Dec 18, 2018

Posted by in Ex libris

Maria TRANDAFIR – Jocul – defătare, necesitate și tragism

În istoria omenirii, văzută ca o alternanţă succesivă de războaie și de pace, de victorii și de înfrângeri, de înfloriri și de prăbușiri, de haos și de ordine, viaţa spirituală a rezistat, fiind semn al atotputerniciei minţii creatoare, capabile să biruie tenebrele, prin cultură și spiritualitate. Și, oricât ar părea de curios, unul dintre elementele spirituale fundamentale ale vieţii este jocul. O argumentare pertinentă a ideii, o întâlnim în cartea lui Johan Huizinga, ce definește și clasifică jocurile, în funcţie de scop, de vârstă, de societate (jocuri de îndemânare, de putere, de inteligenţă, de noroc, jocuri politice, sportive, jocuri filozofice sau de artă, jocuri individuale sau colective). Având în vedere plurivalenţa și omniprezenţa jocului în viaţa omului, pare normal ca acesta să devină temă în literatură, fiind prezent într-o mulţime de opere literare, ale căror titluri trezesc curiozitate și, implicit, dorinţa de lectură, cititorii fiind tentaţi de găsirea nodurilor de semnificaţii ascunse în ,,joc”.

De pildă, ,Jocul cu mărgele de sticlă al lui Herman Hesse este o expresivă metaforă pentru existenţa strălucitoare și fragilă, aflată pe drumul greu, plin de neprevăzut, orientat spre atingerea idealului (spre găsirea perfecţiunii); Jocul cu moartea, romanul lui Zaharia Stancu, este o meditaţie asupra morţii, ce joacă un tragic spectacol în faţa celor aflaţi pe un câmp de luptă; s-o înfrunţi, asumându-ţi riscul de a dispărea? S-o îmbunezi, lăsându-i pe alţii să moară în locul tău? S-o păcălești, trimiţând-o acolo unde nu poate face jertfe? ,,Jocul de-a vacanţa”, imaginat de Mihail Sebastian, invită la o trăire în afara duratei agresive și trădătoare, fără ceasornice care să măsoare zilnic și monoton trecerea, oferind iluzia vieţii fericite, ca o vacanţă fără sfârșit, într-un timp fără timp. ,,Jocul de smarald”, conceput de I. P. Culianu, oferă cititorului un joc al minţii prinse într-o complicată și halucinantă intrigă poliţistă din care nu lipsesc filozofia, miticul și ocultismul, iar romanul Zilele și jocul al lui Norman Manea, urmărește imixtiunea timpului (fragmentat în zile lungi, indiferente și apăsătoare) în diferite jocuri în care sunt implicate personajele, jocuri fără câștigători, dar necesare, pentru definirea jucătorilor.

Varujan Vosganian este creatorul unui joc mai puţin obișnuit, original, emoţionant și tragic în romanul Jocul celor o sută da frunze, o incursiune într-o copilărie nevinovată, într-o tinereţe devastată de nefericire și într-o societate ostilă vieţii.

Jocul amintit a fost născocit de patru copii, prieteni de nedespărţit, care credeau în existenţa unui Mag al frunzelor de toamnă, pe care îl simţeau, dar nu-l vedeau, fiind convinși că acesta locuia în marele castan din gara orașului; de aceea, au hotărât ca fiecare să și-l imagineze și să-l deseneze; din cele patru desene, s-a înfiripat chipul magului pe care aveau să-l aștepte în fiecare toamnă; arăta ca un abur, cu formă de vălătuci groși în dreptul umerilor și ca niște fuioare subţiri la glezne; n-avea cap, dar avea ochi, a căror privire o simţeau odihnindu-se pe obrajii lor; zâmbea, deși n-avea gură și surâsul de aburi îi îndemna la joc; vedenii ale vânturilor, aburii îi dădeau formă nedesăvârșită. Magul – care i-a făcut pe copii să simtă că exista pe lume ceva care le aparţinea numai lor și că acest ceva avea să-i ţină legaţi toată viaţa, oriunde ar fi fost – se afla peste tot, odată în an, Toamna, când stăpânea jocul  frunzelor căzute.

Maca, Jenică, Luca și Tili erau prietenii care participau la joc: ei adunau frunze uscate (câte o sută)  pe care le  puneau în ghiozdane și așteptau semnalul Magului care își anunţa sosirea prin scuturarea frunzelor arborilor; plecau de la castanul cel mare, pe strada principală, spre celălalt capăt al orașului, călcând numai pe frunze; dacă întâlneau un spaţiu gol, aveau voie să folosească frunzele din ghiozdan, până ajungeau, din nou, la un spaţiu acoperit; cel care rămânea fără frunze era scos din joc și pedepsit să rămână pe ultimul petic acoperit de foile galbene ale toamnei până la terminarea jocului. Era modul lor de a se desfăta, de a se simţi liberi și fericiţi.

După dispariţia lui Luca, ei nu s-au mai întâlnit; peste mulţi ani, la vederea unei fotografii, au fost copleșiţi de amintiri, au hotărât să se întâlnească, lângă falnicul castan, ca să repete jocul de odinioară; ţinându-se de mâini, cu spinările lipite de trunchiul castanului, cu ochii închiși, au așteptat semnul Magului, având  cele o sută de frunze adunate în buzunare; scuturând copacii,  Magul le-a dat semnalul de plecare. Dar, fie din cauza arborilor tăiaţi între timp sau a coroanelor rare, fie din cauza crengilor sleite de ani, fie din cauza salturilor lor lipsite de agilitatea de odinioară, cei trei bărbaţi și-au irosit prea devreme zestrea frunzelor strânse; Magul nu mai avea ce să le ofere; castanii parcă se retrăseseră în pământ, asfaltul nu mai avea anotimpuri, deci nici toamnă; jocul s-a sfârșit în tăcere și în dezamăgire. Fără Luca nu era la fel. Cei trei prieteni au jucat, totuși, într-o seară de toamnă târzie, ultimul joc, de pedepsire a celui vinovat de moartea lui Luca, atunci când, fără să-l mai aștepte pe Mag, frunzele au acoperit pământul, amestecându-se cu umbrele celor trei ,,judecători” și cu acelea ale tuturor victimelor făcute de sectoristul informator. Acesta, om-viezure, încerca să se strecoare, acum, nevăzut, păstrându-și nestinsă în suflet ura faţă de cei care au contribuit la căderea comunismului. Murmurul agonic al victimelor, venit din timp, s-a suprapus peste foșnetul metalic al copacilor, peste ţipătul scurt al pedepsitului și peste zgomotul roţilor de tren. Ultimele frunze fragile au participat la acest ultim joc tragic, dar  necesar, pentru împăcarea lor sufletească, din ultima toamnă petrecută împreună de prieteni.

Dincolo de jocul în sine, naratorul implică pe cititor  în viaţa celor patru prieteni care  au urmat  aceeași facultate, devenind ingineri,  deși fiecare a avut altă dorinţă și altă pasiune: Luca voia să călătorească în toată lumea; Maca era pasionat de lingvistică și ar fi vrut să facă un inedit dicţionar de înjurături și blesteme neaoșe; Tili iubea filozofia, deși va constata că nimeni nu avea nevoie de filozofie, căci aceasta te învăţa să gândești, iar să gândești prea mult era periculos (și pentru cei de la putere și pentru el însuși); lui Jenică îi plăcea matematica. Dar destinul nu le-a fost prielnic. Luca a fost ucis când a încercat să treacă Dunărea înot, iar ceilalţi trei, încadraţi ca  ingineri la  FUPSIC, o întreprindere din oraș, au fost disponibilizaţi după Revoluţie, când combinatul s-a închis. Maca a lucrat, pentru puţin timp, la o pizzerie, de unde a fost dat afară, ajungând să trăiască din ajutorul de șomaj, dar continuând să adune înjurături și blesteme; Jenică a devenit vânzător de loz în plic, într-o baracă mizeră, locuind cu o mamă cicălitoare și posesivă, iar Tili dădea nume păpușilor făcute de Maestrul păpușilor, care concepea minunatele jucării cu un talent uimitor, căci acestea păreau vii. Destinul celor trei prieteni s-a suprapus peste destinul miilor de oameni care au crezut că, după căderea comunismului, vor avea șansa unei vieţi mai bune și care au ajuns la concluzia amară că prea multe nu s-au schimbat pentru oamenii de rând. Observaţiile realiste ale autorului, făcute cu spirit de răspundere și cu un explicabil spirit critic, au în vedere viaţa celor care continuau să locuiască în blocurile cenușii și lipsite de confort; privatizarea, considerată de către un personaj ,,mijloc de jecmăneala’’ și un nume potrivit pentru ,,pungășie”, care a dus la creșterea numărului de șomeri, ceea ce a generat un fel de isterie a ratării; miliţia,  care a fost înlocuită de poliţie, oamenii legii (de la procurori la poliţiști) dovedind aceeași aroganţă, aceeași lipsă de respect pentru oameni, aceeași grosolănie insinuantă și agresivă (când Maca a spus că a folosit o metaforă în răspunsul dat procurorului anchetator, acesta îl întreabă dacă știe deosebirea dintre om și metaforă; răspunde tot el întrebării, cu intenţia vădită de ameninţare: ,,metafora nu poate să  poarte cătușe, dar omul, da”); până și ţinuta acestora e la fel cu a securiștilor de odinioară. (Or fi fost tot ei, îmbrăcaţi cu  haine lungi din piele și ochelari negri, să nu le poţi vedea ochii?); apariţia zecilor de SRL-uri; administraţia (serviciul personal devenind ,,resurse umane”, iar serviciul ,,desfacere”-,,marketing”), libertatea oamenilor de a vorbi   despre tot ce voiau, de a înjura pe oricine, de a insinua orice, de a spune adevăruri sau minciuni, grav fiind  faptul că nu-i asculta nimeni. Confuzia dintre libertate și haos este dramatică.

Se desprind din paginile cărţii, scrise cu luciditate și cu oarecare amărăciune, consideraţii despre destinul care se joacă, după propriile reguli, cu viaţa care poate fi  un șir neîntrerupt de biruinţe, dar și un fel de a lupta cu moartea la scor; este o luptă în care fiecare vrea să-l biruie pe celălalt, ,,filozofia” fiind cum să câștigi, fără să curgă sânge; despre lumea care ar trebui să fie rotundă ca pământul, perfectă în alcătuirea ei, dar care nu este decât o sumă de indivizi ce aleargă orbește după bani și în care înjurătura a devenit un fel de ,,piatră filozofală”, un fel de terapie. Autorul își exprimă, responsabil, gândurile despre libertate, menţionând dramele generate de aceasta, căci ,,e greu să fii liber fără antrenament”, dar și mai greu este ,,să ai libertate și să nu știi ce să faci cu aceasta, pentru că n-ai fost pregătit s-o primești”(un adevăr trist, pe care l-am întâlnit și la Jose Saramago (Pluta de piatră) și la I.P. Culianu (Jocul de smarald); despre ura care este o boală ce clocotește în  sufletele bolnave ale unor semeni. Radiografiind societatea umană, vorbind despre luciditate și nebunie, consideră că nebun nu este acela care gândește greșit, ci omul care îndrăznește să gândească altfel (idee admirabil dezvoltată de Rene Daumal (Muntele analog), pentru care niciun vârf nu-i destul de înalt și niciun hău nu-i destul de adânc și pentru care până și zborul păsării e o cădere(!); nebun e acel care îndrăznește să creadă că regulile prestabilite, nu întotdeauna corecte, pot fi schimbate. Și, trăitor în lumea de azi, scriitorul privește spre viitorul care nu se întrezărește decât ca speranţă și despre care Tili, iubitorul de filozofie, mărturisește obosit și descurajat: ,, m-am cam săturat de atâta viitor; mi-ar plăcea, în locul unui viitor care nu mai vine, un trecut de care să mă bucur; ziua de mâine e atât de lipsită de speranţă, încât viitorul pare a fi partea vinovată a existenţei mele’’.

Apelând la tehnica inserţiei, autorul introduce în text două povești, copleșitoare prin tragism, spuse de nepoata lui Coropciuc, un bătrân pitoresc și înţelept, care vorbește puţin, deși știe multe, învăţat să ia lucrurile așa cum îi sunt trimise de soartă, fără să se plângă, fără să acuze, păstrându-și existenţa într-un echilibru surprinzător.

,Povestea trenului de argint privit pe dinăuntru este o amplă metaforă pentru iluzie și deziluzie, pentru dorinţa de a ieși dintr-o existenţă monotonă, măcar cât timp durează un vis. Un tren internaţional care strălucea ca argintul în lumina dimineţilor de vară era așteptat cu nerăbdare de locuitorii unui modest orășel, care se adunau pentru a-i saluta pe călători, deși nu-i vedeau niciodată, în timp ce o mică orchestră, condusă de un tambur-major, interpreta Marșul lui Radetzky. Toţi visau la meleagurile pline de strălucire spre care se îndreptau călătorii bogaţi, în vagoanele pe care și le închipuiau elegante. Trenul le întreţinea iluzia unei existenţe fericite, posibile, dar de neatins pentru ei. Intr-o zi, tamburul-major a trimis pe un cadet la București, pentru a călători cu trenul de argint; dar tânărul a trăit o mare dezamăgire când a văzut interiorul obișnuit al oricărui tren, cu oameni plictisiţi care citeau, discutau sau moţăiau, care nu aruncau nici măcar o privire pe ferestre. Întors acasă, după trei zile, văzând nerăbdarea celor din jur, născocește o poveste despre fastul interioarelor de vagoane, despre bunătăţile și fructele exotice servite călătorilor de către chelneri stilaţi, despre faptul că, din spatele ferestrelor ca oglinda, călătorii se buluceau să le vadă gara și pe cei adunaţi care fluturau flori și batiste. Dar tânărul s-a schimbat în timpul celor trei zile, devenind un bărbat pe care contactul dur cu realitatea și pierderea iluziilor l-au maturizat brusc și dureros.

A doua poveste este despre viaţă și despre moarte, despre adevărul pe care oamenii refuză, cu încăpăţânare, să-l vadă. ,,Povestea morţii care are vârstele ei și care vine când e chemată’’ se desfășoară în același oraș. Nu se știe de unde a apărut un pictor care avea un dar curios, acela de a picta, nu oamenii, ci vârstele vieţii și ale morţii; văzându-se bătrâni, cu obrajii lăsaţi și faţa plină de riduri  în picturile bătrânului, oamenii au început să-l ocolească, fiindcă nu știau că asta însemna că vor trăi mult, așa cum cei pictaţi tineri și frumoși nu bănuiau că asta era vârsta la care vor muri; treptat, bătrânul n-a mai avut pe cine să picteze, pentru că oamenii se retrăgeau în casele lor, ca și cum le-ar fi fost rușine de propriile chipuri;  când dimineţile au început să apară cadavre cu gâtul sfâșiat și cu feţele palide, golite de sânge, nimeni nu a mai avut curajul să iasă, lăsând orașul la dispoziţia unor arătări  îmbrăcate în negru, pe care pictorul le surprindea pe furiș în tablourile sale, insistând pe chipurile ca de var și pe unghiile lor ascuţite; când și-a privit picturile acasă, a văzut uimit că figurile desenate erau foarte tinere, bănuind că din acest motiv nu și-au găsit locul în pământ, continuând să circule sub o altă formă; pe de altă parte, ca simbol al răului, arătările stranii s-au înmulţit în momentul când oamenii s-au izolat unii de alţii, arătându-se egoiști și lași, neavând curaj să înfrunte primejdia, indiferent de forma acesteia; de fapt, povestea-nepoveste este o  dramatică meditaţie a prozatorului despre viaţă și despre moarte, despre speranţă, frică și singurătate.

Pictorul, pentru care moartea devenise o nostalgie, simte dorinţa să-și facă portretul. Privindu-se în oglindă, se pictează atent, punându-și în mâna dreaptă un ceas, în loc de penel, fixând  limbile ceasului pictat la miezul nopţii, fiindcă atunci, după credinţa lui, se putea întâlni cu moartea, pe care a chemat-o; aceasta a sosit și l-a prins în braţe, nelăsându-l să se prăbușească. Este, astfel, integrată discret în text, problema sinuciderii, ca opţiune a individului; fiecare om ascunde o taină care ar trebui descifrată, dar de cine? Oamenii  n-au timp să-și cunoască semenii, este constatarea dramatică a scriitorului; n-au timp nici să zăbovească asupra propriei fiinţe, pe care o descoperă prea târziu, pentru a mai putea avea vreo speranţă; așa se explică faptul că doi dintre cei trei prieteni rămași se vor sinucide. Jenică și-a provocat Norocul, deschizând toate lozurile,  în speranţa câștigului celui mare, dar  când ultimul loz i-a arătat cuvintele: ,,mai trage odată”, el a simţit bătaia de joc a destinului, ratarea iremediabilă, tăindu-și venele. Maca, întors la întreprinderea părăsită, pentru a recupera fotografia care îi înfăţișa plini de avânt, a considerat că tinereţea conservată în fotografie era vinovată pentru sentimentul copleșitor de neputinţă și de tragică destrămare a vieţii sale care nu mai avea ce să-i ofere; a dat foc întreprinderii, iar din lumina care l-a învăluit au ajuns până la el două voci, una îndemnându-l să se salveze, alta, șoptindu-i: ,,suntem liberi, sinuciderea este o opţiune privată’’, iar  opţiunea lui a fost să se lase înghiţit de foc.

Rămas singur, Tili s-a întors la Maestrul Păpușilor, continuând să dea nume ,,fiinţelor”create, până într-o zi  când dându-i o mică oglindă și îi cere să dea nume și chipului văzut, ceea ce i-a fost imposibil; ,,păpușa” care se uita la el era lipsită de viaţă, cu ochi reci, indiferenţi, arătându-i un chip care i se părea cunoscut; atunci și-a dat seama cu durere că el, singurul care rămăsese în viaţă, era doar un înveliș banal pentru un trup  care continua să se miște, dar fără să trăiască, și că niciodată nu va mai putea jocul atât de drag lui; nu mai avea nici cu cine să-l joace și nici cu ce, fiind cuprins ca și prietenii săi de sentimentul ratării.  Este insinuată și ideea că nu întotdeauna destinul este vinovat de ratarea fiinţei.

Jocul celor o sută de frunze a încetat să existe, căci în locul lui a apărut jocul celor o sută de cuvinte, care, într-o lume lipsită de imaginaţie, de lirism, de puritate, au început să se înmulţească, ajungând o mie și din ce în ce mai multe, cuvinte de tot felul mai multe decât frunzele, cuvinte ce au căpătat puterea de a îngropa lumea, ceea ce frunzele n-ar fi făcut niciodată. Dar cine să mai aibă timp să numere frunzele, când oamenii se întrec în a număra bani?

Autorul, nostalgic, sensibil și lucid, stăpân pe mijloacele naraţiunii conduse cu pricepere spre un deznodământ dramatic, dar și pe cele ale descrierii simbolice, prin ,,jocul” frunzelor de toamnă, invită, discret, la neuitarea copilăriei, la păstrarea vieţii în sfera adevărului și a binelui, la trăirea bucuriilor alături de prieteni, la împlinirea visurilor,  pentru a evita ratarea. Zbuciumul personajelor sale, aflate în realitatea dură în care au eșuat idealurile lor (de care n-au reușit nici măcar să se apropie),  este asemănător celui al frunzelor spulberate de vânt. Cartea e atât de grea de  tristeţe, încât nu-ţi poţi imagina  bucuria.

Epopeea melancolică a frunzelor de toamnă a nevăzutului, tainicului, ciudatului Mag al frunzelor, nu va fi niciodată descifrată de oameni, prea grăbiţi să ajungă la capătul drumului unde îi poate aștepta o mare (tragică?) nedumerire, în timp ce  Lumea va continua să existe, cu sau fără frunze…

Revista indexata EBSCO