Dec 18, 2018

Posted by in Ex libris

Theodor CODREANU – Reinventarea poeziei?

Ion Popescu-Brădiceni (n. 5 noiembrie 1954, Tîrgu-Cărbuneşti, Gorj) este una dintre figurile insolite ale literaturii româneşti contemporane: poet, publicist, istoric şi critic literar, lector universitar doctor la Universitatea „C. Brâncuşi” din Tîrgu-Jiu, autor al unui număr impresionant de volume, optzecist prin debut editorial, dar teoretician fervent al transmodernismului, noul curent cultural devenit alternativa depăşirii postmodernismului, fundat pe ethosul şi pe metoda transdisciplinare (vezi Basarab Nicolescu, Edgar Morin, Michel Camus, Pompiliu Crăciunescu ş.a.). Din această ultimă condiţie de teoretician, Ion Popescu-Brădiceni s-a străduit să reinventeze şi poezia, întemeind/visînd la un Ordin al lui Orfeu, călcînd, într-un fel, pe urmele lui Eminescu, arhetipul orfic fiind, altminteri principala temelie a liricii moderne alături de mitul lui Narcis. Lorca, Rilke, avertizează Ion Popescu-Brădiceni, „au fost avatare ale lui Orfeu” (Ordinul lui Orpheus, cu un Cuvînt înainte semnat de Valentin Taşcu, Iaşi, Editura PIM, 2018, p. 80).

Prefaţatorul acestui proaspăt op distinge două categorii de poeţi: care scriu pentru primul rînd al poeziei, marea lor reuşită fiind să-l găsească, restul stihurilor fiind „umplutură”; a doua categorie, mai ingenioasă, de felul lui Marin Sorescu, scrie pentru ultimul vers, celelalte fiind pregătirea minuţioasă a respectivului stih, extrăgînd poezia din cotidian. Ion Popescu-Brădiceni, consideră Valentin Taşcu, nu face parte din nici una, ci se plasează „undeva la mijloc, făcînd sinteză… contrariilor, a celor două maniere, mai exact, diferite, dar între care” el „instituie un topos al lui şi numai al lui. Domnia sa, cum să zic, meşteşugăreşte cuvîntul şi la un moment dat, brusc, cade, sau urcă, în metaforă, care-i iese excelent” (p. 3). Figură pe care Ion Popescu-Brădiceni o numeşte transmetaforă (p. 78). De aici s-ar configura şi unicitatea poetului. Situarea între şi dincolo de cele două „confrerii” poetice e o semnalare a căutării drumului „trans” al noului Orfeu, cărare, totuşi, bătătorită de mulţi alţi poeţi, dintre cei mari, fiindcă, în definitiv, Orfeul lui Ion Popescu-Brădiceni caută, ca şi cel al lui Eminescu, armonia pierdută de postmoderni: „Căci Calliope şi-acel rege/ al Traciei, sfidînd eternul,/ născîndu-mă de-o altă lege,/ mi-au dat nu harul ci robia/ la voluptatea omenească/ de-a înţelege armonia/ întregii lumi, ca s-o cunoască.” (Orpheus către oameni şi zei, apoi pedepsirea sa). Dacă la Eminescu armonia orfică e bruscată de aruncarea harfei sfărîmate în mare, provocînd căderea Greciei, la Ion Popescu-Brădiceni accentul este pus pe sacrificarea omului Orfeu: „Şi deodat’/ un fulger trupul i-l loveşte/ fără de milă şi-i retează/ frumosul cap, ce cade-n mare./ Şi-apoi pluteşte, dus de-o rază,/ cu sîngele-n împreunare.” De aici trebuie pornită reinventarea poesiei transmoderniste, sintagmă care dă titlul primului dintre cele zece „capitole/cînturi” ale poemului. Într-un fel, cum observa Valentin Taşcu, Ordinul lui Orpheus se doreşte „sinteza” poeziei înseşi, din cele mai variate forme, de la versul alb şi versetul biblic la cel clasic şi cel liber pînă la prozopoem şi la formula teoremelor poetice create de Basarab Nicolescu. Pentru asta, poetul are a reinventa cuvintele sădite ca „bulbi noi”, în plantaţii supuse unei „algebre magice”: „Eu, Poetul, mă adun de după ore şi ferecat în zbor şi de braţele pămîntului mă despic. În numele lui Heidegger şi al lui Noica în stadiu de spic. Orice cuvînt e incantaţie. Eu, Poetul, şi fantezia-mi dictatorială, productivă. Şi introiectivă.” (p. 9). Ion Popescu-Brădiceni găseşte răgazul nicasian să descopere singularitatea limbii române (confină poeziei), în concertul marilor idiomuri europene: „Ei, da, limba română e ideală, e cea mai fericită transprezenţă a Domnului Arhetip”, capabilă de sublimă „transaventură” (p. 82-83). Cuvintele devin „sania” cu care poetul se propulsează către alt nivel de Realitate: „În această lume stranie îţi construieşti o sanie, cuvintele evadează din sensurile/noţiunile lor, lacome de libertate, însă cu puterea uimitoare de a naşte lucruri, ca tu, dragostea mea, să te bucuri, să mă cerţi, să mă ierţi că eu… mănînc, vai, nişte cartofi fierţi… cu ceapă verde, alchimist nătîng. Iar Modelul Pietrei naşte Androginul să nu-l certe Stephanus Translevantinul, o vreme Mare Duce al Ordinului lui Orfeu.” (p. 79). Poetul pare a fi Androginul esenţializat/transfigurat din Narcis şi Echo, din Orfeu şi Euridike.

Poetul vrea ca ivirea poeziei să aibă grandoarea unui eveniment cosmic şi terestru, asemuit cu căderea unui fulger într-o fîntînă (p. 13), probabil în fîntîna antitetică a lui Narcis (limpede şi tulbure deopotrivă), oglindă a însetatului de frumuseţe absolută, căci „Antiteza înfrigurată dintre azur şi abis deschide transfinitul oniric.” (p. 12). Astfel, poezia devine un fel de Sturm und Drang neoromantic: „Reinventarea Poesiei: cavalcadă de aripi, ieşirea planetelor din spaţio-timp. Fulgerele brăzdează bolta şi uneori, desigur, ca pură întîmplare, lovesc: o casă, un copac, un pom, un fînar, un om, o şopîrlă, un şarpe, un tren, un plug, un deal, un muşuroi de furnici, o vulpe, o statuie, un rîu plin cu peşti, o bibliotecă cu mii de poveşti, o stradă extravertită precum o arcadă şi introvertită precum o baladă şi din cînd în cînd, fireşte tot din întîmplare, cîte o fîntînă de răscruce şi cu stupi de albine, care trudesc să devină vizionare. Iar poetul: lucrător la explozia lumii.” (p. 14). Sau: „Reinventarea poeziei se poate face pe sub pămînt şi pe sub cuvînt, pe sub miere sau pe sub înviere. Dar dacă ar fi pe sub o lumină moartă sau pe sub o poartă afurisită? Pe sub cerul negru sau pe sub corpul timpului adormit şi integru?” (p. 15). Aşadar, poezia face salturi multiple, de la  precuvînt (cum ar spune Nicolae Dabija), la cuvînt („care spune adevărul”, Eminescu), la cuvinte potrivite (Tudor Arghezi), apoi la necuvînt (Nichita Stănescu) sau la cuvîntul biform (Victor Teleucă), spre a ajunge la transcuvînt/subcuvînt, care e transmetafora, în viziunea lui Ion Popescu-Brădiceni.

Între cele două arhetipuri antinomice care dau arhitectura poeziei şi muzicii, Orfeu şi Narcis, se înalţă singurătatea cumpănitoare a Poetului: „E o fîntînă în dedesubt. În ea contemplîndu-mă. Eu ca o oglindă iar aspra cochilie a focului din nou cuvîntă. Nu. Ce s-a întîmplat nu-i încă grav. Ochiul Adîncului zace în pulberea-i de aur.” (p. 52). Dacă Orfeu e armonia, Narcis e tristeţea tragică, despre care vorbea Louis Lavelle (L’Erreur de Narcisse, Paris, Grasset, 1939). „Măreţia Poetului Însingurat – scrie, în Cîntul IV, Ion Popescu-Brădiceni – e incomensurabilă. E tragică. E ca vraja arborelui pieritor şi el, că mă îneacă plînsul. Dar eu stau, ascuns, ce fericire stranie, sub coaja Mărului Dintîi, frate de-cruce cu Şarpele cu inele de porţelan. Să se întindă mîinile-mi, să se întindă – est timp, la mine, la mine-n tindă, să intre şalul preafrumoasei mele mirese – tot mai departe-n sine, tot mai departe, după Şarpele-cel-vorbitor, tot deşirîndu-se pe mese, ca un negru pirat, beţivan, chior şi uneori divinizînd-o – la vreun banchet – pe Diotima cea cu ţîţele alăptîndu-l pe zeul Eros renăscut din veac în veac.” (p. 52-53). Singurătatea narcisiacă a poetului e cumpănitoare, fiindcă el se recunoaşte ca arheu eminescian (p. 71) sau ca EL-GAHEL ionbarbian (p. 61), închizînd în sine şi diferenţa ontologică heideggeriană (VI. Diferenţa în Buclă). De aceea, Orfeu este identificat şi ca Marele Rege al Singurătăţii (p. 77), spre deosebire de Narcis care ar putea fi micul rege al singurătăţii, întrupare a logicii monovalente aristotelice şi carteziene, pe cînd „Ordinul lui Orfeu stă la temelia terţului inclus.” (p. 82).

Terminologia constructului doctrinar, uneori sofisticată şi artificială şi la Ion Popescu-Brădiceni, are şansa de a fi salvată de talentul poetului. În definitiv, prin el se reinventează poezia imnică ajunsă la apogeu, în lirica noastră, prin Lucian Blaga, Ion Barbu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu, Adrian Popescu, Teofil Răchiţeanu sau Nicolae Ionel. Altminteri, şi Orfeul lui Ion Popescu-Brădiceni se înalţă, în poemul care închide cartea, în mirifica grădină a Eutopiei blagiene (Orpheus în Eutopia). Îmi exprim îndoiala că o doctrină estetică, fie ea şi de anvergura transmodernismului, poate crea o mare poezie. „Transaventura” conceptuală a transdisciplinarităţii poate fi fecundă la nivel de speculaţie eseistică, dar intrată în plasma poeziei nu prezintă nici o garanţie valorică. Ion Popescu-Brădiceni este un autentic poet şi Ordinul lui Orpheus o atestă, ca şi alte cărţi ale sale. Finalmente, abia din perspectiva talentului conceptualizarea transmodenismului poate avea noimă.

Revista indexata EBSCO