Dec 18, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Profesorul Al. Dima, o evocare

Ţinînd cont de tendinţele accelerate înregistrate la ora actuală în ceea ce priveşte evoluţia tuturor ştiinţelor din aria umanioarelor, în paralel cu apariţia şi succesul de care se bucură noile epistemologii, comparatismul literar pare să se fi îndreptat hotărît spre zona studiilor culturale, depăşind stadiul minoritar de gender studies şi ofertantul domeniu al interdisciplinarităţii. Un fapt rămîne însă de necontestat: literatura comparată – indiferent de întrebările şi îndoielile sub semnul cărora a stat din totdeauna statutul disciplinei, dar care, paradoxal sau nu, au asigurat şi viitorul disciplinei – suscită un interes viu, dublat de polemicile de invidiat care o menţin în atenţia publicului specializat şi totodată deschid oportunităţi pentru partizanii vechi şi noi. Aceştia sînt motivaţi în cercetările lor de ceea ce noua critică universitară americană numea „anxietatea lor identitară”, prin vocea lui Peter Brooks, conducătorul catedrei de literatură comparată de la Yale, din „Cuvîntul introductiv” la ediţia în limba română a cărţii lui Daniel-Henri Pageaux Literatura generală şi comparată. Încearcă, altfel spus, să depăşească acel „paradox originar” la care făcea referire René Wellek în 1958, pe care unii l-au considerat un „blestem”, iar alţii o şansă primită în semn de răsplată: comparatismul literar nu are „obiect determinat” şi nici nu dispune de o unică, inatacabilă „metodă proprie”.

Ceea ce-l caracterizează însă fără tăgadă rămîne oscilaţia sa între definirea ca „disciplină universitară” şi „disciplină intelectuală”, aşa cum o regăsim astăzi în Compendiul de literatură comparată al lui Francis Claudon şi Karen Haddad-Wotling. Primul caz este şi cel care ne interesează aici cu precădere: născut, studiat şi promovat în mediile universitare din întreaga lume, comparatismul literar înregistrase, în anii’70, suficienţi adepţi îndeosebi în reputata şcoală ieşeană încît să merite astăzi o discuţie mai largă, aplicată teritoriului despre care facem vorbire. Interesante opinii, tributare în mare măsură periodizării ştiinţifice şi teoretizării adesea în termeni extraestetici, aparţin profesorului Al. Dima, care s-a consacrat comparatismului în studiile Conceptul de literatură universală şi comparată din 1967 şi Principii de literatură comparată din 1969. Promovînd multe dintre ideile secolului anterior, Al. Dima rămîne ancorat cu folos mai mult în aspectele teoretice, în loc să producă şi saltul aşteptat prin înaintarea spre studiul aplicat. Iar atunci cînd o face, constatăm o evidentă contradicţie între teză şi realizarea ei relativ sumară. Este, de pildă, cazul studiului Dezvoltarea literaturilor spaţiului sud-est european în relaţie cu celelalte literaturi de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea pînă în zilele noastre, prezentat cu ocazia actelor primului congres internaţional al studiilor balcanice şi sud-est europene.

Un ochi vigilent remarcă aici juste intuiţii şi concluziile rodnice ale cercetătorului comparatist, din păcate însă ele au un caracter slab concluziv şi nu sînt valorizate conform statutului pe care ar fi trebuit, poate, să-l ocupe în desfăşurarea lucrării. Să ne oprim în cele ce urmează asupra a două aserţiuni menite să ilumineze vizionar cîteva direcţii astăzi uşor de decelat în domeniul studierii literaturilor aşa-zis „periferice” în raport cu literatura canonică (în interiorul căruia au operat diferenţe, fără precizarea sursologiei, nume cu redutabil ecou în cercetarea românească precum Mircea Muthu sau Cornel Ungureanu).

Cea dintîi uneşte literatura română şi celelalte forme de expresie artistică din Balcani pe principiul transformării dezavantajului lingvistic în atu de repoziţionare axiologică a respectivului conglomerat de literaturi – deocamdată – al europocentrismului. În studiul Le développement des littératures du sud-est européen en relation avec les autres littératures de la fin du XVIIIe siècle à nos jours care vedea lumina tiparului în 1971, pornind de la ideea că „este cu certitudine dificil să încercăm o caracterizare diferenţială a unei întregi literaturi folosindu-ne numai de cîteva dintre atributele sale”, Al. Dima ne conduce către elementul asupra căruia şi comparatiştii de astăzi zăbovesc cu utilitate, şi anume limba, fiindcă ea slujeşte metodei comparatiste în cel mai înalt grad, fiind „una din notele cele mai specifice ale unei literaturi naţionale”. Aspectul cu pricina, cunoscut desigur încă de la dezbaterea suscitată de Goethe cu trimitere expresă la conceptul de literatură universală, nu este nou în sine, dar nouă trebuie apreciată miza lui: Al. Dima îşi propunea, în 1971, să alăture studiul literaturii române de cercetarea minuţioasă a literaturilor albaneză, bulgară, sîrbă, neogreacă, turcă etc., astfel deschizînd porţile unei cercetări zonale, actualmente apreciată drept extrem de fertilă şi importantă în înţelegerea fenomenului literar, cultural şi artistic pe baza unor criterii la modă, fie ele şi extraestetice, ca să le numim aici numai pe cel geopolitic şi pe cel ideologic. Limba trebuie aşadar invocată în studiul comparat pentru că incumbă „valori fonetice, gramaticale, lexicale caracteristice a căror structură stilistică îi determină în cel mai înalt grad capacitatea expresivă specifică”, în vreme ce muzicalitatea intrinsecă, în multe cazuri intraductibilă, îi conferă unei literaturi parte din originalitatea definitorie. Exemplele rămîne din nefericire ancorate doar în literatura naţională, unde caracterul eminamente folcloric devine marcă a oralităţii în proza unui Creangă, Caragiale sau Sadoveanu.

Cea de-a doua afirmaţie a profesorului Al. Dima urmăreşte să reliefeze caracterul umanist, acum recunoscut în unanimitate, al literaturii române, militantă şi dominată de preocupările filozofice şi etice pentru început din perioada cronicarilor şi ulterior a Şcolii Ardelene, apoi a polemicii maioresciene. Importanţa acesteia sporeşte dacă ţinem seama de faptul că ea iniţia, la momentul apariţiei, fructuoasa dezbatere ce avea să evidenţieze existenţa unei Renaşteri tîrzii în cultura şi literatura noastră. Se readucea, aşadar, în discuţie – cu argumente solide – teoria sincronismului şi a mutaţiei valorilor enunţată de E. Lovinescu şi se nega medievalitatea zonei balcanice, accentuată în studiile lor de cercetători nu întotdeauna motivaţi de cele mai onorabile intenţii. Lucrări precum Literatura română şi spiritul sud-est european sau Mitteleuropa periferiilor vor integra concepţia profesorului ieşean în noul val al studiilor comparate, europocentrist, oferindu-i mai multă precizie tocmai prin gradul sporit de aplicabilitate.

Revista indexata EBSCO