Dec 18, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Ierbare și insectare

Undeva, între cugetările lui Daniel Turcea, a căror poeticitate este aproape de desăvîrşire, citim că „Oamenii au dat lumii legi fixe,/ fluturi morţi, imenşi,/ colecţii rare, negustori de fluturi şi flori uscate/ şi alte asemenea toate.” Poetul, căci poet rămîne Daniel Turcea şi în cugetările sale (dar nu doar atît), pune în metafore precaritatea şi zădărnicia unor fapte omeneşti. El însă nu se mărgineşte doar la atîta lucru.

În 2017 la Editura „Doxologia” din Iaşi a apărut volumul A respira veşnicia al lui Daniel-Ilie Turcea, poet cunoscut de mai toată lumea literară şi ecumenică datorită cărţii de poezie Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină. În scurta lui existenţă pămîntească – a plecat dintre noi în martie 1979, la nici 34 de ani – Daniel Turcea a publicat încă un volum de versuri – Entropia – cu opt ani înainte de cel de al doilea. Aşadar, reflectînd (şi) la ideile enunţate prin titluri, poezia lui Daniel Turcea a parcurs drumul spiritual (şi existenţial în ce priveşte modurile în care a trăit) de la entropie la epifanie. Cine a cercetat anii vieţii lui Daniel Turcea s-a putut convinge cu prisosinţă că zbuciumul lui existenţial, experienţele biografice, ezitările, îndoielile, chinurile căutării de sine, s-au asemănat cu o entropie din care omul şi poetul nu au putut ieşi decît printr-o cutremurătoare iluminare, printr-o revelaţie aproape mistică. Astfel a ajuns el la epifanie, la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a căilor adevăratei mîntuiri. L-a întîlnit pe mentorul lui duhovnicesc, pe părintele Arsenie Papacioc, căruia i-a închinat mai multe poeme. De altminteri, la Editura „Doxologia” a fost deja publicat volumul Duhovnicul. Poeme dedicate părintelui Arsenie Papacioc. Tot acolo au apărut Epifania. Cele din urmă poeme de dragoste creştină (o nouă ediţie) şi Urme de veşnicie. Toate trei, alături de volumul de cugetări, alcătuiesc, cum ne previne într-o notă introductivă preotul poet Sever Negrescu, seria Doxologia – Daniel Turcea. Ele au devenit cărţi prin publicarea manuscriselor încredinţate Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan de către sora poetului, Lucia Turcea, în 2004. Un amănunt nu lipsit de importanţă: poetul Sever Negrescu, acum preot la biserica din Eşelniţa, localitate situată pe Clisura Dunării, a fost consilier al Înaltpreasfinţitului Părinte Teofan pe cînd păstorea Mitropolia Olteniei.

Sever Negrescu emite o scurtă apreciere prin care caracterizează perfect „lăsata” creatorului şi cugetătorului de care vorbim:

„Daniel-Ilie Turcea este singurul poet român care a reuşit să demonstreze deplin că legătura dintre Teologie şi Poezie poartă numele unui atribut al lui Dumnezeu: Veşnicia.

Autorul, plecat din această lume la vîrsta de 33 de ani, se întreba: « Oare, ce-ar zice scriitorii citind aşa ceva? » Adăugăm: ce-ar zice tinerii de azi respirînd, astfel, Veşnicia?”

Daniel Turcea este socotit, pe bună dreptate, un mare poet religios, după unii cel mai mare din ultima sută de ani. Într-adevăr, poemele şi cugetările realizează acea legătură inspirată şi neaşteptată, uimitoare, dintre teologie şi poezie la un nivel foarte înalt al gîndirii şi al expresiei. Versurile, cugetările sale sînt de o limpezime şi de o densitate cristalină. În ele pare că se concentrează cu adevărat infinitul, veşnicia. Dar ce zic eu: „pare”? Nu pare, „se vede”, „se simte”, „se aude”, căci ele sînt autentice revelaţii ce se ivesc, cresc, se amplifică dintr-o extraordinară elevaţie spirituală, dintr-o stare de graţie. Nu rareori, forţa emoţiei înălţătoare şi puritatea, vibraţia trăirii întru Dumnezeu îl apropie pe Daniel Turcea de Imnele iubirii dumnezeieşti ale Sfîntului Simeon Noul Teolog, aşa cum au remarcat cîţiva cercetători ai operei poetului român. Pentru amîndoi Dumnezeu este la nesfîrşit Lumină şi Iubire. „Dă-te întreg Luminii şi vei fi în Lumină,/ căci, iată, Lumina nu moare!” este distihul începător al cărţii de cugetări A respira veşnicia. Cel ce tinde necontenit spre Lumină simte cum Lumina îl caută şi se pogoară în el:

„Inima mea e mai mare/ decît toate bunurile/ şi numai Desăvîrşita Lumină vine acolo!/ Sufletul, ca o mireasă,/ logodit cu Cuvîntul s-a-nveşmîntat în Taine/mai mult decît Lumina,/ pentru veşnicie nuntit./ Ascultă, fiică, tu, suflete şi vezi,/ El e-n apropiere şi se smereşte lin,/ ceruri pleacă,/ pînă la chipul cel mai umil. El,/ Pîinea Vieţii pe Masă/ şi, Nevinovat va să intre în ieslea,/ în peştera,/ întru cele/ ale tale, sărace;/ şi tu nu te smereşti?/ […]. Pogoară în inimă, Doamne, Cerul pe pămînt,/ Sămînţa cuvintelor, căci sfinţi sînt cei ce fac şi conduc/ spre cer lumea, părinţii!” (A respira veşnicia, pp. 12-13).

Daniel Turcea a simţit că este un poet al chemării divine, de înălţătoare vocaţie şi menire. În unul din poemele-cugetare el face trimitere la David, psalmistul Domnului, dar şi la propria viaţă cînd trimite aluziv la ispitele demonice prin care a trecut:

„Poetul, instrument armonic al făgăduinţei,/ împăratul David, căci a cîntat prin cuvinte de miere/ ramuri şi neamuri!/ Noi, Ţie Unuia, Lumină Dulce, clară, cîntare ca bruma, pe suflet,/ tăcerea./ Sărăcia a-nţelepţit pe mulţi./ Cu chip trădat, ca înger de lumină, îi apărea întunecatul demon;/ dar doar în Tine crede omul, chiar dacă/ munţii s-ar muta/ în inima mărilor!” (op. cit., p. 14).

Prin detaşare de zbuciumul lumesc şi prin înnobilare a gîndului întru adîncă meditaţie, celui ce caută îndumnezeirea i se dezvăluie învăţătura sfîntă, o treaptă spre izbăvire, aducătoare de alinare şi de linişte sufletească, de simplitate şi de adevărată libertate. „Adevărul vă va face liberi!”, a spus Mîntuitorul Iisus Cristos: aflarea şi păzirea învăţăturii evanghelice vă va elibera din robia păcatului; un om într-adevăr liber este cel izbăvit, care nu se mai întoarce la ură, la rele şi la păcate. Iată o fărîmă din didascaliile lui Daniel Turcea:

„A fi liniştit, netulburat în mijlocul încercărilor, iată biruinţa!/ Simplitatea Îl caută pe Dumnezeu. Curăţenia Îl află şi/ Îl gustă!/ Cînd nu vei urî pe nimeni, cînd vei iubi Iubirea, atunci vei fi cu adevărat liber!/ Oglindă a vieţii şi carte sfîntă ar fi atunci toată făptura!” (ibid., p. 15).

Purificarea prin credinţă, atunci cînd nu este posibilă prin meditaţie, prin abţinere de la păcate, prin cunoaştere, trebuie să treacă prin suferinţă şi jertfă, chiar în înţelesul fizic al cuvîntului: „Dacă gîndul nu-l poţi înălţa la cugetările Lăcaşului Luminii,/ caută Trupul Sîngerînd, iar, pentru tine, în Sfintele Taine ale Celui fără vină!” (id.) Pilda cristică a sacrificiului celui nevinovat are putere iniţiatică fiindcă duce la cunoaşterea prin martiriu. Pilda vieţii lui Daniel Turcea este o învederare a martirajului primit întru aflarea mîntuirii personale. Dacă înălţarea nu va fi cu putinţă, atunci trebuie căutată pilda sacrificiului trupesc, izbăvirea prin sîngele martirilor. Viaţa autenticului creştin trebuie să fie mereu îndreptată către a privi şi a proslăvi „Însîngeratul Lemn, ţesutul Giulgiu,/ Limanul înflorind cu Dulce Slavă!”. Poezie trăită şi credinţă revelată…

Cel mîntuit nu-şi va curma străduinţa de a desăvîrşi omul lăuntric în care va sălăşlui cu adevărat Iisus Cristos, iar cel ce Îl caută va intra în duhul Lui. Cînd această stare a comuniunii depline se va împlini, în pofida dispreţului altora şi a însingurării, răul nu-i va mai tulbura sufletul şi se va simţi întru totul eliberat, căci lucrurile şi lumea trebuie înţelese, acceptate, luate aşa cum sînt. Este o întoarcere la sine şi în sine:

„Dispreţuit şi părăsit de prieteni şi rudenii a fost stăpînul lumii!/ O dată de-ai fi intrat mai adînc în Sfînta Lui Viaţă,/ în înflăcărata, tumultuoasa Lui Dragoste!/ Liber, apropie-te de Cel Liber!/ Cel ce ştie a lua lucrurile ceea ce sînt e cu adevărat înţelept./ Cel ce ştie a vieţui înlăuntrul său, omul dinlăuntru, cel ce nu se tulbură de ciudatele şi stricatele fapte ale răului./ Întoarce-te-n sine-ţi, pregăteşte lăcaşul, ca să vină Cerescul Mire şi să odihnească acolo!” (ibid., p. 16).

Iubirea de Dumnezeu duce la adevărata înviere. Însă pentru a ajunge acolo cel stăruitor este conştient că „Mai mare trudă este a sta împotriva greşalelor tale!” Cugetările lui Daniel-Ilie Turcea abundă în poveţe adresate în primul rînd sieşi şi abia apoi semenilor. De aceea putem lua în considerare funcţia şi mesajul lor gnomic, grăuntele de înţelepciune conţinut de fiecare din ele, căci astfel se înfiripă doxologia lui Daniel Turcea:

„Priveghează asupra ta şi orice s-ar întîmpla cu altul,/ tu rămîi curat, tu iubeşte!”; sau: „Cercetează pe omul dinlăuntru, cu bucurie te poartă şi vorbeşte lui şi-l mîngîie/ […]/ Leapădă de tine orgoliul tău, poartă suferinţa cîtă ţi se cuvine,/ pentru răul din tine sau pentru adevăr/ şi tot ce vine asupră-ţi primeşte cu bucurie…”; sau: „Bucură-te şi nu te răzvrăti împotriva pătimirii tale,/ bea paharul cu fiere […]/ Gata este suferinţa în toată vremea şi te aşteaptă în tot locul!” (op. cit., pp. 22-23).

Am preluat spre exemplificare, pînă aici, doar fraze din prima secţiune a culegerii A respira veşnicia, mai mult decît sugestiv intitulată Mă-ngrop cu sufletu-n lumină. Volumul, însumînd 128 de pagini cu totul (115 pagini de text efectiv) de o densitate nucleică siderală, se alcătuieşte din cincisprezece astfel de (să le spun) secţiuni mai lungi ori mai scurte: „Mă-ngrop cu sufletu-n lumină, A respirea veşnicia, Pămîntul cel bun odihnind Cuvîntul, Pentru tine, omule, răsar, Naşte-mă iar din adevăr, Nu-mi mai aparţin, Mormîntul Domnului, Toţi sîntem vinovaţi, Cortul Cugetării, Jertfa luminii, Dimineaţa-n Înviere, Atît de senini, atît de blînzi (despre nesfinţi, despre Sfinţi, despre Cuvîntul lui Dumnezeu-Iubire…), Ascultă Glasul Iubirii, Înţelepciunea, tăcerea seminţelor”. Aceste intertitluri alese, presupun, de către editorii cărţii, sînt inspirate/ extrase din cugetările lui Daniel Turcea şi atîrnă, după cum spuneau esteticienii de odinioară, pînă la 3/7 din conţinut. Poate este o exagerare dar puterea lor de sugestie este de netăgăduit. Atrage atenţia (şi) ultima parte, cea mai scurtă – doar opt rînduri:

„Fără de număr le numără/ cugetul/ peştera, ascunsă în gînd/ unde naşte/ umbrită de har,/ înţelepciunea,/ tăcerea seminţelor!”

În A respira veşnicia, partea ce conferă titlul întregului, cugetătorul contrapune gîndirea umană înţelepciunii dumnezeieşti pentru a reliefa futilitatea şi caducitatea primei şi adevărul nesmintit al celei de a doua. Daniel Turcea, arhitectul cu serioase studii şi în alte domenii, în matematică de exemplu, statuează că „Nu mulţimea funcţiei şi locul/ ce ni se descrie matematic;/ căci dacă umbre-s adevărurile toate,/ ar fi prilej de lux/ de nesfîrşite demonstraţii,/ de-ar încăpea în lumi!” Legile cosmosului nu sînt decît „o ruginită cheie”, deşartă este cunoaşterea profană „pentru care/ căutăm un lacăt să semene cu cerul/ ca să putem muri-mpăcaţi/ că am ucis fiinţa…” (p. 26). Oamenii, dînd explicaţii lumii prin nişte „legi fixe”, sînt doar „negustori de fluturi şi flori uscate”: adevărul nu stă în efemeritatea şi în slăbiciunile minţii umane, ci se ascunde în „adevăratul chip al firii/ şi minunea/ e o uşă/ în plinătatea razelor deschisă,/ dar razele sînt numai dor…”. Adevărul adevărat se va dezvălui urmînd spiritual o „Rază mereu urcînd, a EPECTAZEI/ sporirea-n bine/ (Nu toate cîte sînt, ci cît primeşte/ puţinătatea gîndurilor/ din Slava Sa!)” (pp. 30-32).

Epectaza (din gr. epektasis – „urcuş”, „întindere”) este „învăţătura dezvoltată de Sfîntul Grigorie de Nisa, potrivit căreia sufletul, atras de Dumnezeu, se află într-o permanentă mişcare ascendentă către treptele superioare ale harului.” (https://dezoxiline.ro/definitie/epectaza).

Ca şi Daniel Turcea, Aurel Dumitraşcu, Virgil Mazilescu, Cristian Popescu, Ion Monoran, Horaţiu Ioan Laşcu, Dan David, Marcel Constantin Runcanu sînt tot atîtea nume de tineri poeţi şi prozatori promiţători ai anilor ’80 stinşi înainte de vreme. Despre ei s-a scris destul de puţin sau mai deloc în ultimele decenii. Aurel Dumitraşcu de pildă, răpus de leucemie la numai 35 de ani, în 1990, a fost readus în atenţie prin eforturile demne de laudă ale lui Adrian Alui Gheorghe. Poet subtil şi sensibil, Aurel Dumitraşcu şi-a văzut publicate, în scurta lui viaţă, două volume de versuri: Furtunile memoriei (1984) şi Biblioteca din Nord (1986). Alte trei plachete postume li s-au alăturat în 1992 (Mesagerul), 1995 (Tratatul de eretică) şi 1999 (Fiara melancolică). De asemenea, Divina paradoxalia (versurile din volume, 2006), corespondenţa cu Adrian Alui Gheorghe (Frig, 2008) şi jurnalul în patru volume, Carnete maro, 2002-2005 (apărut tot prin grija lui Adrian Alui Gheorghe) au venit să completeze scrierile lui Aurel Dumitraşcu. E regretabil că ele au trecut aproape neobservate în presa literară, dar este meritoriu faptul că toate acestea au văzut, într-un final, forma tipărită. Şi Daniel Corbu a dezvăluit într-un interviu că păstrează, incredibil, peste 400 de scrisori de la Aurel Dumitraşcu!

Ion Monoran, este astăzi, ca şi Aurel Dumitraşcu, un poet aproape uitat, un timişorean prieten în studenţie cu Mircea Bârsilă, împreună cu care frecventa cenaclul „Pavel Dan” al Casei de Cultură a Studenţilor. Ion Monoran a fost şi lider al mişcării revoluţionare din decembrie 1989 şi publicist activ în ziare şi reviste timişorene sau din ţară. A înfiinţat Ziarul Timişoara, susţinut cu mari eforturi şi salvat de la faliment chiar în 1990. A murit în 1993, la 40 de ani, fără să fi tipărit vreo plachetă de versuri. I-au fost publicate postum volumele Locus periucundus (1994) şi Ca un vagabond într-o flanelă roşie (1996), ambele la Editura „Marineasa”, precum şi Eu însumi (Editura „Cartea Românească”, 2009). Aşa cum lui Daniel-Ilie Turcea i-a fost publicată opera, prin grija surorii lui, Lucia Turcea, şi a poetului preot Sever Negrescu, la Editura „Doxologia”, tot astfel cum în apariţia în postumitate a scrierilor lui Aurel Dumitraşcu un rol fast l-a avut Adrian Alui Ghoerghe, la fel, Ion Monoran a fost readus în lumină mulţumită preocupărilor nestrămutate ale lui Viorel Marineasa şi Daniel Vighi.

Despre toţi aceşti scriitori de certă valoare dispăruţi prematur s-ar putea scrie o carte întreagă, acordîndu-i-se fiecăruia atenţia şi locul cuvenite. Va veni o vreme cînd această ispravă istorică şi critică atît de necesară se va materializa? Ori măcar un proiect vizînd redactarea şi publicarea unei culegeri a articolelor şi studiilor critice dedicate lor, cîte or fi existînd…

Revista indexata EBSCO