuţia la dezvoltarea tezaurului comun al învăţăturii marxist-leniniste…”[18].

Documentul a constituit o declaraţie de independenţă faţă de Moscova, disidenţa României remarcîndu-se în mod evident cu ocazia invaziei Cehoslovaciei de către trupe ale Pactului de la Varşovia, în 21 august 1968.

Planul Valev nu a avut şansa de a fi pus în operă, deoarece, conform regulilor CAER-ului, pentru aprobarea lui era necesară unanimitatea de voturi, iar reacţia promptă a României a făcut să nu mai fie pus în discuţie, ştiut fiind faptul că, începînd cu anul 1962, România a avut o poziţie critică în CAER la adresa propunerilor sovietice de integrare a economiilor acestor ţări.

De altfel, planul a primit, în timp, un răspuns categoric prin amplul proces de industrializare a României, ceea ce nu mai permitea catalogarea ţării ca preponderent agrară.

Pierderile teritoriale ale României la cele două conferinţe de pace, dar şi ulterior, s-au datorat unor factori complecşi generaţi de conjuncturile internaţionale, dar şi unor politici interne, ori nesusţinerii corecte a unor realităţi istorice, cărora le-am putea adăuga şi înalta trădare a intereselor naţionale.

Vasile Diacon

 

 

 

[1] Ion Popescu, Constantin Ungureanu, Românii din Ucraina între trecut şi viitor, vol. I, Cernăuţi, 2005, p. 199, nota 65.

[2] Marin Radu Mocanu, coordonator – România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1996, p. 352.

[3] Ibidem, p. 216.

[4] Ibidem, p. 7.

[5] Ibidem, p. 80.

[6] Viorica Moisuc, op. cit., p. 610.

[7] Ibidem, p. 81.

[8] Referitor la această problematică vezi Vasile Diacon, Reîntregirea. Basarabia, Bucovina şi Insula Şerpilor în dezbateri ale Parlamentului României, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2008, passim; idem, Bucovina în secolul XX. Istorie şi cultură, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2012, pp. 489-495.

[9] Constantin Necula, Aşa a fost răpită Insula Şerpilor, în „Marea noastră”, Constanţa, an IV (1994), serie nouă, nr. 12/ iulie-septembrie 1994.

[10] Hannes Hofbauer, Viorel Roman, Bucovina, Basarabia, Moldova (O ţară uitată între Europa de vest, Rusia şi Turcia), Editura Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 106.

[11] Petre Dogaru, Insula Şerpilor în calea rechinilor, Bucureşti, Editura Saeculum I. O.: Editura Vestala, 1996, p. 159; Dominuţ I. Pădureanu, Insula Şerpilor, în „Revista istorică”, Bucureşti, tom VI (1995), nr. 9-10/septembrie-octombrie 1995, p. 837.

[12] Nicolae Dăscălescu, Pe Insula Şerpilor s-au aciuat viperele, în „România Mare”, Bucureşti, an X, nr. 445/22 ianuarie 1999 şi următoarele.

[13] Referitor la Insula Şerpilor, art. 1 precizează „Frontiera (…) continuă, de la semnul de frontieră nr. 1439 (baliză) pe limita exterioară a mării teritoriale a Ucrainei din jurul Insulei Şerpilor pînă la punctul cu coordonatele 45°05’21” latitudine nordică şi 30°02’27” longitudine estică, care este punctul de întîlnire cu frontiera de stat a României care trece pe limita exterioară a mării sale teritoriale”.

[14] Articolul 39 are următorul conţinut: „Prezentul Tratat se încheie pe o perioadă de 10 ani şi se va prelungi automat, pe noi perioade de 5 ani, dacă nici una din Părţile Contractante nu va informa cealaltă Parte Contractantă despre intenţia sa de a-i termina valabilitatea, cu cel puţin 6 luni înaintea expirării perioadei de valabilitate respective.

Capitolele I şi VII se vor prelungi automat pe noi perioade de 5 ani şi nu se supun denunţării”.

[15] Articol publicat în „Viaţa economică”, Bucureşti, an II, nr. 24 (43), 12 iunie 1964, p. 10.

[16] Costin Murgescu, Concepţii potrivnice principiilor de bază ale relaţiilor dintre ţările socialiste. Despre „complexul economic interstatal” în general şi despre concretizarea lui dunăreană, în special, în „Viaţa economică”, Bucureşti, an II, nr. 24 (43), 12 iunie 1964, p. 10.

[17] În loc cit., pp. 6-12.

[18] Declaraţie cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale adoptată de Plenara lărgită a C.C. al P.R.M din aprilie 1964, Bucureşti, Editura Politică, 1964, p. 55.

Revista indexata EBSCO