Dec 18, 2018

Posted by in Istorie literara

Nicolae CREȚU – Două romane sadoveniene (I)

Am scris alteori despre romane sadoveniene, cele pe care le socotesc reprezentative pentru ceea ce aș numi un mod Sadoveanu, distinct, inconfundabil, al romanului: capodopere ca Baltagul și Creanga de aur, sau foarte aproape de același nivel de vîrf: Nopțile de Sînziene, Locul unde nu s-a întîmplat nimic. Nu și despre arta sadoveniană a romanului istoric (ceea ce Creanga de aur, în esența sa, nu este), din păcate, cu efectul ei de eclipsare, într-o măsură, a autorului de „roman-roman”, pentru a cita o simptomatică formulare, delimitativă, a lui Vladimir Streinu. Nu numai că Sadoveanu este, în ansamblul operei sale de romancier (așadar, acum fără a mai sublinia diferențele dintre cele două mari ramuri, la el, ale „genului”), mult mai mult, mai complex și mai rafinat, decît o înzestrare și vocație, despre care s-a tot vorbit și scris, de „povestitor” rapsodic, dar realitatea estetică a romanelor sale, scoasă de sub efectele unui astfel de clișeu nivelator, aplatizant, dezvăluie subtile modulații de poetică sadoveniană, de la un text la altul, atît pe „versantul”, cum ziceam, romanului-roman, cît și pe celălalt, al romanului istoric. O artă narativă de sugerate profunzimi și, totodată, finețe, seducție stilistică, în simbioză cu vocația povestirii, dar ireductibile la ea, absorbită organic, cum apare o atare înzestrare, în sinteze de poetică și creativitate a căror configurație nu e niciodată repetitivă, ea comportînd diferențe semnificative, singularizante, de la un titlu la altul (ale lamurei), ca și între pomeniții „versanți”.

Am „ales” să scriu, în cele ce urmează, despre capodoperele romancierului istoric Sadoveanu: Zodia cancerului […] și Frații Jderi. De ce două? De ce acestea două? Nu, nu le-am „ales” eu, ele ți se impun de la sine, sunt vîrfurile creației autorului pe această direcție, recunoscute ca atare, fără egal în ceea ce le precede, nici între acelea, altele, de mai tîrziu. În plus, „alegerea” lor nu doar face posibilă, dar de-a dreptul inevitabilă evidențierea felului/ „căilor” măsurii în care „formula” de artă, ca sinteză-rezultat, analizabilă atît ca selecție, cît și ca „montaj” de procedee, și, pe de altă parte, dominantele viziunii se intermodelează (în spiritul conceptului pareysonian [derivat din Pareyson] de formattivita). În orice caz intenția mea nu e, acum și aici, de a cuprinde într-un examen critic de evaluare și ierarhizare analitică ansamblul romanelor istorice sadoveniene, cum nu am avut o astfel de abordare exhaustivă nici în ce privește romanele-roman ale autorului. Ținta rămîne aceeași, și anume, una de alt ordin: definirea a ceea ce distinge, global, modul sadovenian al romanului istoric, cu modulații adecvate dominantei de viziune, atmosferă și sens, cînd comparăm o istoricitate a adversității (Zodia cancerului) cu aceea, supusă unui cu totul alt ecleraj, a apoteozei, da, dar nu „mitizante” (Frații Jderi).

Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă. Scris altfel decît Frații Jderi, care îi urmează, altfel articulat epic decît desfășurarea de intenție monumentală a trilogiei Moldovei ștefaniene, Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă rămîne prin excelență reprezentativ pentru arta sadoveniană a romanului istoric, în tendințele ei automodelatoare, predilecte (față de care Frații Jderi va fi excepția). Ieșite din întîlnirea unui temperament creator distinct (inclusiv lirismul său moldovenesc, atît de suspectat de Lovinescu drept dizolvant pentru credibilitatea romanului, necesarmente „obiectivat”, credea criticul) cu ideea (autorului) de roman al unor timpuri demult apuse, cu posibile rezonanțe cronicărești, stilizate peste secole, dar mai cu seamă consonant, în esență, cu o perspectivă a memoriei colective, cea proprie culturii populare: reliefuri și accente de legendă, fie ea luminoasă, ca în imaginea păstrată epocii lui Ștefan cel Mare, fie, dimpotrivă, întunecată, purtînd în ea semnele decăderii și degradării, ca în atîtea alte pagini de istorie, între ele și cele ale Moldovei din „vremea Ducăi-Vodă”. Cronici și legende care, pentru artistul Sadoveanu, sunt mai mult decît doar surse, alături de altele, căci din ele, din plămada în care se conjugă spiritul și litera amîndurora, rezultă de fapt sinteza narativă, de viziune, atmosferă și ton, ce definește arta romanului istoric sadovenian.

Zodia cancerului este imaginea sadoveniană a Moldovei din „vremea Ducăi-Vodă”: timp istoric al unei degradări profunde față de cel al domniei lui Ștefan cel Mare. Într-o abordare de proiect inițial, idee nucleică a viitorului roman, scriitorul va fi pornit de la o astfel de  evaluare și „definire”, al căror caracter de sinteză tranșantă are mai curînd de a face cu imaginea păstrată unor domnitori răi în orizontul culturii populare decît cu rezultatele unor analize istoriografice, aprofundate și argumentate metodic, pe altfel de premise, temeiuri și date. De ce l-ar fi interesat pe Sadoveanu, în fond, „vremea Ducăi-Vodă” mai curînd decît aceea a atîtor alți „urmași” slabi, în timp, ai lui Ștefan la tronul Moldovei? Nu e, nu poate fi doar o întîmplare dacă alegerea s-a oprit asupra lui, și nu a altuia: căci tocmai el, Duca-Vodă apare în Letopisețul lui Neculce – mazilitul fugar, ca își ascunde identitatea, ajuns astfel să afle abrupt, fără nici o îndulcire, ce gîndesc și simt nevoiașii țării, aduși la o stare a sărăcirii totale, despre domnia lui Duca-Vodă: „n-avem lapte să-ți dăm, c-au mîncat Duca-vodă vacili din țară, de l-ar mînca viermii iadului cei neadormiți”: imagine succintă și netă, care concentrează în tiparul narativ al legendei folclorice perspectiva unei „memorii” colective, populare, dreaptă în „verdictul” ei evaluator-moral. Vor fi fost fără îndoială și alți factori care să fi tras, la rîndu-le, în alegerea făcută de autor: statutul fanarioților, de interpuși ai Porții, nesigur însă și, de aceea, generator de violență, suspiciune, lăcomie, potențialul dramatic al tensiunilor dintre familiile Duca și Ruset, intenția de a conjuga topos-ul „străinului”, trecerea acelui „avă franțuz” prin Moldova, în drum spre „Stambul”, cu povestea de dragoste, dar și de rivalitate politică, pecetluită de uciderea, în final, a lui beizadea Alecu Ruset, doborît de buzduganul domnesc, act sîngeros în care se rezolvă, se desface ghemul de patimi, de viclenii și de intrigi ce asigură mișcarea epică din text. Dar în ordinea a ceea ce îl distinge pe Sadoveanu-romancierul istoric, nu atît ecoul unor atare articulații narative rămîne la capătul lecturii, cît atmosfera și climatul de timp istoric regresiv, aflat sub zodia „racului”.

 

Dintre toate componentele structurii romanului, cea dintîi care începe să se configureze este cea legată de trecerea „străinului”, a abatelui Paul de Marenne, prin țara Moldovei. Sol tainic, poate, al Regelui Soare către Înalta Poartă, ori numai trimis cu trebi de misionar la „necredincioși”, franțuzul intră în Moldova venind dinspre Lehia (Polonia), romanul deschizîndu-se în pragul întîlnirii sale cu prințul Alecu Ruset, fiul fostului voievod, cel urmat la domnie de Duca-vodă. Cei doi, „străinul” mai întîi, dar foarte curînd și celălalt, intră primii, dintre personajele importante, în scena ficțiunii sadoveniene, axa raporturilor lor rămînînd de neignorat chiar și după ce va trece în fața ei cealaltă, a adversității dintre Ruset și Duca-vodă. Deocamdată, cel puțin pînă la intrarea abatelui și a însoțitorului său în cetatea de scaun a Iașilor, nimic altceva nu dispută întîietatea acestui prim-plan (narativ și conversațional) al inițierii „străinului” în altfel de „locuri și oameni” decît cunoscuse pînă la intrarea în țara Moldovei, spațiu care nu îi apare abatelui, „asistat” de partenerul său de dialog inițiator, lămuritor, doar ca un teritoriu geografic „exotic” pentru el, ci ca un ansamblu de „timpuri”, mentalități și întîmplări ce-l scot pe aristocratul prelat din tiparele de înțelegere fixate lui de realitățile lumii sale apusene, instituții, stări de fapte, atitudini.

De cîteva zile trecuse din Țara Leșască un străin, care venea de mai departe […]”. Așadar întîlnirea acelui „cuvios personagiu” cu Moldova începuse, în felul ei, încă înainte de ivirea în text a lui „beizade” Alecu Ruset. Însoțitorii abatelui francez la acest început de drum prin Țara Moldovei? „Valeții lui de credință și de casă”, parizieni, ca și stăpînul lor, apoi alți slujitori, „năimiți” pentru că, deși nu păreau a cunoaște decît prea puțin limba țării, vorbeau în schimb, destul de bine, tătărește și turcește, dar nu au, oricum, poftă de vorbă. Mai rămînea „călăuzul”-oștean Ilie Turculeț, „moldovean de seminția lui”, aflat însă „în slujba leșilor”, singurul cu care „papistașul” ar mai putea spera să aibă, la drum, și dialog, dovadă ce urmează curiozității sale privind semnele de tulburare a vremii, tălmăcite lui de Turculeț. Pînă, însă, la ceea ce va fi într-adevăr pe placul „străinului”, cu prieteni la academia din țara sa – nivelul acela, cultuivat, dar nu pedant, de grație și subtilitate, al conversației – este încă de așteptat, nu mult, e drept: căci el va fi posibil abia cu un partener ca prințul moldovean. Și dacă autorul se amuză deocamdată să-i aducă în „dialog” și pe „ucrainții” Istrate și Aftanasie, pe aceeași temă a schimbării vremii („Cum a vrea Dumnezeu și cum spune domnia-sa domnul căpitan Ilie”, e răspunsul amîndorura, cu doar ușoare diferențe de topică), e ca atare „variațiuni”, de greoi și limitat          „dialog” (nici căpitanul Turculeț nu e, trebuie spus, de o iscusință retoric-dialogală pe măsura „străinului”), în stare să trezească zîmbete, să preludieze prin contrast apariția iminentă a unui fiu al pămîntului ca beizadea Alecu Ruset, un egal – singurul – al lui Paul de Marenne, capabil să-i ofere rafinatului abate o „replică” pe măsură, plăcerea deplină a unui „joc” conversațional:  delicii ale nuanțelor și volutelor, ale „alunecărilor” ludice., ironice/ autoironice, proprii unei autentice culturi a conversației. Sub semnul unei asemenea forme superioare de comunicare, îmbogățitoare și delectabilă pentru ambii parteneri de dialog, se va face adevărata „intrare” – a străinului călător – în Moldova, nu doar un teritoriu mărginit de hotarul deja trecut, pămînt delimitabil geografic și pollitic, ci, mai presus de orice, o „lume” nouă și secretă, pentru un început de înțelegere, a căreia Paul de Marenne are nevoie de un climat al conversației deslușitoare de diferențe, de subtilități și spirit – locuri, oameni, întîmplări – departe de a-i fi acelui oaspete nu familiare, dar măcar accesibile: inițiere negreoaie, dimpotrivă, cu grație, în „paradisul devastat” al Moldovei, aflată acum sub „zodia cancerului”, în acel timp istoric care este un „prezent” intradiegetic) „vremea Ducăi-vodă”. Pentru un astfel de „rol” e acolo, în text, în lumea lui ficțională, tînărul prinț Alecu Ruset, ins de o aleasă cultură, animat și de ambițiile și planurile sale de „beizade”, os domnesc: dornic și în stare, realmente, să-i țină companie „străinului”, apuseanului în trecere prin Țara Moldovei”.

 

Locurile prin care trec nu sunt fără primejdie sau, cel puțin, nu fără destule semne ale unor posibile primejdii. Care, dacă nu-i lovesc direct pe ei, cei aflați în drum spre cetatea de scaun a Iașilor, le scot totuși, în cale destule înfățișări ale unui timp și pămînt răvășite de amestecul și jafurile venite de peste hotar, dar și de slăbiciunile și relele domniei fără autoritate reală a lui Duca, deopotrivă. Lui Ruset îi este cunoscută vrăjmășia veche dintre nemți și franțuji (totdeauna spune el, „au trăit ca mîța cu cînele”) și spre a-l feri pe abate, schimbă drumul, alegînd să urmeze nu prin Săbăoani, ci pe la Hîrlău și Cotnari. Cînd le iese în față „o ființă în zdrențe”, cu înfățișare „amenințătoare, înarmată c-un par”, privindu-i însă „spăriată”, printre pletele „zbătute în vînt”, i se explică pprelatului călător că e vorba de „un fiu al pămîntului” [pribegit]  pribegit, ca și alții, puțini, la adăpostul pădurii, după ce satul le-a fost prădat, poate de „cazaci ori leși”, poate, cine știe, chiar de „oamenii stăpînirii, care împlinesc birul”: incertitudine, între cele două ipoteze, simptomatică pentru o stare de dezordine și nesiguranță totală, care împing spre sălbăticire, de neînțeles din perspectiva „străinului”, devreme ce el știe că „dreptatea și ordinea sunt primele elemente ale unui stat”, pe cînd, în ce-l privește, prințul vede în ele, cel mult, „daruri cu care Dumnezeu ne va face surpriză într-un veac viitor”. Resemnare, pasivitate orientală, imobilism al unui încă firav început de elită, prea fatalistă ca să se implice în vreun efort de  urnire din inerția nu atît a lucrurilor, cît a mentalităților? Sau, mai curînd, un realism simplu, de ordinul bunului simț, un fel de anume de evaluare rațională a limitelor posibilului, fără iluzii și utopii? Sadoveanu realizează de fapt o sinteză specială de luciditate modernă și spirit al unei viziuni populare de memorie culturală colectivă, deloc obligată să eroizeze, să înalțe – idealizînd mereu – întreg trecutul pe cine știe ce piedestal de legendă, neapărat „luminoasă”.

Sub acest raport „vocea” intratextuală a lui Ruset are ceva din tonul amar lucid al „Inorogului” cantemirian, din Istoria ieroglifică, poate și din „melanholia” Princepelui lui Eugen Barbu, de mai tîrziu. Autorul nu aureolează medievalitatea românească, nu face din ea un pretext de „mitologie” personală. De un „adevăr” ficțional lucrat în nuanțe, ferit astfel de orice fel de îngroșări, fie în „plus”, fie în „minus”, oricum stridente, capodoperele romancierului istoric datorează mult acestui echilibru al unui demers creator neidealizant. Proiecția dată unor realități și adevăruri „inconfortabile” în conștiința lui Alecu Ruset (el însuși un erou făcut din „lumini și umbre”) face din el o prezență care își depășește veacul, însă nu o fantoșă emițătoare de idei și propos-uri memorabile, ci o instanță reflexivă, convingătoare tocmai prin cumpănirea, în el, a lucidității înțelegerii cu un anume scepticism, al „așteptărilor”. Aparent – doar aparent – sunt în Zodia cancerului și unele tentative de a „consola” iubirea și orgoliul nostru, românești, legate de identitatea și trecutul neamului, de a le – chiar mai mult –… „măguli”. La uimirile provocate de cunoașterea semnelor vremii în schimbare: „Profeția lui Turculeț nu mă miră, domnule abate, căci și oamenii noștri proști de la sate pot cunoaște lucruri ale naturii pe care noi le învățăm din cărți”. Vorbele prințului aduc o recunoaștere, limitată la unele „lucruri ale naturii”, reversul însă e al neștiinței de carte. Trecerea peste apa Siretului, prin vad, purtat în cîrcă de pădurarul Vâlcu Bârlădeanu îl amuză pe abate, dar lipsa „podurilor de piatră” stîrnește comparații privind înlesnirile și confortul legate de nivelul unei civilizații materiale, „aici” absentă. „Noi, de la dacii cei vechi, am păstrat mijloace mai simple și mai sigure de trecut apele”, îi explică Ruset „străinului”, care se copilărește dus pe umeri de zdravănul Vâlcu. Scena are haz, ca și dialogul, dar gîndul înapoierii acestei lumi răsăritene rămîne în noi, cititorii, atrași în astfel de „jocuri”, la originea cărora e Sadoveanu însuși.

Și nu e decît uvertura unui cîmp dialogal de ordinul unei reflecții asupra destinului istoric – geopolitic, mai exact – al pămîntului Moldovei și al oamenilor ei.

 

Un „paradis devastat” e mult mai mult – și „altfel”, calitativ – decît o colecție de „noutăți” pentru prelatul-călător, priveliști și întîlniri, impresia de pitoresc lăsată de ele, ciudățenii și haz. Și tocmai o asemenea notă gravă stă în miezul de sens din prima parte a Zodiei cancerului, cea încheiată cu „popasul” prelungit la un anfitrion ca Lăzărel Griga, aparent doar variație de ton, necesară anterior intrării în cetatea de  scaun a Iașilor: în realitate – versantul, în cheie comică și în tonul umorului, al de fapt aceluiași „paradis devastat”.

„Beizade” Alecu Ruset este și mai în măsură decît „străinul” în trecere prin Moldova să compare, să înțeleagă diferențele, căci, dacă inteligența și cultura îi apropie, îi fac să aibă un limbaj comun, ceea ce îl singularizează pe el în „lumea” textului este capacitatea de a vedea mai în profunzime explicațiile. Pentru el, cunoașterea mai largă a lumii n-a avut de ce să fie trăită ca un șoc, acesta – inevitabil doar cînd trecerea se produce în sens invers, ca în cazul călătoriei abatelui. Nu uită să-și sublinieze o atare experiență, socotindu-se pe sine nu chiar „între cei din urmă dintre oameni”, litotă conversațională (solidară și cu precizarea că opiniile sale nu-i vin din cine știe ce preocupări pentru „studii grave”) față de „am avut și plăcerea și fericirea să văd țara domniei-tale, să studiez în Polonia, să trăiesc o parte din timp și la Stambul, între urmași ai Bizanțului”, premise ale unor comparații ce nu pot să nu conducă spre explicații, ori măcar ipoteze de acest ordin: „Constat însă că domnia-ta vii dintr-un stat care trăiește rînduit și fericit sub mîna domnului său. Știu că la răsărit, începînd de la Țarigrad, unde-i în slavă Mehmet, și sfîrșind la India, unde-i mare împărat și han Aurengzeub, Dumnezeu a grămădit comori de clădiri, aur și nestemate. Aicea însă, între lumi fericite, domnul Dumnezeu a însemnat cu degetul hotar. Împărații lui Belzebut și împărații mielului lumii aici au ales loc al războiului lor. Fiind așa, țara cade și se pustiește de oameni”. Sadoveanu pune în gura eroului său ceea ce, în fond, gîndea el însuși și au gîndit atîția cărturari, nu numai istorici, români. „Scenarii” consolatoare, autoindulgente menite, dacă nu să vindece, măcar să atenueze într-o măsură complexă de inferioritate, oricum de neocolit cînd comparațiile nu pot ascunde atîtea diferențe pe care ochiul și mintea nu au cum să  nu le vadă? Cert este că în astfel de pagini întîlnim rezonanțele grave ale aventurii „străinului” călător din Zodia cancerului și că tocmai pentru a le face posibile, într-o amplă gamă de tonalități și nuanțe, era nevoie de un partener de dialog ca Alecu Ruset, prințul inteligent și bine școlit, căruia îi este cunoscută direct și lumea din care vine celălalt, apuseanul, prelatul aristocrat. Fără să exagereze în acest sens, Sadoveanu a imprimat romanului său și o anumită notă reflexivă, intelectualizată fără prețiozitate, cu savoarea și finețea proprii unei ținute și conversații, de o elocință discretă și grațioasă, perfect comparabilă cu celelalte registre stilistice, care întregesc „paleta” autorului.

Ne putem întreba însă cum se va trece de la interogația gravă pe tema „paradisului devastat” la atmosfera neprevăzutului popas de la Costești, la „dumnealui” șătrarul Lăzărel Griga, cel care le apare în cale, e adevărat, și cu cîte o „mișcare strîmbă”, cu arțagul și verva lui bahice. Intrarea pe care și-o face e în nota rolului pe care-l va avea de jucat; pe calul lui, „cuminte și domol”, bun cunoscător al drumului spre casă, răzășul se cumpănește în șa „într-un chip cu totul deșănțat, cînd pe spate, cînd în dreapta, cînd în stînga, cînd spre coada calului”, cu tresăriri ale „contășului îngheboșat”, dinspre care vine „acel răcnet întărîtat împotriva nimănui, ori mai curînd împotriva umbrei ori a duhurilor”. Are el o fudulie a sa, specială: „Eu cu calul meu mă duc unde-mi place și pe ploaie, și pe soare, și nu-mi pasă”. Mișcările îi sunt „după legea stării lui”, care i se trage – explică șătrarul – de la „viclenia” unui „mied vechi de patru ani”, tocmai „cinstit” de el cu Timofte prisăcarul. Recunoaștere a unui adevăr, dar nu-i lipsește nici ei un revers ușor fanfaron: „Dar să n-ai măria-ta grijă, pîn-acasă mă trezesc. Sunt eu în stare să stăpînesc cîteva păcătoase ulcele”. Personajul inspiră simpatie lui Ruset și franțuzului, „ava Paul”, în context intraficțional, dar nu numai lor, ci, sigur, și cititorului. Naratorul sadovenian nu îngroașă burlesc, umorul acestei, deocamdată, schițe de portret rămîne unul în semitonuri. Înainte de a-și conduce oaspetele la el acasă, amfitrionul „se aburcă pe cal cu oarecare greutate”. Aceeași notă comică, care însă nu ridiculizează, cheie stilistică potrivită pentru a introduce în atmosfera unei cunoașteri deloc abstracte a firii moldovenilor: „Iată, așa îmi plac mie oamenii, se veseli dumnealui. Să se-nduplece pentru un gust și pentru o plăcere”. Așa vorbește șătrarul, altfel ceremonios „umilit”, către invitații săi: și ceea ce va urma nu va fi decît experiența narativizată, trăită de oaspete, a unui întreg lanț de „înduplecări” de același fel, în succesiunea și crescendo-ul lor de nerigidă inițiere.

 

Sadoveanu are, învederat, gustul, înclinarea ce conduc, fără a forța, către o suită ceremonială a narratum-ului chiar și cînd acesta e montat în „rama” umorului, ca dominantă atît a viziunii cît și în ordinea expresivității: stil, ton. „Popasul” la Lăzărel Griga va fi pentru „ava franțuz” adevărata intrare deplină în Moldova și ea nu se poate lipsi de reverențe, de o parte și de alta. Deși „oaspeții de soi” nu-și doresc „decît o fărîmă de pită ș-un ceas de odihnă”, ei sunt rugați „să nu se supere de pat rău și de hrană puțină”, cum zice Avramia, soața șătrarului, în timp ce acesta, în realitate, are dorința de „a-i ospăta, așa încît străinul să-și aducă aminte în toate zilele vieții lui”. Generozitatea lor are temeiuri simple („Din ce ne-a dăruit Dumnezeu dăm și noi cu dragă inimă”), ca și plăcerea petrecerii cu oaspeți, menită să îndulcească o bătrînețe altfel monotonă alunecare prin timp către un sfîrșit bine știut: „Ș-acum trăind noi amîndoi singuratici și așteptînd sfîrșitul cel de obște, avem mare bucurie de oaspeți”. Oricît și-ar certa bărbatul femeia pentru „șireclicul” începutului de ospăț („pită mare de grîu”, „brînză de burduf în strachină de lut” , cepe și un urcior de vin), care nu pare să promită prea mult – și, mai cu seamă, nu rafinament –, este în acele „bucate reci și proaste”, cum le califică șătrarul, ca și în toate cîte le vor urma, o anumită cultură ale cărei „viclenii” și subtilități, bine verificate în timp, sunt parcă subliniate tocmai de modestia cuvintelor rostite ca să le deschidă drum: „Iertați-ne și primiți ce avem”. Efectul lor se cumulează în fapt cu așteptările inițiale ale străinului, de un anume scepticism, învins totuși curînd de „zama de găină aburind în străchini” și de „bulzișorii aurii” ai sarmalelor, care, înțelege șătrarul, cîștigă laudele papistașului „înduioșat” de miresme și gust, elogii meritate, deși puține, căci lingura „nu dădea pas”: ceea ce în definitiv, e chiar mai mult decît orice laudă posibilă, o mai sinceră și spontană apreciere nici nu se poate imagina.

Schimbarea veninului „acruț” cu altul e precedată de o „rugare”, și ea în firea moldovenilor: „Măria ta, să dai învoire să spun o istorisire”. Și ceea ce urmează e povestea ulcioarelor cu vin de Cotnari dăruite șătrarului, în semn de „prietenie”, de Matias, „pivnicer” vechi și strănepot al vestitului Feltin Sasu”, din vremea lui Ștefan-vodă bătrînul”. Intră și „istorisirea” în aceeași cultură a convivialității, care asociată deliciilor gustative „povestea”, adăugîndu-se ceremonialului marcat de „rugările” în trepte, dar ea are și alt tîlc: e un „certificat” (oral) de calitate, noblețea acelui vin de Cotnari are o recunoaștere întărită de timp și de nume faimoase (Ștefan-vodă, dar și Feltin Sasu, vestitul pivnicer al marelui Mușatin), a-l bea împreună e și un semn de prețuire reciprocă, așa, ca între connaisseurs, vocabulă necunoscută lui Griga, dar intuiția e ceea ce e în ea e acolo, în „istorisire”, în plus, asociată undei discrete a umorului sadovenian, căci Matias îi făcuse darul la despărțire, după ce petrecuseră cei doi „ca frații”, plăcîndu-i lui mult „întîlnirea și lucrarea aceea a noastră”. Și nu-i poate scăpa cititorului nici mica enclavă narativă ce vine, iată, pînă la urechile „oaspeților de soi” de la Costești, tocmai de la locul de origine al vinului, căci și Matias-pivnicerul îi asociase atunci și acolo, la Cotnari, vinului din ulcioarele „smălțuite și bine pecetluite”, propriile-i „istorisiri” și „recomandări”: „Acesta vin – zice Matias – are asemenea putere într-însul încît, cînd vrea vlădica nostru cel bătrîn de la Cotnari să slujească, apoi bea numai un pahar – și se poate scula și umbla și sluji. Altfel nu poate”. Așadar, gust, virtuți tonifiante și chiar – cel puțin asupra lui „ava franțuz” – și efecte „liturgice”: „Ochii săi se sfințiră și se limpeziră”, încîntare ce-i smulge abatelui un superlativ latinesc – Bonum fuit istud, optimum hoc est, tălmăcit de Ruset părintelui Nicoară: „Zice că n-a fost rău nici celălalt, dar decît aista altul mai bun nu poate fi”.

 

Revista indexata EBSCO