Dec 18, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Diana BLAGA – Radu Negrescu-Suțu „în căutarea timpului pierdut”

Radu Negrescu-Suţu este unul dintre acei oameni a căror biografie impresionează prin datele sale ieşite din sfera obişnuitului. Descendenţa aristocratică atât prin statutul social, dar şi, cu atât mai important, prin spirit anunţă din start o personalitate aparte. Fiu al colonelului Aurel-Mihai Negrescu, susţinător al regalităţii în România, şi al principesei Georgeta Rudolf Suţu, stră-strănepoata domnitorului Alexandru Nicolae Suţu şi fiica lui Rudolf Suţu, cunoscutul cronicar al vechiului Iaşi, Radu Negrescu-Suţu este un personaj care nu putea fi decât indezirabil pentru regimul instalat în 1948. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât atitudinea sa nu este una de supunere. În 1977, se solidarizează cu Paul Goma şi iniţiază, la rândul său, împreună cu Ioan Marinescu, Dan Iosif Niţă, Raymond Păunescu şi Nicolae Windisch (cunoscuţi ca Grupul Canal 1977), un protest împotriva nerespectării drepturilor omului în România. Ca urmare a acestei iniţiative este arestat şi condamnat la un an de muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Apelează la greva foamei, în ciuda persecuţiilor din partea Securităţii, iar forurile din străinătate se sesizează şi va fi eliberat şi expulzat din ţară la sfârşitul lui 1977. Astfel, obţine azil politic în Franţa şi se stabileşte în Paris. Eliberarea din mediul imediat al terorii comuniste nu determină şi abandonarea luptei pentru libertăţile cetăţeneşti şi pentru democraţie, ci aceasta va continua chiar şi după 1989, în contextul şi cu scopul tranziţiei spre o societate eliberată de totalitarisme.

Dimensiunea activistă a lui Radu Negrescu-Suţu este completată de preocupările sale scriitoriceşti şi, mai larg, culturale. Înainte de exil, publică poezie în revista studenţească „Amfiteatru”. Ca scriitor însă, se remarcă în principal prin eseurile sale şi prin proza scurtă. Dialogul Teologilor, Eseuri, Poarta Luminii sunt câteva dintre volumele de eseuri publicate de-a lungul timpului (la Editura Dorul din Danemarca). În materie de proză, amintim Concertul de Händel, Cleopatra, Besadà, Meredith (trilogie) ş.a. Parte din acestea se regăsesc şi în volumul  La Bocca della Verità publicat în 2016 la Editura Junimea din Iaşi.

Un eveniment editorial al ultimilor ani a fost reeditarea, în 2015, în colecţia Istorie cu blazon a Editurii Corint, colecţie iniţiată şi coordonată de Filip-Lucian Iorga, a Iaşilor de odinioară, carte apărută iniţial în două volume, în 1923 şi, al doilea volum, în 1928. Radu Negrescu-Suţu este cel care îngrijeşte această nouă ediţie şi cel care îi adaugă o prefaţă în care realizează o trecere minuţioasă prin istoria şi rădăcinile familiei Suţu. De altfel, ca urmare a faptului că face parte dintr-o familie de prestigiu, curiozitatea şi simţul datoriei faţă de strămoşii săi l-au determinat pe Radu Negrescu-Suţu să se dedice cercetărilor în domeniul genealogiei. Astfel, a rezultat Cartea de aur a Familiei Suţu, apărută în 2015 la Editura Capitel Avangarde din Bucureşti, după ce cu un deceniu înainte a fost publicată în Franţa prima ediţie, în limba franceză (Livre d’or de la Famille Soutzo). Cercetările sunt continuate şi prin apariţia monografiei familiei Suţu în 2017: Stirpea Drăculeştilor. Pseudocritică a familiei Suţu. În calitate de genealogist şi de membru al unei lumi pierdute colaborează şi în cadrul altor proiecte care vizează urmele lăsate de vechile familii boiereşti, descendente din domnitorii fanarioţi ai secolelor XVIII-XIX.

Volumul La Bocca della Verità (Ed. Junimea, Iaşi, 2016) reuneşte, după cum şi subtitlul anunţă, proză scurtă, eseuri, interviuri şi articole polemice semnate de Radu Negrescu-Suţu. Cartea este deschisă de o prefaţă scrisă de Paul Goma. Toate textele emană acelaşi spirit aristocratic intrinsec stilului autorului, un spirit pe care acesta îl transpune din viaţă în carte. Chiar şi indignarea se prezintă în eseuri cu eleganţă, este, la rândul ei, una aristocratică, fără a se contura cu prea mare ostentaţie (a se vedea, de exemplu, Băncuţa de zece franci). Atât în eseuri, cât şi în proza scurtă din acest volum, autorul evită o tonalitate sentenţioasă. Cititorul este invitat să completeze spaţiile libere, să tragă singur concluziile, să descopere singur „morala” textelor expuse cu discreţie de eseist sau de prozator. Toate bucăţile literare (incluzând eseurile, gen de frontieră) invită la reflecţie, toate implică un „va urma” intrinsec ale cărui spaţiu şi timp sunt mintea şi spiritul cititorului.

Observăm în textele lui Radu Negrescu-Suţu o cultură a dialogului, chiar şi relatat la modul indirect. Dincolo de evidenţa acestui fapt în interviuri, eseurile şi proza îl reflectă constant, chiar şi când se depăşeşte ideea dialogului ca simplu mod de expunere şi avem de a face cu unul cultural, purtat cu opere şi cu învăţaţi de renume, cu alte timpuri şi cu alte mentalităţi. Două texte optează pentru dialog ca pretext, preferându-l simplului eseu: Dialogul teologilor şi Dialogul filosofilor. Ideea de masă rotundă pe schema căreia sunt construite aceste două scrieri serveşte expunerii şi dezbaterii din multiple puncte de vedere a temelor avute în vedere, teme delicate, extrem de disputate, de o complexitate ridicată: „recunoaşterea Mesiei”, respectiv „paradoxul adamic”. O problematică precum cea dintâi este pusă mult mai bine în lumină prin simularea unui dialog-dezbatere între trei teologi de confesiuni diferite (creştină, ebraică şi musulmană). Alte eseuri vorbesc despre teme eterne, universale: Despre dragoste şi prietenie, Despre frumuseţe, Despre necesitatea iluziei perfecţiunii în dragoste ş.a. Se remarcă simplitatea relatării. Eseistul nu mizează pe senzaţional, ci pe discreţie, nu caută să epateze prin discurs (un exemplu este textul concis, dar profund, Cea mai frumoasă poveste), chiar dacă limbajul este uneori unul afectat. Alteori pleacă de la un pretext cultural sau anecdotic, precum în Hanul Tătarilor sau în Aşa grăit-a… La Bruyère.

În proza scurtă a acestui volum observăm că pe lângă cultura dialogului, Radu Negrescu-Suţu manifestă o apetenţă aparte pentru rememorare, pentru povestire. Cea mai mare parte a textelor de această factură recurge la aducerea în prezent, pe calea povestirii, a vechi legende. Se creează o atmosferă misterioasă, augmentată de importanţa visului în planul povestirii. De altfel, autorul consideră că visul este mediul care permite accederea la o altă dimensiune a existenţei altfel inaccesibilă. De aici şi preferinţa pentru ceea ce el însuşi numeşte „proză onirică”, în care imaginaţia primează şi în care încadrăm texte precum Concertul de Haendel sau La Bocca della Verità, care dă şi titlul volumului. Atmosfera de mister învăluie şi trilogia formată din  Cleopatra, Besadà şi Meredith, trei texte în care mediul este ingredientul principal pentru conturarea acestei atmosfere, completat de opţiunea pentru anumite tehnici narative (naratorul necreditabil, povestirea fiind atribuită unei terţe persoane, precum şi amânarea povestirii anunţate de la început). În alte texte identificăm un sâmbure al povestirii şi rememorării moştenit de la strămoşii memorialişti moldoveni, povestitori de renume. Poarta Luminii sau Vraja grădinii sunt astfel de bucăţi de proză scurtă care trădează şi nostalgia după o lume românească veche, după ambientul de patriarhalitate în care autorul lor a fost crescut, nostalgie determinată de înstrăinarea forţată de factorii istorici.

Se impune atenţiei, în acest caz, problema exilului şi reflecţiile pe marginea condiţiei exilatului. Dezrădăcinarea este resimţită ca o dizlocare fizică, dar spiritual individul are încă sentimentul apartenenţei la o lume. El se află într-o continuă „căutare identitară”, după cum însuşi Radu Negrescu-Suţu mărturiseşte despre sine, o căutare a lui „acasă”, care, pentru exilat, devine întreaga lume. Însă spiritual, sâmburele acestei identităţi se află pentru descendentul familiei Suţu la Iaşi, deşi copilăreşte în Bucureşti. Iaşul este pentru familia Suţu o stare de spirit, matca trăirilor, iar sentimentul este transmis ca un specific, pe cale afectivă, chiar şi celor care nu au un contact direct cu oraşul: „Iaşul reprezintă pentru mine vatra, obârşia, deoarece, deşi născut în Bucureşti, am firea moldoveanului. Iaşul este oraşul unde mi-ar fi plăcut să mă nasc şi să trăiesc […]. Am cunoscut Iaşul cu mult înainte de primul contact fizic, chiar din copilărie, întrucât am crescut într-o atmosferă ieşeană, în familie nu se vorbea decât de Iaşi şi de Moldova, de parcă nici n-am fi locuit în Bucureşti!”. Iaşi se identifică în acest context cu un paradis pierdut pentru familia moldovenească nevoită să trăiască departe de acesta. Nu este vorba despre un Iaşi concret, identificabil pe hartă, ci este Iaşul lui Rudolf Suţu, cartografiat de acesta, existent în memoria familiei sale. Nu este întâmplătoare reticenţa declarată a lui Radu Negrescu-Suţu de a vizita prea des Iaşul contemporan lui. Dincolo de suferinţa dezrădăcinării, putem spune că este vorba şi de o teamă că acesta nu poate face decât să dizolve imaginea aproape idilică transmisă de amintirile bunicului. Iaşul familiei Suţu este un spaţiu securizant care îşi recapătă această funcţie chiar şi pe calea rememorării, ca strategie de a supravieţui şi dincolo de el. Tehnica funcţionează nu doar pentru familia copilului Radu, locuind în Bucureşti, ci va fi de folos şi lui Radu Negrescu-Suţu la maturitate, exilat, căruia amintirea acestui spaţiu îi conferă o anumită siguranţă. Nevoia existenţei unui astfel de nucleu se resimte în ciuda senzaţiei că individul aflat în exil este un cetăţean al întregii lumi deopotrivă (şi chiar în ciuda complexităţii de naţionalităţi ale strămoşilor). Astfel, în eseul Despre mimetism se vorbeşte şi despre „mimetismul exilatului”, acesta fiind „asemuit unui copac care creşte către cer, întinzându-şi ramurile către libertatea văzduhului, neîngrădit de nicio oprelişte. Totuşi, copacul nu poate exista, biologic vorbind, dacă nu are rădăcinile bine înfipte undeva, într-un pământ din care să-şi poată trage seva şi forţa vitală necesare existenţei sale. Copacul dezrădăcinat încetează a mai exista, libertatea văzduhului nemaifolosindu-i la mare lucru, decât poate în mod aparent şi iluzoriu.” Rădăcinile lui Radu Negrescu-Suţu, ca ale întregii familii Suţu, sunt adânc înfipte în „Iaşii de odinioară”.

Un alt text care atrage atenţia cititorului, un eseu-rememorare, este Invitaţia. Acesta surprinde acelaşi aristocratism al autorului, ca stare de spirit şi formă de viaţă. Textul reprezintă o pledoarie indirectă şi subtilă pentru valorile convivialităţii, ale adevăratei ospitalităţi şi împotriva superficialităţii şi snobismului. Este un eseu care vorbeşte în alţi termeni despre spiritul moldovenesc intrinsec lui Radu Negrescu-Suţu, despre apartenenţa spirituală la o lume. Și de această dată identificăm obsesia originilor pe care acest autor o manifestă, declarată şi argumentată în parte din interviurile incluse în volum. Invitaţia cuprinde şi o tonalitate discret polemică, pe care o întâlnim şi în alte texte din carte, într-un grad mai ridicat, în special în acele articole care vizează problemele puse de statutul oamenilor aflaţi în exil şi de tranziţia României de la comunism la democraţie.

O parte consistentă a volumului La Bocca della Verità o constituie interviurile, în cadrul cărora Radu Negrescu-Suţu este fie intervievatorul, fie cel intervievat. Un prim subiect al acestor discuţii este Paul Goma, cu care este tratată la sânge problema exilului, statutul celor exilaţi, existenţa şi funcţionarea disidenţei. Ceilalţi parteneri de discuţie ai autorului sunt, la rândul lor, membri ai diasporei româneşti, dintre care majoritatea a părăsit ţara încă dinainte de 1989: scriitoarele Alina Diaconu şi Anca Visdei (ambele autoare ale unor scrieri – roman, respectiv piesă de teatru – privind viaţa de exilat), actorul Bogdan Stanoevici, pictorii Corina Bădărău-Heikkilä şi Cornel Bârsan (trebuie amintit şi interesul autorului însuşi pentru pictură), prinţesa Manuela Ghika-Oroveanu (fiica lui Leon Ghika, în memoria căruia este purtat dialogul dintre cei doi). Atunci când Radu Negrescu-Suţu este subiectul interviului, discuţiile se poartă în jurul cercetărilor sale în istoria şi genealogia familiei Suţu, precum şi în jurul „Iaşilor de odinioară”.

Radu Negrescu-Suţu vorbeşte în textele sale despre o lume considerată pe cale de dispariţie, o lume şi o stare de spirit pe care el însuşi le reprezintă. De la studiile de genealogie la eseuri şi la proza sa scurtă, toate surprind acest univers. La Bocca della Verità reprezintă un cumul al preocupărilor manifestate de autor. Aristocratismul se resimte în fiecare text, la fel cum o nostalgie cronică după un timp şi spaţiu trăite mai mult la modul simbolic, prin memoriile bunicului Rudolf Suţu transpare pretutindeni. Radu Negrescu-Suţu duce mai departe nu doar un nume, ci şi un spirit şi un mod de a fi în lume.

Revista indexata EBSCO