Dec 18, 2018

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Jurnalul unui medic militar. 1917-1918. Între „Marele Război” și mica istorie

Să o recunosc cinstit de la început: cea mai nouă apariţie editorială așezată în siajul recuperator al Centenarului, Jurnalul unui medic militar. 1917-1918 (cu acuarele și desene de Niculina Delavrancea-Dona, ediţie îngrijită de Iulia Vladimirov și Viorica Milicescu, Humanitas, București, 1918), nu se poate citi cu prea mult profit stilistic. Autorul lui, Raul Dona, o figură total necunoscută istoriei noastre literare, nu are nici măcar veleităţi de scriitor. Diaristul de conjunctură, deși căsătorit cu cea de-a treia fiică a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Niculina – absolventă a Şcolii de Belle Arte din București – nu împărtășește defel pasiunile culturale ale soţiei, socrului sau cumnatelor. Refugiat în Moldova, alături de familia abia înfiinţată, medicul militar (n. 1873) traversează însă o serie de experienţe care îi relevă, între altele, și importanţa vitală a memoriei scrise, Pe neașteptate, așadar, deschide un jurnal în care nu-și propune altceva decît consemnarea, onestă și grăbită, a unei existenţe pervertite radical de contextul istoric teribil, într-un document menit neuitării: „Am notat în fugă aci ceva, să rămîie pentru mai tîrziu” (p. 39), recunoaște el, încă delicat, în a treia însemnare din jurnal (datată 2 febr. 1917, Vaslui), pentru a vitupera, după doar o lună (pe 6 martie), împotriva mizeriei oripilante din jur, pe care condeiul propriu este dator să o înfiereze fără echivoc: „În fine, numai plăceri din astea, le notez și eu aci pro memoria: Vreau să fiu englez, să le pun toate « la coș » ; era să zic la c… Mă consider totuși fericit faţă de alţii, cari o duc și mai greu ca mine, Slavă Domnului că sînt cu Puica mea iubită și cu Ienina scumpă, rază de soare în naufragiul din bezna învălmășagului omenirei înnebunite” (p. 65). O notaţie cu totul emblematică, în care se concentrează sensul major al unei scriituri simple, oneste, incapabile să cosmetizeze într-un fel sau altul realitatea sordidă.

Odată cu riscurile sale inerente – stilul lui Raul Dona nu e doar anticalofil, ci de-a dreptul arid, brut etc. – vin însă și beneficiile, pe care un cititor pe deplin convins, via Eugen Simion, de ficţiunea/ ficţionalizarea oricărei scrieri confesive, ajunge la un moment dat să o aprecieze. Profitul major al acestui text în fond neatractiv stilistic ţine de o rară autenticitate în zugrăvirea ororilor ce ameninţă să acapareze inclusiv teritoriile intimităţii. Oricum, pe fundalul Marelui Război, orice existenţă individuală este contaminată întru Rău, orice demarcaţie certă între privat și public este utopică. Mizeria, sărăcia, foametea, bolile de toate felurile lovesc necruţător în faţa și în spatele liniilor frontului, transformînd nu numai viaţa profesională, ci si viaţa de familie a medicului militar într-o luptă perpetuă pentru supravieţuire. Deși se deschide cu o imagine de familie înduioșătoare (pe 29 ianuarie 1917, fetiţa lui Raul împlinește trei luni, iar tatăl, fericit, gătește de dimineaţă singurul dulce accesibil, o… colivă!, apoi își consemnează cu satisfacţie reușita), jurnalul devine, imediat, permeabil la și se deschide către toate formele de rău social, politic și istoric. Notaţiile diaristului lipsit de talent literar, însă copleșit de afecte, le înseriază fără efecte de prisos. Selectez, spre edificare, doar un exemplu cît se poate de grăitor: „Incuria administraţiei este fenomenală. Stă mormane de fecale pe laturile drumului spre gară și putoarea te trăznește. Nu se face nimic, alt decît… se fură. Primarul și-a tras ţeava de apă numai pentru casa lui, direct din conductă, care aduce apă de la sursă la rezervoriu. Toată lumea n-are apă toată ziua, de la 9 la 9 a doua zi, dar primarul are apă mereu și, oricît de puţină apă ar veni la rezervoriu, el tot are, înainte de rezervoriu, chiar! Nicăieri nu e gunoiul mai obraznic etalat La ușă (de dindosul casei pe o stradă laterală, dar la ușă, în stradă) decît la prefect, și nu se ridică cu lunile. Nu se face nimic pentru hygienă, nimic pentru profilaxia holerei în oraș. Ce va fi spre vară, dac-o merge așa… mă îngrozesc. Transformă acum în spital de contagioși gymnaziul local, neprevăzut cu nimic în vedere de-a fi spital, decît cu pături. Azi mi-a adus, în 12 ore, 12 bolnavi de primit în spital, care de care mai plin de păduchi. Trebuie să-i pui la pat, fără a-i putea spăla, căci apă nu-i, umpli deci tot de păduchi și, dacă mîine ar fi spălaţi, ei tot au umplut paturile și pe vecini de păduchi sau de germenii altor boale, eventual. Sîntem atît de acaparaţi de fel de fel de statistici în dublu exemplar ce ni se cer, încît nu-ţi mai rămîne timp să faci medicină. Eu personal am oroare de statistici și mă sustrag cît pot de la această extraplicticoasă și inutilă muncă. Statisticile făcute zac plin dosare, sînt o pură formalitate cerută de sinecuriști de pe la centru, ca să se afle în treabă. Decît atîtea statistici, mai bine s-ar mătura și spăla, s-ar dezinfecta. Feșile cu cari pansăm au servit cel puţin de 30  de ori o fașă la fel de fel de injecţii. Sînt spălate fără săpun, căci nu e, și mereu reaplicate. Unde-o să ajungem? Spălătorii spitalului spală… fără săpun!!!”. (pp. 58-59)

Apartenenţa diaristului la un grup socio-profesional este de la început neîndoielnică. Pe cît de puternică este însă conștiinţa apartenenţei, pe atît de întristătoare este asumarea menirii care pare a semăna mai degrabă cu o condamnare decît cu un har: „Noi, corpul medical, sîntem puși la exterminare. Nu ni se dă mijloace și ni se pretinde  peste puterile omenești. Tot din ai noștri – cei ce trag sforile și avantajele – ne forţează la munca de gloabă.” Meritocraţia este o utopie, orice recapitulare a propriilor sacrificii adîncește umilinţa turnată, ca o toxină administrată în silă, în paginile de jurnal. Precipitatul lesne observabil după o asemenea răbufnire vizează, desigur, tot realităţile sociale sumbre: „Nici o recompensă nu s-a dat medicilor pentru munca lor și pînă acuma, de la începutul războiului, nici avansări, nici decorări pe drept, numai lichelele, Costineștii, Duma [il.] etc. au fost favorizaţi. Cu mare, mare scîrbă mă gîndesc la asta, fiind [eu insumi] din cei prea de tot nedreptăţit. În Cernavodă am fost pe timpul celei mai intense munci, cînd se aduceau la mine cîte 700 răniţi pe zi – ce am suferit voi pomeni aiurea. Apoi, în Transilvania, am avut parte de retragerea precipitată și de calvarul din Bicaz. In Oituz am îndurat iar mizeria anotimpului ploios, afară, fără adăpost, și [a] numărului de răniţi, colosal, din luptele continue de zi și de noapte. Sosit în Vaslui, am avut în spital cei mai gravi și grei răniţi. Eram pe atunci singurul chirurg în Vaslui – nu venise nici un alt chirurg. Alergam de la un spital la altul, nu mă puteam nici dezinfecta bine pe mîini, pînă mi s-au infectat 2 degete. După răniţi, au început degeraţii, la cari am muncit degeaba, căci mureau din cauza condiţiilor proaste – fără foc deloc pe -20 grade, fără hrană, fără asepsie etc. etc. etc. etc. etc. etc. Acu trebuie să fac și pe hamalul de tifici. Mi se face capul calendar după vizita celor 150 de bolnavi, dimineaţa, la spital. N-am ce-mi trebuie, personal ignorant, infirmieri iok, sanitari iok, termometre 2 pentru 150 bolnavi, siringi nu, ace – unul singur și stricat etc. etc. etc. etc. Mă aștept și sînt resemnat să capăt tifosul și să mă cureţe, căci sînt și surmenat, de luni de zile, și extenuat, și [fără] energie de rezistat la orice cauză distrugătoare. (N-ai să te-mbolnăvești, Ţuchi dragă, că Pukusteanu se roagă zi și noapte lui Dumnezeu să te ocrotească, să nu fii în primejdie).” Ultima frază este adăugată, după cum aflăm dintr-o notiţă editorială, chiar de soţia autorului, recunoscută astfel nu numai drept ilustratoare talentată, ci și fidelă cititoare și destinatar de elecţie al jurnalului. Dialogul sugerat de grafiile diferite nu este totuși prea frecvent. În general, Niculina – alintată în diferite moduri: Puica, Puca, Pia, Pucu… – apare ca un fel de ideal referenţial, o alteritate radicală aproape utopică a bărbatului: „Numai Puica dulce și bună nu mă supără cu nimic și mă fericește cu bunătatea ei în momentele cele mai ingrate” (p. 97).

Momentele cele mai ingrate înseamnă însă nu numai problemele de tot felul întîmpinate în viaţa profesională, ci și dificultăţile pe care tînărul cuplu (cei doi sînt căsătoriţi din februarie 1916) trebuie să le depășească zilnic. Pagini întregi contabilizează lipsuri greu de imaginat în vreme de pace: preţurile alimentelor de bază, apei sau lemnelor de foc, costul lumînărilor ori al pînzei din care trebuie cusute scutece, toate cresc într-un ritm alarmant de la o zi la alta, o mînă de lucru decentă (considerată indispensabilă pentru o familie de condiţie bună!) e aproape imposibil de găsit, specula înflorește  ș.a.m.d. În chiar prima pagină de jurnal, datată 29 ianuarie 1917, Vaslui, lista neajunsurilor îi trezește diaristului o revoltă colorată etnic: „Afară e un frig groaznic, în piaţă nimic de cumpărat, pîinea infamă de război, veche de 3 zile totdeauna și de abia o căpătăm, Lemne nu se găsesc decît cu cea mai mare greutate și atunci de abia pentru cîteva zile – cioate putrede de plop sau tei de la ovreiul speculant. Ieninule scump, o să vie o vreme cînd nu o să-ţi vie să crezi prin ce greutăţi au trecut părinţii tăi în anul acesta de război și de mizerie și de nenorocire generală. Ţărișoara noastră e luată: din trei părţi, două. În ce a mai rămas neluat s-a-ngrămădit tot ce a fugit, de pe oriunde au invadat deodată 5 dușmani (bulgari, turci, germani, unguri și austrieci). Cei de pe aci, localnicii, ne-au primit cum ar primi lupii flămînzi oile, sau corbii o mortăciune neputincioasă” (pp. 22-23). Mecanismele economiei de piaţă sînt descrise minuţios, din perspectiva îngroșată a speculantului dornic să îi jecmănească pe refugiaţi: „Refugiaţii de munteni – după alţii puturoșii de munteni – au venit aci în Moldova, pe capul nostru. Ne scumpesc preţurile, ne mănîncă și consumă tot.  Din cauza lor nu ne poate merge bine – ne vindem, cari avem, tot ce avem mai prost, tot ce nu s-ar cumpăra în alte timpuri, vindem acum pe preţuri fantastice, toate mardalele sînt la preţ – căci refugiaţii au nevoie… pă ei deci să-i jupuim, fără milă. Din cauza războiului, noi, negustorii, nu putem aduce marfă, deci nu cîștigăm. Hai să vindem ce avem vechi pe preţuri însutite și ne scoatem orice pagubă. Zis și făcut: laptele cel mai prost se vinde 1,30-1,60-2 lei litrul, oul 50 bani si voi 30 bani, găina 6 lei07, și nu se găsesc. Carne numai de vită bolnavă, obosită, care nu mai trage, care ar muri mîine – o taie astă-seară și ţi-o vinde cu osul în preţul cărnei. Pîinea e oribilă, totdeauna rece, de 2-3 zile, cu făina mucedă, pute, de nemîncat. Untura nu se găsește deloc, brînza a fost odată ca niciodată…” (p. 23) Mutarea la Iași confirmă, desigur, mizeria generalizată, în locuri, dar și în oameni. Noua locaţie în care familia închiriază o cămăruţă modestă, desigur, pe un preţ exorbitant, arată absolut dezolant: „După plecarea păduchioșilor [a gazdelor, n. mea, E. I.] am găsit în ușiţile sobelor pătură de păduchi, ceva indescriptibil, fantastic, nu-mi puteam închipui o așa păducherie (de lemn). Cum să-i stîrpesc, ce mă așteaptă, Doamne? Doamne!” (p. 111) Deși, după doar 6 zile, pe 29 iulie, confortul camerei închiriate în Seminarul Pedagogic pare a-i fi asigurat o liniște măcar temporară, medicul nu uită să suplimenteze imaginea mizeriei constante: „în curte sînt ruși – plin, o popotă de români și sediu de cercetași jos. Cai, căruţe, pișălău, putoare, gălăgie cît poftești: cîntă rușii pînă la miezul nopţei. Puica e dulce, blîndă, deșteaptă, mă iubește și mă face fericit în nenorocirea noastră, a tuturor.” (p. 114) Doar fericirea soţului și a tatălui, schiţată ici-colo, pare a depăși, în intensitate, orice nefericire cotidiană: „Acu mă culc lîngă Puica scumpă, cu pernuţa lîngă peptul ei adorat. Ieninul doarme la picioarele noastre, în pătucul ei, leagăn cu gratii și zăbrele ca la coșurile de pui oltenești” (p. 108)

Dacă în majoritatea paginilor redactate în intervalul februarie 1917-1 mai 1918 (cînd are loc înmormîntarea lui Ticu Delavrancea, tatăl Niculinei) frînturile ce recompun mica istorie a familiei Dona sînt profilate pe un fundal întunecat de norii de uragan istoric, în însemnările realizate în perioada iunie-august 1918 armonia cuplului și fericirea paternă sînt în sfîrșit proiectate pe un ecran ceva mai luminos, pe care spectrele socio-politice bîntuie mult mai puţin convingător. Agapia, spaţiul preferat de Raul pentru refacerea soţiei devastate de pierderea tatălui, se dovedește un veritabil locus amoenus și chiar un colţ de rai campestru. Micile necazuri domestice – un conflict cu Liza (Elisabeta Străjescu, sora lui Vlahuţă, călugărită după moartea soţului), fuga servitoarei din Dorohoi (cu lenjeria, încălţămintea și rufăria copilului), munca istovitoare („de cîteva zile fac și facem pe salahorii, pe rîndașii la bucătărie, gătim, spălăm, măturăm, car apă din stradă, de la puţ, tai lemne, stau de foc și de bucate, copilul scheaună și scîncește, răstoarnă tot, bagă în gură toate alea, cade, ţipă, plînge, se pișorcăiește, în fine, și Pica, și eu, zăpăciţi de nevoile menajului și îngrijirile de dat copilului, ne surmenăm în agrementul agrest și campestru! Aer curat, munte, apă, brad avem, ce folos că n-avem liniște și salahorim des-de-dimineaţă” – pp. 285-286), desigur consemnate cu o minuţie … sentimental-feminină, nu mai pot știrbi impresia generală de serenitate. Finalul de jurnal adună în special crîmpeie de mică istorie sustrasă marii Istorii: noile progrese (și micile obrăznicii!) ale copilului, refacerea soţiei, dar și începutul de recuperare propriie, Toate îi produc diaristului o mulţumire constantă, ce poate în sfîrșit contrabalansa neliniștile firești legate de întoarcerea la București și pierderea avutului: „Cu toate acestea, am ferma încredere că voi fi în stare să cîștig bine și să nu aibă lipsă Puicele iubite… De m-aș vedea în casa mea, sănătoși, și restul va merge!” (p. 299)

De faptul că, într-adevăr, tot restul urma să meargă ne convinge ultima serie de notaţii, datate 4 oct. 1908, București. Revenit în sfîrșit acasă, într-un acasă devastat, Raul Dona, deși atins de gripa spaniolă care bîntuie întreaga Europă, nu poate rezista tentaţiei de a-și închide caietul în maniera obișnuită: glisînd între mica și marea istorie. Continuă să se revolte împotriva speculanţilor și a parveniţilor de război, dar nu uită să împărtășească bucuria generală provocată de retragerea nemţilor și finalul iminent al conflagraţiei. Veștile îi produc, cum singur recunoaște, „cele mai grozave clipe de mulţămire naţională patriotică. Ni se compensează suferinţele indicibile prin mirajul care devine realitate” (p. 303), Rezistenţa în faţa acestor suferinţe indicibile a fost însă posibilă doar datorită mirajului de paradis domestic conservat, pînă la capăt, de diaristul dotat, între altele, și cu o încăpăţînare  cazonă. Inclusiv în contabilizarea micilor reușite ale fetiţei ajunse la o vîrstă venerabilă: „Nuni a împlinit un an acu 17 zile; pentru vîrsta ei este foarte dezvoltată, și ca inteligenţă, și ca forţă fizică, deși e slăbuţă, nefiind destul de hrănită, căci și măicuţa ei rabdă din ale mîncărei. Pînă acu nu e înţărcată, deși mănîncă supă cu fasole, cu orez, cartofi, dulceaţă, ceai cu lapte. Cu multă dificultate o creștem, măicuţa ei în toate nopţile se scoală de 3 ori, îi dă ţîţică, o schimbă, o plimbă sau o leagănă și îi cîntă” (p. 310)

La fel ca întregul jurnal, frazele finale scrise de medicul militar pot fi citite, desigur, ca o pledoarie – emoţionantă, deși stîngace – pentru întoarcerea decisă către singura formă de normalitate de care nici măcar Marele Război nu a reușit, din fericire, să înstrăineze umanitatea: aceea a micii istorii.

Revista indexata EBSCO