Dec 18, 2018

Posted by in Ex libris

Constantin COROIU – C. Stănescu, criticul și jurnalul său „indirect”

„În ultimii peste 20 de ani puţine reviste mi-au scăpat fără să-mi treacă măcar pe dinaintea ochilor. Pe multe dintre ele le-am citit cu creionul în mînă. Nu sînt puţine nici cele pe care le-am tăcut”. Tăcerea este, şi ea, un act critic. Pînă la C. Stănescu, căci a lui este confesiunea cu care încep aceste însemnări, nu prea am avut o autentică critică a revistelor literare, culturale. Am avut şi avem în diverse periodice cîte o rubrică intitulată de obicei „Revista revistelor” mai degrabă ternă, expediată în grabă, fără personalitate, nu doar stilistic, ci şi în înţelesul propriu al cuvîntului, de vreme ce nu în puţine cazuri nici măcar nu şi-o asumă cineva semnînd-o. C. Stănescu a urmărit şi a analizat cu răbdare şi seriozitate în două prestigioase săptămînale – „Adevărul literar şi artistic”, seria 1990-2005, şi „Cultura” – publicaţiile culturale dintr-o epocă agitată, de mare confuzie a valorilor, mai puţin propice creării unor opere literare şi artistice importante, necum mari. O epocă pe care tot o numim cu obstinaţie de aproape trei decenii, în noul limbaj de lemn, „de tranziţie”. C. Stănescu însuşi este autorul unui volum de excelente Interviuri de tranziţie, cu scriitori de prim plan, cei mai mulţi consacraţi în anii ’60 şi ’70, titlul avînd şi o notă de ironie. De tranziţie spre ce? Nimeni nu a răspuns şi nu răspunde convingător la această întrebare, deşi logica elementară obligă ca după ce pronunţi supralicitata pînă la golirea de sens sintagmă să indici şi unde vrei să ajungi, spre ce şi unde vrei să tranzitezi. Dar asta este o altă discuţie.

  1. Stănescu a publicat la Editura Academiei într-un masiv volum de aproape şapte sute de pagini, format academic, pe care l-a intitulat Jurnal indirect, textele – microeseuri, portrete, evocări, polemici – toate apărute sub genericul „Revista revistelor” de-a lungul a peste opt ani (2006-2014) în „Cultura”. Este al doilea volum, primul cu titlul Accente. Jurnal indirect a apărut în 2003. Criticul a ţinut, săptămînă de săptămînă, un alt fel de jurnal, un jurnal subiectiv, precizează el. E un truism a mai spune că distanţa de la obiectiv la subiectiv, în cazul unei astfel de scrieri, este enormă. Subiectiv înseamnă aici un discurs critic personal. Autorul, fără a se îndepărta decît atît cît este necesar şi relevant de obiectul analizei sale, revistele luate în atenţie, le-a folosit pe acestea şi ca pretext pentru a evoca fapte, idei, evenimente, opere din spaţiul larg al literaturii, al culturii, ca şi pentru a interveni în dezbateri pe diverse teme. Altfel spus, lectura „cu creionul în mînă” a revistelor a însemnat pentru C. Stănescu şi o provocare a spiritului. A rezultat un vast tablou al mişcării culturale, în primul rînd literare, văzută în dinamica ei, şi nu doar a celei din epoca de tranziţie cu al ei îngust orizont pe care de voie, de nevoie o trăim căci n-avem încotro. Limitarea strictă la prezentul imediat, cum ar fi impus-o o simplă şi banală revistă a revistelor, ar fi fost mai puţin profitabilă şi deloc tonifiantă, căci în republica noastră, despre care nici nu se mai ştie dacă e republică sau regat (inclusiv în republica Literelor şi Artelor) supranumită inspirat şi cu umor trist de Dorin Tudoran, Absurdistan, se petrec, observă sclipitorul eseist şi jurnalist de peste Ocean, tot timpul evenimente importante, dar niciodată ceea ce trebuie.

Cele şapte sute de pagini ale „jurnalului indirect” al lui C. Stănescu se citesc ca o naraţiune critică vie, captivantă. În această voluminoasă carte se mişcă o sumedenie de personaje şi sînt (re)povestite cu o pană sigură şi adeseori încălzită şi de un discret fior liric fapte şi scene din spectacolul culturii şi literaturii reflectat într-o oglindă mai mult sau mai puţin fidelă, care este „peisajul revuistic atît de pestriţ şi inegal”, cum i se înfăţişează celui care îl explorează şi îi relevă reliefurile. Se produc prodigios în „fragmentele” ce compun această carte criticul, eseistul, polemistul, jurnalistul experimentat, memorialistul. C. Stănescu a conferit unei rubrici marginalizate precum „Revista revistelor” caracterul unei specii literare aparte ce poartă marca recognoscibilă a stilului şi concepţiei unui critic sagace şi jurnalist cu vechi stadii de serviciu care îşi alege cu ştiinţă şi abilitate unghiurile de observaţie şi selectează ceea ce este semnificativ şi esenţial. Cu umor şi fină ironie ce este uneori şi casantă, criticul sancţionează miturile false, prejudecăţile, nonvaloarea agresivă, dictatura contextului asupra judecăţii de valoare, prostia fudulă, năpîrlirea oportunistă, obtuzitatea rînjetului elitist, „mitul nătîng al străinătăţii”, cum expresia lui Nichita Stănescu, opacitatea obstinată, demitizările ridicole care nu sînt, în definitiv, decît nişte trageri cu praştia în bronzul statuilor identitare. Polemistul este mai mereu cordial, elegant, dar şi necruţător. Iată o replică dată amicului său Alexandru George ce se declara în total dezacord cu „conservatorii” Eugen Simion şi C. Stănescu care, chipurile, „victorioşi”, afirmă că „în comunism s-au scris şi au apărut totuşi o mulţime de cărţi «bune»”. Criticul îi răspunde reiterînd o evidenţă: „da, în timpul comunismului, nicidecum din cauza comunismului, s-au scris şi au apărut şi «o mulţime de cărţi bune». Bune fără ghilimelele de un comic absurd ale d-lui Alexandru George (…) Ideea că într-o jumătate de secol nu s-au putut scrie şi publica şi multe cărţi bune, ca ale lui Al. George, a devenit deja o prejudecată oarecum oportunistă: de dragul anticomunismului! Ceea ce, să mă ierte ilustrul meu colaborator cu elan heliadesc, nu mai e iconoclastie, ci curată prostie”.

Iau la întîmplare alte cîteva exemple. C. Stănescu îl ridiculizează pe un foarte tînăr şi cam insolent cronicar care confundă planurile şi punctele de vedere ca în anecdota cu tuberculoasa a lui Ralea. Recenzînd o carte de excelente portrete literare a unui cunoscut şi polivalent scriitor el se ocupă, de fapt, pînă la limita insultei, pentru a fi pe placul celor pe care îi slujea în acel moment, de persoana autorului, încît „stînd prea mult cu ochii lipiţi de autor şi lovind persoana, cronicarul a scăpat din mînă cartea”. Printre alţii, criticul cititor de reviste îl ridiculizează pe Theodor Paleologu. Acesta, într-un penibil text delirant, afirma că Traian Băsescu este o „pleaşcă” pe care, săracii de noi, abia dacă o merităm şi de care se îndoia că vom mai vreodată parte. Altfel spus, „pleaşca” prezidenţială este/era un fel de personaj mitologic ivit din valurile mării – unde nu se mai întîlneşte, prin graţia lui, nici măcar o navă românească din cele peste trei sute pe care le avea România – să mîntuie sărmanul nostru neam. Ce să mai zici? Ferească Dumnezeu de prostia unor oameni inteligenţi! Dar oare numai de prostie să fie vorba în acest caz?!

Nu fără o undă de regret, criticul îl surprinde pe Petru Popescu decăzut din demnitatea unui prozator de un prodigios talent, cu o tinereţe glorioasă ca autor al unor romane cu un puternic impact la finele anilor ʼ60 şi începutul deceniului opt al secolului trecut. Adeseori ironia cordială a lui C. Stănescu este cu bătaie lungă. Comentînd un text encomiastic al lui Liviu Ioan Stoiciu privindu-l pe prietenul său Paul Aretzu în care LIS mărturiseşte că îl invidiază pe acesta – fireşte nu e vorba de o invidie rea, ci de una admirativă – că şi-a cumpărat a doua casă, „un apartament al aviatorilor cu patru camere”, în pădure, în apropiere de Caracal şi de Deveselu, apartament unde vine în fiecare zi cu maşina proprie pentru a crea, C. Stănescu îl proiectează admirabil în peisaj pe locatarul apartamentului: „aici poate citi şi scrie liniştit şi fără griji, în apartamentul aviatorilor din pădure un poet care se simte astfel, ca noi toţi, apărat de scutul antirachetă al Armatei SUA! Ce poate fi mai semnificativ şi mai elocvent pentru soarta poetului de azi şi climatul pacific al muncii lui decît să-şi poată scrie «idilele» şi psalmii, odele pindarice sau hesiodicele «munci şi zile» sub înalta protecţie a scutului american?! E aceasta o fertilă temă de meditaţie şi reflecţii, poate un pic melancolice, pe care neliniştitul poet de la «La fanion» o propune în treacăt cititorilor săi. Mai demult, demult de tot, un alt mare poet medita şi el la temă în termenii epocii de atunci şi se adresa cititorilor, celor tineri, îndemnîndu-i «Iubiţi-vă pe tunuri»!”.

  1. Stănescu se situează, cu o indignare abia stăpînită, în opoziţie faţă de cei care l-au „defăimat” pe Adrian Marino după apariţia autobiografiei acestuia Viaţa unui om singur şi constată că „defăimătorilor le-a scăpat fiorul tragic al unei biografii exemplare”. El îl caracterizează memorabil pe teoreticianul, hermeneutul şi lexicograful ideilor literare: „un mare intelectual ce a început să fie «bătrîn» de la 18 ani, cînd debutează şi marea suferinţă din miezul singurătăţii sale absolute şi iremediabile”. Reacţia îi este provocată de portretul pe care i-l creionase autorului Vieţii lui Alexandru Macedonski Dan C. Mihăilescu, în viziunea căruia Marino întrupează „academismul găunos, enciclopedismul apter şi teoreticianismul dezosat”, omul, la rîndul său, fiind un „egocentric, resentimentar, megaloman ranchiunos, jalnic masochist, sumă de frustrări umane şi profesionale”, în fine, autorul „celor mai nedrepte (sub centură) atacuri la adresa impresionismului gazetăresc din toată istoria noastră literară”. Un portret care, mărturisesc, mă crispează, dar pe care nu l-aş putea respinge în totalitate, pentru că, dincolo de tuşele foarte tari, conţine şi mult adevăr. De altfel, mi se pare că, într-o oarecare măsură, schiţele de portret ale celor doi critici din generaţii diferite nu neapărat se resping, ci mai degrabă se completează reciproc. Dacă aş fi întrebat, aş răspunde ca rabinul din Buhuşi şi le-aş da amîndorura dreptate. Dar asupra acestui subiect, care nu e unul oarecare, aş mai zăbovi o clipă. Am citit şi eu cu creionul în mînă Viaţa unui om singur, melancolizat şi de împrejurarea că am făcut-o cu ochii pe casa, ca un palat, a familiei Marino, vizavi de cea în care locuiesc de mai mulţi ani, pe strada Dimitrie Ralet din Iaşi. Am comentat-o apoi în „Cultura” şi într-o emisiune TV. M-au întristat şi chiar m-au revoltat răutăţile, derapajele, atacurile pe cît de furibunde, pe atît de nedemne, dar şi opacităţile moralistului, altminteri manifestate şi cu alte prilejuri de-a lungul carierei sale. Aş aminti doar absurdul dispreţ faţă de civilizaţia rurală şi faţă de literatura generată de universul milenar al satului şi ţăranului român. Un dispreţ exprimat consecvent şi de Alexandru George. A spune că nu poţi să trăieşti o criză mistică într-un lan de porumb, înseamnă să fii tu însuţi lipsit de orice metafizică, mă refer la aceea cu care te naşti, înseamnă să nu fii deloc filosof, cum zicea Călinescu. Acel Călinescu pe care citadinul Marino îl defăimează într-un mod cu totul suburban şi într-un stil eminamente psihanalizabil, victimizîndu-se lamentabil şi afirmînd, între alte multe insanităţi, că genialul critic a fost pentru el „un mare eşec”. Aşadar, un spirit universal, cum îl considera el însuşi pe Călinescu altădată, a devenit „marele eşec” al discipolului său. Nu cumva invers ar fi mai logic şi mai adevărat?! În precipitarea sa de jalnic detractor al lui Călinescu, făcînd caz pînă şi de faptul că marele om era copilul din flori al unei femei simple, Marino comite un condamnabil paricid intelectual şi moral, vină de care nimeni, nici chiar C. Stănescu, cu toate argumentele sale, nu-l poate absolvi. La fel de trist e că, şi nu numai în opinia mea, cu „Viaţa unui om singur” Adrian Marino s-a sinucis în postumitate. Ăsta da eşec.

O temă care revine în Jurnalul indirect, chiar dacă nu de fiecare dată enunţată ca atare, este cea a „modei extremismului postdecembrist ce tinde să-i înfrunte pe toţi scriitorii care, mistuiţi de obsesia adevărului, l-au spus nu cu «şopîrle» politice, dar cu puterea talentului şi creaţiei lor. Se cade să-i respectăm în termenii proprii profesiunii lor şi nu ai luptelor de baricadă”. În termenii proprii profesiunii lor trebuie să-i judecăm, desigur, pe toţi scriitorii, inclusiv pe cei ce au dobîndit o anumită celebritate ca disidenţi. Elogiind efortul istoricului literar Nicolae Florescu de a strînge şi tezauriza documente privind exilul românesc menite să contribuie, odată valorificate de cercetători, istorici, eseişti, de alţi analişti şi comentatori ai fenomenului, la reconcilierea din punct de vedere istorico-literar, „unificînd astfel o ţară despărţită în insule fără punţi”, C. Stănescu întreabă mirat: „Căci ce fel de punte îl mai poate uni cu ceilalţi pe un Paul Goma după ce s-a despărţit injurios de mai toată populaţia scriitoare din România contemporană cu el? Dar are cu adevărat Paul Goma contemporani?! După toate aparenţele, a fi contemporan cu alţii este, printr-o aglutinare insuportabilă, sub demnitatea acestui mare opozant al nostru. Din nefericire sau din fericire – depinde dinspre ce parte privim – opera literară a lui Paul Goma este foarte subţire, cît singura şi adevărata lui capodoperă, anume Din Calidor. O copilărie basarabeană. O veritabilă capodoperă ce, sub o privire obiectivă, e demnă de o carieră similară cu aceea a humuleşteanului. Destul pentru o viaţă de scriitor”. Fără îndoială! Și, la urma urmelor, fiecare dintre noi, după puterile lui, are capodopera sa. Respectînd judecata de valoare a criticului, nu pot să trec uşor „la o privire obiectivă” peste comparaţia cu Creangă care mi se pare exorbitantă. E cam greu ca cineva să mai aibă o carieră similară cu cea a genialului humuleştean despre care Călinescu afirma că se „înrudeşte” cu Shakespeare şi Cervantes prin „exuberanţa tristă” şi „printr-un hohot melancolic”.

  1. Stănescu este unul dintre criticii care ştiu să admire ce este de admirat. De pildă, remarcă şi admiră „şerbia critică auto-asumată” a lui Constantin Călin, cel mai dedicat şi profund biograf, analist şi editor al lui Bacovia, „retras de mulţi ani în ţara Bacovia ca un miner uitat într-o mină de aur părăsită căreia i s-au tras porţile”. Îl situează pe bună dreptate pe autorul monumentalului Dosar Bacovia, operă incomparabilă în istoria şi critica literară românească, alături de Perpessicius şi Niculae Gheran. În context, binecunoscuta Serenadă bacoviană îi prilejuieşte lui C. Stănescu un subtil comentariu despre ceea ce criticul numeşte „regula contemporaneizării”, regulă greşită potrivit căreia îi tragem pe clasici – „eternii păzitori ai solului veşnic”, cum îi considera Călinescu – să fie contemporani cu noi şi nu cum ar fi firesc: noi să fim contemporani cu ei”.

Un excelent eseu este cel despre Liviu Rebreanu şi relaţiile sale cu familia reflectate în scrisorile Mamei marelui scriitor. Criticul şi istoricul literar o evocă pe cea în care Ludovica îi relatează moartea tatălui, învăţătorul Vasile Rebreanu, ce a provocat „o zguduire în tot ţinutul”, epistola fiind, apreciază criticul – „o capodoperă a unei gradări stilistice profesioniste”. De unde se vede că Liviu Rebreanu avea cui să-i semene.

Figura lui Edgar Papu (de la naşterea căruia tocmai s-au împlinit 110 ani), apare şi ea, ca şi a ale altor oameni de seamă, în galeria personajelor de toată mîna din „Jurnalul indirect”. Numele ilustrului savant dintr-o spiţă nu doar rară, ci şi dispărută, a rămas, din păcate, abuziv legat, în primul rînd, de scandalul protocronismului. C. Stănescu defineşte pe cît de plastic, pe atît de dureros destinul marelui cărturar umanist: „copilul aruncat din copaie odată cu apa murdară în care a fost vîrît. A murit curat fără să ştie de zoaiele rămase în urmă”.

Sub titlul Mustul care fierbe… criticul îi creionează un profil expresiv lui Mircea Dinescu, din care citez doar finalul: „Adaptatul neadaptat poet e printre cei dintîi care au înţeles ce vrea lumea «în această viaţă plină de tentaţii» şi oferă lumii chiar ceea ce ea aşteaptă: momentan îi oferă imaginea în travesti a podgoreanului de succes ce-şi piteşte poezia în cramă. O pune, ca vinul, la dospit, pînă ce mustul va începe din nou să fiarbă. Va mai fierbe însă mustul chiar după ce într- O beţie cu Marx poemele lui vlăguite nu ne-au mai îmbătat ca altădată?”. Consecvent cu sine (a scris nu odată admirabil despre Beniuc, ultimul poet social), C. Stănescu îşi reafirmă opinia despre autorul Cîntecelor de pierzanie, exprimată şi cu alte prilejuri, de data asta printr-o sugestivă imagine : „M. Beniuc este un liric veritabil, pe cît de mic de statură, pe atît de greu accesibil, cu platouri strălucitoare situate la mari înălţimi. Trebuie să urci pieptiş prin rîpe şi văi adînci pînă la ele. Pe scurt, e un poet de antologie, ca şi Adrian Păunescu…”. Splendid este portretul-robot al criticului literar în postura de cronicar: „Cînd se bizuie pe o adevărată vocaţie… îndeletnicirea critică nu are nimic de-a face cu vîrsta ori tinereţea. Ea nu cunoaşte, biologic vorbind, vîrstele omului. Cronicarul literar este bătrîn, n-are copilărie «fericită», tinereţe «senină»: pe scurt, cronicarul este individ literar fără evoluţie. Critic te naşti, dar nu «devii». Marii critici n-au, ca liricii sau povestitorii, o «evoluţie», iar atunci cînd apar, nu «promit» nimic: ei sînt, pur şi simplu. Cînd a fost Maiorescu «tînăr»? mai era tînărul Lovinescu un «tînăr» cînd cronicarul E. Lovinescu scria cele trei prime cronici fulminante despre fostul său coleg de şcoală Mihail Sadoveanu? Cît despre «tinereţea» unor Pompiliu Constantinescu ori Șerban Cioculescu – «Șerban cel Rău», cum va fi supranumit – ce să spunem? G. Călinescu «detesta» tinereţea şi contesta jurnalul «anilor de ucenicie» lăsînd să se înţeleagă faptul că autenticii critici n-au, ca şi viitorul soldat al lui Nichita Stănescu, «viaţă personală»”.

Nu puţine titluri, caracterizări, schiţe de portret şi definiţii critice ale lui C.Stănescu sînt memorabile: O generaţie cu pietre la ficat; Tolstoi – „«nobelizabilul» absolut al tuturor timpurilor”; Istoria lui Alex Ștefănescu: „un reportaj istorico-literar”; Florin Constantiniu – „Acad. «Trouble fête»”; Nicolae Florescu – „exilatul din pod” sau din „foişorul său cît pentru o barză din Casa Scriitorilor”; Pleşu şi Băsescu în „dialog hermeneutic”; „democraţie de cartolină” etc. În fine, ceea ce potenţează epica textelor criticului este arta citatului pe care toţi am învăţat-o, atît cît am putut, cum ar spune Magda Ursache, la şcoala Călinescu.

Jurnalul indirect este şi un autoportret, tot indirect. Constantin Stănescu, ajuns în această toamnă la a 80-a aniversare, a făcut din „Revista revistelor” un teren de manifestare plenară a calităţilor sale, altminteri demult dovedite, de critic sagace, de portretist şi de redutabil polemist, de scriitor. În fine, e de observat că prezumtivul istoric al culturii are în jurnalul său indirect şi subiectiv un document de neocolit. Ceea ce, fără îndoială, a fost unul dintre motivele principale pentru care Editura Academiei l-a publicat. Și bine a făcut!

Revista indexata EBSCO