Dec 18, 2018

Posted by in Ex libris

Arthur SUCIU – În siajul unui demon

Dintre toți „discipolii” lui Cezar Mititelu, nici unul nu i-a fost, probabil, la fel de apropiat și fidel ca Peter Rațiu: l-a alimentat cu bani (mulți), l-a găzduit o perioadă îndelungată, l-a așezat înaintea tuturor, i-a urmat învățăturile dogmatice și a comis „actul obiectiv al ieșirii din impostura politică” (p. 129, vezi mai jos cartea), adică demisia din Asociația Studenților Comuniști. Deloc în ultimul rând, anul acesta Peter Rațiu a publicat, la Editura Eikon, prima carte dedicată acestui filosof obscur din perioada comunistă: Cezar Mititelu. Omul care a trăit în socialism. În același timp, Rațiu este și cel care pare să se fi despărțit de Mititelu în modul cel mai brutal și semnificativ, fapt care a avut consecințe directe asupra maestrului său. După despărțirea din 1984, discipolul a emigrat, în timp ce pentru maestru a început deriva.

Cezar Mititelu. Omul care a trăit în socialism nu-i o hagiografie, fiind scrisă „cu ciudă”, de fapt cu ceea îi urmează. „Vreme de mulți ani m-am gândit cu ciudă la tine”, îi scrie Rațiu lui Mititelu, în 1998, cu puțin timp înainte ca maestrul, admițând „falimentul atitudinii sale terapeutice” (p. 156), să se sinucidă. Totuși, în lucrarea publicată după 20 de ani, Rațiu nu urmărește nicidecum să-și dea lui însuși dreptate. El găsește chiar, în filosofia lui Mititelu, elemente de o deconcertantă actualitate, care probabil îl surprind sau îl provoacă. E vorba despre ceva actual, care însă vine nu din viitor ci din trecut, ceva care se întâmplă acum și totuși se afla aici de mult timp. Ceva personal și, deopotrivă, ceva politic. În această lucrare, Rațiu încearcă să-și explice relația lui cu Mititelu și astfel să-și vindece o traumă. Căci relația maestru – discipol are urmări traumatice, forțând bariere intelectuale și afective, și este uneori greu de decis dacă trauma a fost o intruziune formativă sau una distructivă. Rațiu își ridică problema naturii influenței lui Mititelu asupra lui. De aceea, după părerea mea, povestea lui este creditabilă.

Ea este, în același timp, explicabilă sociologic, fie și prin paralelismul cu Școala de la Păltiniș a lui Constantin Noica. Nicolae Iuga, un alt discipol, vorbește despre Mititelu în termeni aproape identici cu ai lui Gabriel Liiceanu din Jurnalul de la Păltiniș: „Ei bine”, spune Iuga, „pentru unii dintre noi, Cezărică a devenit prototipul omului viu, spre deosebire de unii dintre dascălii noștri de la Facultate, cu o cultură precară, care repetau papagalicește niște afirmații învățate mecanic, în tinerețe, din clasicii marxismului.”[1] Și pentru Liiceanu, Noica era „prototipul omului viu”, și Liiceanu era la fel de exasperat de „dascălii noștri de la Facultate”. Disprețul față de educația oficială a dat naștere, în comunism, unor formule alternative de educație. Ar trebui adăugat că această relație privată și, în cadrul regimului comunist, subversivă îl transforma automat pe maestru într-o figură excentrică, mereu amenințată atât de către autoritatea statului, cât și de către discipoli (trădători, temători sau prea lucizi). Deosebirile dintre „modelul paideic” al lui Noica și modelul lui Mititelu sunt, și ele, interesante, structurându-se pe falia ideologică dreapta/ stânga. Mititelu propunea o trezire rapidă și o acțiune socială directă, pe când Noica, o retragere strategică din fața regimului. Această diferență este esențială, și ea trezește, în fapt, mai multe întrebări privind intențiile reale și statutul lui Mititelu. Voia el să fie un adevărat maestru? Activitatea sa de „racolare” s-a desfășurat la tinerețe, iar Mititelu n-a scris, practic, nici o operă. N-a fost căsătorit. A refuzat să se încadreze „în câmpul muncii” – dosarul de urmărire informativă, care reprezintă – până la cartea lui Rațiu – sursa cea mai importantă privind viața și activitatea lui Mititelu, are numele de cod „Parazitul”. De altfel, a și fost condamnat la închisoare pentru parazitism. Modul său de viață era în mod evident în răspăr cu acela impus de regim. Cu toate acestea, Mititelu a fost un comunist convins, iar acțiunea sa educativă nu mergea în contra regimului, luat în ansamblu, ci – aparent – era o acțiune subversivă de ordin individual. Aparent, căci nu putem exclude un posibil plan de revoluție, care ar fi urmat să fie realizat prin creșterea exponențială a numărului discipolilor (caz în care, evident, aceștia ar fi încetat să fie discipoli și ar fi devenit pur și simplu agenți revoluționari). Ce ar fi urmărit însă acest plan? Schimbarea regimului? Am spus că Mititelu era comunist și, chiar dacă nu agrea felul în care comunismul fusese instituționalizat, considera că pasul fusese făcut și că revoluția trebuie să continue. E greu de afirmat că Mititelu urmărea o schimbare revoluționară, iar Rațiu nu vorbește nicăieri despre acest lucru. Mai degrabă, el era preocupat de continuarea revoluției deja realizate (revoluția bolșevică din 1917), raportându-se nu atât la regimul prezent, cât la un plan dialectic și istoric față de care prezentul e numai o etapă.

Intuiția fundamentală a lui Cezar Mititelu a fost că, deși revoluția comunistă avusese loc, deși această revoluție era live, oamenii continuau să se poarte ca niște animale, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca și cum ar fi avut de dus aceeași viață ca înainte și ca mult timp înainte. Probabil că același lucru l-au simțit și primii creștini când au văzut că moartea pe cruce a fiului lui Dumnezeu n-a schimbat cu absolut nimic sufletul și viața oamenilor, care continuau să fie la fel de răi, de porci, de animale ca în vremea în care se închinau la idoli. M-a frapat această constatare, cu atât mai mult cu cât nici nu știu ce să cred despre ea: e ceva bun, e ceva rău? Cert este că, pentru Mititelu, ea a avut o importanță capitală și, practic, i-a ghidat întreaga viață. Perspectiva revoluției l-a făcut să fie lucid față de realitatea ei istorică. Mititelu se considera un om trezit și în mod sigur își asumase misiunea de a-i trezi și pe alții, fie pe cale argumentativă, fie prin acțiune directă (îndemnându-i să demisioneze din organizațiile de partid). În ce fel era el însă un trezit? Intuiția lui se naște dintr-o decepție, dintr-o „pasă lirică”, cum obișnuia să spună (p. 183), dar nu față de comunism sau de revoluție, nici măcar față de regim, ci din decepția față de oameni. Mititelu n-a fost un disident anti-comunist, precum Paul Goma (cu care totuși seamănă în mai multe privințe), și nici un comunist deviaționist. În felul lui, era un mizantrop (Swift era, nu întâmplător, unul dintre autorii săi preferați, la fel Cehov). Reacția sa în fața acestei decepții globale față de umanitate a fost una de tip mesianic. Oamenii sunt obedienți pentru că dorm, dar ei trebuie să fie treziți, trebuie să fie eliberați din lanțuri (trimiterea la „mitul peșterii” platonic e de rigoare) și pot fi treziți dacă li se pun pe ochi ochelarii comunismului. Prin aceasta, Mititelul putea crea o dislocare veritabilă, căci în mod evident comunismul și realitatea vieții erau două lucruri foarte diferite. Soluția sa este însă dogmatică și mesianică, provenind dintr-o definiție evident marxistă a libertății și dintr-o escatologie marxistă. Mititelu urmărea să grăbească escatonul marxist (despre Capitalul lui Marx credea că este o operă de escatologie – p. 48).

După cum se știe, e greu să fii un mesia. Bogdan Rusu pătrunde în profunzimea personajului atunci când se referă la „caracterul incomod, aproape nefrecventabil al acestui „filosof”” (citat de Rațiu, p. 153). Nu atât învățătura, cât caracterul incomod și aproape nefrecventabil al lui Mititelu l-a marcat profund pe Peter Rațiu. Din cartea sa, care prezintă informații referitoare la viața și gândirea maestrului, răzbate un personaj mai degrabă întunecat și singur. Nu vor exista niciodată surse despre singurătatea lui, care era una în mod evident strategică. Își organizase viața, astfel încât să nu depindă de absolut nimeni. Apărea și dispărea din mijlocul celorlalți, subliniind mai degrabă contingența, decât profunzimea relațiilor umane. Și totuși le cererea celorlalți să facă lucruri dificile și periculoase, care le puteau afecta viața. Încerca să-și impună autoritatea asupra celorlalți.

Bogdan Rusu îl consideră pe Mititelu filosof cinic, definiție ce poate fi considerată corectă numai dacă facem abstracție de filosofia comunistă, pe care acesta o împărtășea[2]. Nicolae Iuga îl numește „vagabond de geniu”, un fel de Zacharias Lichter.[3] După părerea mea, Cezar Mititelu (numele lui este o contradicție) a fost un demon dostoievskian postrevoluționar, produs al unei societăți desfigurate și al transcendentului comunist (dacă poate exista așa ceva). Rațiu pare tentat mai degrabă să ascundă caracterul demonic al personajului, care însă iese în evidență, de pildă, într-o discuție, consemnată la dosar, cu informatoarea „Mara”. E-adevărat, „Mara” relatează un dialog din 1989, când Mititelu intrase deja în derivă, dar care subliniază cu atât mai mult intenția unei manipulări reci. Poate fi vorba doar de o luciditate excesivă, care ajunge în pragul nebuniei, sau de mai mut decât atât.

Influența lui Cezar Mititelu s-a stins treptat, către patruzeci de ani și practic el nu a contat după 1989. „Înaintez în beznă”, i-a spus lui Rațiu. „Cezar voia să spună, cred, că tot ce poate întrezări în viitor este înfrângere…” (p. 185) Nimeni nu poate ști ce a făcut, până la urmă, Cezar Mititelu cu această înfrângere și dacă o considera o înfrângere. Nimeni nu știe dacă e o înfrângere sau a cui este. Oricum, conform poziției sale, „singurul păcat de neiertat este „să alegi nealegerea”, iar a fi mizat pe ipoteza corectă sau pe cea greșită este neimportant, în fond” (p. 11). Cartea lui Peter Rațiu este interesantă pentru că ridică, din nou, această problemă a alegerii.

 

[1] http://www.graiul.ro/2018/07/17/filosoful-cezar-mititelu-asa-cum-l-am-cunoscut-ii/

[2] https://revistavatra.org/2017/01/17/bogdan-rusu-un-filosof-cinic-in-epoca-de-aur-cezar-mititelu/#more-2686

[3] http://www.graiul.ro/2018/07/16/filosoful-cezar-mititelu-asa-cum-l-am-cunoscut-i/

Revista indexata EBSCO