Dec 18, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Dana Raluca SCHIPOR – Jurnalul criticului. Istoria unui manuscris în așteptarea editorului

Aclimatizată cu succes şi în spaţiul literar românesc, memorialistica a marcat în mod semnificativ teritoriul istoriei noastre literare, lăsând moşteniri reper în acest sens. De la popularizarea intensă a jurnalului de la începutul secolului al XX-lea şi până azi, scriitorii şi intelectualii români au lăsat posterităţii tomuri remarcabile de însemnări zilnice, note de călătorie, pagini de jurnal şi corespondenţă. Pe lângă cele mai cunoscute şi populare jurnale din memorialistica românească, ca cele ale scriitorilor Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Camil Petrescu ori Eugen Ionescu, de pildă, rămâne de consemnat astăzi şi schimbarea semnificativă de perspectivă pe care reprezentaţii de mai târziu ai Şcolii de la Târgovişte aveau să o impună în numele valorii estetice, genului. Printre aceştia, Costache Olăreanu ori Radu Petrescu rămân nume de căpătâi.

Revenind pe terenul tot mai cuprinzător şi inedit al memorialisticii româneşti, cercetările umaniste consemnează cu interes atunci când vine vorba de coştiinciozitatea diaristică, cazul cu totul fascinant al marelui critic junimist Titu Maiorescu, ale cărui Însemnări zilnice se detaşează de departe, înainte de toate, ca cel mai întins jurnal din literatura noastră. Peste 50 de ani de însemnări scrupuloase (de la 15 la 72 de ani), zeci de referinţe asupra activităţii sale de prim junimist şi întemeietor al culturii române moderne, dar şi de om politic, profesor universitar, în fine, intelectual rafinat şi complex, precum şi pagini întregi ale personalităţii de secol al XIX-lea, active în toate domeniile şi cu acţiuni multiple în cercuri din cele mai selecte, toate, temperate de alte zeci de rânduri scrise cu pana aceluiaşi Maiorescu de zi cu zi, cu viaţa sa intimă, frământat de problemele conjugale şi de cele financiare, iritat, sensibil în faţa bolii, slab în faţa marelui viciu, tutunul – toate întregesc o personalitate model – olimpianul –  şi redimensionează, atunci când se crede edificată, opera critică fundamentală. Cu toate acestea, istoria cu totul nedreaptă a celor 45 de jurnale maioresciene, notate în 44 de caiete distincte, a fost semnalată tardiv, revizuirea ediţiilor deja existente ale jurnalului maiorescian scoţând la iveală o serie de lipsuri şi inexactităţi majore, inadmisibile în vederea confirmării existenţei până de curând a unei ediţii integrale, certificate din punct de vedere filologic. Meritul publicării primei ediţii integrale a jurnalului maiorescian este atribuit astăzi editorilor Bogdan Mihai Dascălu şi Ana-Maria Dascălu, cercetători ştiinţifici la Institutul de Istorie şi Teorie Literară ,,G. Călinescu” al Academiei Române, cei care şi semnează începând din 2013, de altfel, prima ediţie critică completă, în patru volume, cu text, traducere, note şi glosar îngrijite tot de aceştia, a scrierilor memorialistice maioresciene. Proiectul de răsunet al cercetătorilor, însă, avea, de fapt, să ia de la zero o muncă editorială nesatisfăcătoare la acea dată. Mărturisind într-o confesiune de editor (v. File dintr-un (prea lung) memorial al editării Jurnalului maiorescian, în ,,Convorbiri literare”, februarie 2018, nr.2, pp. 43-45) care, trebuie să recunoaştem, poate fi cu adevărat fascinantă pentru cititorul căruia i se oferă o inedită şansă de a păstrunde dincolo de uşile de culise, Bogdan Mihai Dascălu sesizează distanţa radicală necesară pe care ediţia de faţă o ia faţă de celelalte două ediţii existente, cea din interbelic (1937-1943) realizată de Rădulescu Pogoneanu şi cea din perioada comunistă (1975-1989), semnată Georgeta Rădulescu Dulgheru şi Domnica Filimon. Asumându-şi de la început demersul întemeietor, cu toată instrumentaţia filologică necesară, ,,ediţia Dascălu” ocupă locul de merit în istoria noastră literară, nu fără să trezească ecourile cuvenite în domeniu.

Colecţia Studii şi cercetări umaniste, seria Filologie, propusă de una din editurile timişorene, scoate, aşadar, în iunie 2017 o nouă ediţie Titu Maiorescu – Scrieri, în două volume, primul dintre acestea fiind dedicat memorialisticii, acoperind intervalul 1883-1889, adică o parte semnificativă din jurnalul de maturitate al marelui critic. Structurat în două secţiuni, volumul accesibilizează textul maiorescian, într-o primă variantă mizându-se pe atributele clarităţii şi ale conciziei conţinutului, deci de adaptare a textului la normele necesare, dar şi de traducere integrală a manuscriselor, marea lor majoritate redactate de autor preponderent în limba germană, dar şi sporadic în franceză şi română; iar într-o a doua formă, urmărindu-se cu preponderenţă redarea fidelă a textelor originale, întocmirea unei variante cât mai aproape de forma finală, disponibilă, de prezentare a manuscriselor. În aceeaşi măsură, celor două perspective complementare oferite de editori memorialisticii maioresciene li se adaptează şi două sisteme distincte de adnotare, primul compensând, în principal, cu date şi informaţii necesare aspecte legate de personalităţi ale epocii, evenimente, contexte politice şi sociale, instituţii sau localităţi, fără de care coeziunea ansamblului s-ar pierde; cel de-al doilea oferind precizări cu privire la intervenţiile autorului pe text, adică modificări, adăugiri, anulări, în orice caz, precizări de ordin formal. Optica plurală, caleidoscopică chiar asupra însemnărilor zilnice ale marelui critic au rolul de a justifica sau sublinia, de fapt, într-un context-cadru, aspecte multiple ale personalităţii sau operei criticului, pe care editorul refuză să le piardă printr-o ofertă de text net simplificată. Este vorba, în acest caz, de evidenţieri esenţiale pe care ediţia astfel întocmită le poate susţine prin vocea însăşi a textelor reproduse cât mai fidel: fie opţiunile lingvistice ale criticului regăsite şi în articolele sale privitoare la limba scrisă (este vorba de scrierea fonetică); fie formaţia sa intelectuală occidentală reflectată şi în opţiunea pentru limba germană atunci când este vorba de alegerea limbii de redactare a conţinutului diaristic, de interes cultural; fie personalitatea cumpănită, extrem de raţională, privată de excese a criticului, reflectată în revizuirile ample pe care acesta le face textelor sale în anii din urmă, ştergând până la indescifrare, completând sau chiar distrugând anumite bucăţi care într-un fel sau altul păreau criticului a-l expune în mod neîngăduit. Toate acestea sunt doar câteva din aspectele de fineţe, dar esenţiale, pe care ediţia de faţă nu doar că nu le pierde, dar le şi valorifică acolo unde obiectivitatea ştiinţifică îi permite. În acest sens, editorul propune un sistem concludent de notare, în cazul secţiunii de text transcris, în care marchează, în subsol, opţiunea de limbă în care autorul jurnalului redactează. Atenţia deosebită pentru glisarea permanentă a limbilor în cazul memorialisticii maioresciene descinde din faptul că de cele mai multe ori aceasta nu este întâmplătoare. Se va observa, după cum am şi sesizat în treacăt, că dacă limba germană este limba preponderent folosită în această perioadă pentru notaţiile de jurnal propriu-zis, dovedind formaţia intelectuală şi interioară de natură germană, occidentală, limba franceză rezonează cu viaţa familială, intimă, accesată fiind, mai curând, în scrisorile private cu soţia sa sau fiica, Livia, în timp ce limba română devine mai degrabă o limbă ,,administrativă”, eficientă şi practică pentru corespondenţa scurtă, tip telegramă, sau în clarificarea unor aspecte de natură pur pragmatică.

Pe lângă această clarificare de natură lingvistică, interesante sunt şi notaţiile lămuritoare cu privire la revizuirile pe care autorul le aduce textului de bază a jurnalului. În repetate rânduri regăsim următoarea notaţie la nivelul aparatului critic: ,,cu scrisul tremurat de mai târziu”. Observaţia cu nuanţe grafologice chiar, căreia deseori i se aduc completări de tipul celor ce ţin de însemnările grafice suplimentare, ca sublinierile sau tăieturile, ori completările cu cerneală de altă culoare sau intervenţiile scrise ale unei persoane secunde, atenţionează asupra naturii asumate a jurnalului maiorescian. Pe de o parte, dacă eliminările intenţionate de informaţii, nume sau date concrete traduc principiul activ al unei cenzuri interioare proprii criticului, lămuririle, trimiterile ocazionale la alte jurnale ale sale pentru completarea de date, intervenţiile scrise în jurnal ale soţiei Ana Maiorescu, trădează caracterul lucrat, sistematizat, finisat al memorialisticii marelui junimist. Interesat de posteritate, Maiorescu pare conştient de caracterul într-un final public al jurnalului său, pe care, după cum se cunoaşte astăzi, îl supune relecturii spre finalul vieţii, ajutat fiind şi de asistenta care i-a fost alături în acea perioadă, de unde, se pare, de fapt, scrisul alterat din notaţiile târzii.

Dincolo de exactitatea documentelor şi instrumentaţia filologică atent aleasă şi pusă la lucru cu toată precizia şi fineţea cercetătorului de profesie, recuperarea de document propusă de editorii acestui volum are o importanţă desăvârşită şi din perspectiva caracterului său integral declarat. Insatisfacţia primei ediţii critice a jurnalului maiorescian venea şi dintr-o cenzură voită a câtorva aspectele pe care editorul de la acea dată le elimina din lipsa interesului pe care acestea le-ar fi putut suscita în rândul cercetărilor ulterioare. Este vorba de eliminarea totală a tuturor paginilor referitoare la viaţa intimă, de familie a criticului, a celor care aduceau precizări de natură medicală sau juridică, a aspectelor din sfera politicului ori a tensiunilor de natură cotidiană. În acest sens, omisiunile de aceeaşi natură au fost justificate şi în cazul celei de-a doua ediţii critice, de această dată aducându-se în vedere condiţiile nefavorabile ale epocii postbelice, restricţionată de imputările comuniste exterioare. Era necesară în acest caz o recuperare fără nici un fel de concesii a jurnalului lăsat de Maiorescu posterităţii sale, care pe lângă fixarea în istorie ,,ca la carte” a portretului criticului, profesorului, omului politic, în fine, a intelectualului şi a omului de cultură Maiorescu, să se realizeze o resensibilizare a omului, o repunere integrală în lumină a personalităţii complexe, subtile, articulate precis – dar niciodată liniar, neîntrerupt – de dominantele  tiparului olimpian, aşa cum rămâne el astăzi în memoria culturală românească.

Notaţia scurtă, lapidară – devenită marcă în memorialistica criticului – înregistrează în jurnalul maiorescian, întotdeauna la rece, realitatea frustă pe care dintr-un raţionalism cultivat, nu de puţine ori o reduce la insignifiantele şi minimalele notaţii despre vreme: ,,Luni, 4/16 aprilie. Vreme frumoasă. Soare. Marţi 5/17 ,, Idem.” (p.33). Expeditive şi eliberate de orice urmă a impresiilor interioare sunt notaţiile scurte despre moartea fiului, despre care aflăm printre altele, în treacăt, sau paginile care descriu îmbolnăvirea şi înmormântarea poetului Eminescu. Într-una din scrisorile adresate dr. Wilhelm Kremnitz din octombrie 1885, Maiorescu se confesa în câteva rânduri interesante: ,,Ţie ţi-au fost întotdeauna neplăcute aşa-numitele introspecţii sufleteşti. Mie însă nu, dar de-a lungul vieţii le-am abandonat întrucâtva, căci le-am văzut de prea multe ori lipsa de succes.” (p. 162). Gestionând cu responsabilitate şi raţionalism fiecare impresie asupra vieţii, Maiorescu îşi cultivă atent în toţi aceşti ani poziţia intangibilă, ferind-o de excesele de neîngăduit, indiferent de ce natură acestea ar putea fi. Dovadă fiind faptul că Maiorescu rămâne acelaşi şi în cadrul intim, familial. Iritat de ieşirile incontrolabile ale celei de a doua soţii, Ana, măcinate de o gelozie impardonabilă din perspectiva bărbatului, Maiorescu amendează în câteva pagini accesele nejustificate, spune el, ale femeii. Cu totul interesantă este ipostaza soţului ajuns, de această dată, din autor de jurnal, cititor al notaţiilor intime ale femeii. La fel de scrupulos şi ca lector, Maiorescu se arată intransigent în raport cu descătuşările şi revărsările prea emoţionale, orbite de gelozie şi lipsite de raţiune ale Anei din paginile jurnalului, notând, la fel de maliţios ca şi altădată, când scrie despre persoane neagreate, următoarele: ,,Am cetit apoi jurnalul ei; îi venise în cap o coincidenţă de 2 zile, din care conchidea la un signal pentru d-na Aurelie a d-nei… – Jurnalul e în unele locuri aproape idiot ca şi această coincidenţă. Sper din chiar prostia lucrului o îndreptare faţă cu inteligenţa obicinuită a Anicuţei.” (p. 230). Tulburările mari ale criticului sunt notate şi ele cu precizie, fără lamentări suplimentare, scurt, toate mai cu seamă în preajma anului 1886, anul divorţului dintre Maiorescu şi prima sa soţie, Clara. ,,Puternica presiune sufletească” (p. 218) din preajma separaţiei definitive de fosta soţie şi fiica acestuia, mutate imediat după divorţ în Germania, culminează, cu una din puţinele scene tulburătoare din aceşti ani marcaţi de critic în scris: ,,La întoarcere, am plâns violent. E un pas greu, care mă atacă până la ultima fibră, dar hotărârea e definitivă şi nu am ezitat nicio clipă.” (p. 222).

Dacă notaţiile despre vreme se aseamănă, de la un moment dat, unor reflexe obişnuite ale scrisului pe întreg cuprinsul jurnalului maiorescian, lucrul acesta se datorează unei interdeterminări exterior-interior curente, de fapt, în memorialistică, în general. Influenţa aspectelor climaterice asupra omului depăşeşte în câteva rânduri determinarea pur pragmatică, descriptivă, exterioară, pe care acestea tind a le genera în mod obişnuit. Există, în cazul jurnalului marelui critic, în câteva locuri, prognoze diferite ale trăirii subiective şi ale celei înregistrate în natură, altfel spus, o meteosensibilitate cu indici diferiţi de măsurare, unul dintre ei, fără îndoială subtil, neracordat întru totul, care scapă preciziei raţiunii. Pe 28 august 1883, anul îmbolnăvirii tot mai accentuate a lui Eminescu, în tumultul încercărilor de a salva pe marele poet, Maiorescu nota: ,,Vreme frumoasă, soare, temperatura la ora 7 dimineaţa 14˚R. Impresie subiectivă de mare răcoare.” (s.n., p.56). Altfel se schimbă impresia generată din interior, când Maiorescu, bărbatul de 45 de ani aflat în deplină maturitate a vieţii, iniţiază primele rânduri în care sesizează ,,bătrâneţea începândă” (p. 136). Acum este perioada în care toamnelor târzii şi reci ale anului 1884, criticul le atribuie, deşi la fel de concis şi de superficial, candoarea şi tandreţea amintirilor: ,,Duminică, 25 noiembrie/6 decembrie 1884 […] Calde amintiri în vremuri reci.” (p. 122). Toate acestea sunt notaţii fugare, în care marele critic se lasă portretizat subtil în lumina blândă a vieţii obişnuite, curente, ofertă unică şi valoreasă pentru o relectură proaspătă şi complexă a personalităţii ample a criticului junimist.

Volum neîndoielnic valoros, dar mai ales necesar, alături de celelalte care completează integrala memorialisticii maioresciene, el trebuie să devină instrument filologic curent în studiul istoriei noastre literare, care, nu trebuie să uităm, stă în chip absolut sub semnul întemeietor al omului de cultură, Titu Maiorescu. O ediţie critică majoră ca importanţă rămâne ediţia îngrijită de Bogdan Mihai Dascălu şi Ana-Maria Dascălu, căreia îi vom datora poate, cât de curând, acea serie de relecturi remarcabile, proaspete şi necesare, pe care opera şi personalitatea criticului le merită azi.

Revista indexata EBSCO