Dec 18, 2018

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – De veghe în lanul de seară

Am impresia că două întâmplări au determinat-o pe Irina Petraș să devină „visătoarea” pe care o descoperim că este atunci când citim cartea Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice (Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2017). Prima întâmplare este legată de pasajul în care autoarea mărturisește că, pe la 6–7 ani, începuse să ţină un jurnal care, cum este și firesc, trebuia să rămână secret, deoarece acolo își exprima ea vocea de interior, nicio­dată destinată urechilor indiscrete. Scria tot ceea ce simţea că nu se cuvine să știe lumea matură, și, cum specia jurnalului este cea mai urmărită dintre toate câte există, fireşte că scrierea „taciturnă” i-a fost descoperită. Această violare a intimității a marcat-o profund pe diarista precoce, ea nemaiținând niciodată jurnal și de atunci s-a retras în gândul zilei și în visele nopţii.

A doua întâmplare determinantă ar putea fi aceea petrecută câțiva ani mai târziu, pe la vârsta de 11 ani, când Irina a fost internată pentru o operaţie chirurgicală. În momentul în care i s-a dat pijamaua de spital şi a fost lăsată singură într-o debara pentru a se schimba, a avut brusc sentimentul că ea reprezintă pe lumea aceasta ceva foarte diferit de mama şi de tata, că părinții pot să-şi vadă de viaţa lor acasă, în timp ce ea rămânea a nimănui, nevoită să se descurce pe picioarele proprii. Atunci a simțit că nimeni nu-i va mai ţine locul, că „ea” devenise „Ea”. În plus, dorința auto-mărturisitoare manifestată în paginile timpurii ale jurnalului se colorează cu nuanțe fabulatorii: „Atunci am simţit pentru prima dată şi micul spiriduş pe limbă, moale, insinuant şi periculos” (p. 45). Și poate că a mai simțit că de atunci înainte va rămâne singură cu visele ei, fie îmbrăcată de stradă, fie având pijamalele care, de spital sau nu, te duc cu gândul la somn și la vise.

Aflăm în decursul lecturii prezentei cărți că Irina Petraș lucrează de dimineaţa până seara (așa cum o știm, de altfel) și că, odată cu venirea nopții, ea se pregătește să intre în „slujba onirică”, deoarece a fost întotdeauna o visătoare de noapte, nu una cu ochii deschişi. Cert este că, ori de câte ori se întoarce de la o întâlnire cu multă lume, scriitoarea clujeancă este încercată de sentimentul unei sărăciri, al unei auto-trădări, doar acasă simțindu-se în largul său, între cei patru pereţi. Aceasta este explicația faptului că ea călătorește din ce în ce mai rar, deoarece itinerarele caprici­oase şi libere printre cărţi, întâmplări şi amintiri îi sunt suficiente pentru nutrirea reveriilor odihnei, la fel ca și pe acelea din timpul incursiunilor în imperiul lui Morfeu.

Autoarea își consideră cartea ca fiind situată undeva la mijloc între proză egografică şi eseu, adică între poveste şi încercare. Ea își imaginează relaţia dintre viaţa de zi şi viaţa de noapte (aceea referitoare la regimul oniric) drept un efort de a reconstitui o sferă formată din dealuri, cam în felul în care o sugerează Ana Blandiana, dar din alte considerente, în poezia Dealuri. Pentru a-și ilustra discursul prin ideea poetică de sferă pe jumătate îngropată în pământ, Irina Petraș citează prima strofă a respectivei poezii: „Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în pământ/ Ca să se poată bucura şi morţii/ De carnea voastră rotunjită blând…” Cred că, pentru a fi înțeleasă comparația până la capăt, trebuiau citate și celelelalte două strofe: „Poate un mort stă ca și mine acum,/ Ascultă veșniciile cum cură,/ Își amintește vechi vieți pe rând/ Și contemplându-vă murmură:// Dealuri, dulci sfere-mpădurite/ Ascunse jumătate în văzduh/ Ca să se poată bucura şi viii/ De nesfârșit de blândul vostru duh…”.

Desigur că, transferând simetria în planul oniricului, jumătățile sferei reprezintă partea diurnă și partea nocturnă a vieții, mortul din poemul Anei Blandiana întruchipând aici, în „povestea-eseu” a Irinei Petraș, omul care visează, deși legătura dintre cele două tărâmuri ireconciliabile (al vieții și al morții) este mult mai strânsă decât se pare la o primă privire comparativă. Somnul și visul se constituie în stări sau grade precursoare ale morţii, un fel de trepte ale absenţei ființei umane din cadrul experienţei inițiatice ultime, care o priveşte în mod direct și o stoarce de gânduri: „Gândul constant al morţii se ascute preţ de câteva clipe înainte de a mă «fura somnul» (expresie cu tâlc – sunt răpită regulilor zilei şi silită să plătesc recuperările!). Ameninţarea tot mai apropiată a morţii îmi dezvă­luie, scurt, tot ridicolul, penibilul, caraghioslâcul – nu al(e) faptului de a fi viu, ci de a fi muritor, cu o scadenţă deja bătând la porţile trupului. Toate gândurile, lecturile, proiectele, făcuturile mele de om fără stare sunt patetic de zadarnice, abia de mă mai pot amăgi cu datoria mea (faţă de cine?) de a lăsa urme (s.a.). Ştiu la fel de bine şi de adânc că nici să nu murim n-ar fi mai puţin penibil, căci s-ar strica toată rânduiala pe care destinul de muritori o aduce vieţii noastre” (p. 59-60). Una dintre cărțile anterioare ale autoarei, Moartea la purtător. Stări și cuvinte (2012), ca să nu mai vorbim de Știința morții (vol. I-II; 1995 și 2001), sugerează încă din titlu inexorabila însoţire a vieţii cu moartea.

În casa ei onirică, Irina Petraș îi gândește şi îi visează mereu pe morţii apropiaţi (cred că și din acest motiv îi visează: deoarece se gândește la ei). Mai mult, încearcă să se iluzioneze că, în gândul ei pentru cei apropiați, încape şi o urmă de gând al lor pentru cea rămasă „aici”. O îndurerează, mai ales, nu faptul că ființele apropiate au încetat să existe, ci ideea că gândul lor nu mai este la ea, cea rămasă în viaţă. Cei morți continuă să trăiască în amintirea ei, în schimb, ea a încetat să existe în calitatea de fiică gândită de părinți. Prin urmare, existenţa noastră depinde strict și de cei care ne gândesc; este vorba despre o relaţie, nu despre o stare (deși crede în visul retrospectiv, nu în acela prospectiv, scriitoarea clujeancă a avut și două vise rău prevestitoare, legate de moartea lui Marius Robescu și a lui Marian Papahagi).

Irina Petraș nu scrie literatură de factură oni­rică și nici nu urmăreşte să propună o meto­dă, o teorie, nici măcar să fie fidelă vreunei metode sau teorii oarecare asupra visului. De altfel, primul dintre cele trei motto-uri ale cărții este luat din Carl-Gustav Jung: „Nu am o teorie despre vise. Nu ştiu cum se ivesc. Ba mă şi îndoiesc că felul în care le abordez eu merită numele de metodă… Dar, dacă medităm asupra unui vis îndeajuns de mult şi de adânc, aproape întotdeauna iese ceva din asta”. Scrisul îi este perso­nalizat, subiectiv, liber şi degajat de orice grilă teoretică. Din numeroasele sale lecturi de „specialitate” alege doar ceea ce ar putea ajuta încercării sale de interpretare a viselor şi de convertire a lor în mici poveşti cu sens, fie el provizoriu, parţial, relativ sau refăcut. Dar nu toate întâmplările petrecute în regim oniric se lasă explicate prin vorbe pe înţeles. Uneori, când visează, Irinei Petraș i se pare că viaţa îi este spusă „de o străină gură”, dar alteritatea eului scindat, acutizată în finalul poemului eminescian Melancolie, îşi pierde aici conotația alienantă.

Există o continuitate între felul de a fi di­urn şi nocturn al unei persoane, dar, în ciuda simbolisticii comune nouă tuturor, pe care o găsim în orice carte de interpretare a viselor, întâmplările din lumea onirică rămân strict indi­vidualizate: „Irina de zi şi Irina de noapte sunt inter-relate strâns. Şi «adevărate» amândouă. Cu trupul în scapăt, în jocul alterilor, pe care visul îl face posibil Mă visez mereu la persoana întâi, eu sunt po­lul cunoscător – cum ar zice Camil Petrescu – în forfota colorată a viselor, în tot ce mi se întâmplă în această ciudată viaţă paralelă, oglindită, catoptrică (s.a.)” (p. 15). Referințele biografice nu pot lipsi, însă Irina Petraș nu-și detaliază visele, fiind conștientă că, sub impresia ima­ginilor mai mult sau mai puțin fabuloase pe care le-a întâlnit în vis, ar putea povesti plină de exaltare lucruri lipsite de semnificație celor dispuși să o citească.

Interpretarea viselor are mereu legătură doar cu acela care visează, deoarece numai el are acces explicit la toate releele biografice. Să descifrezi simbolistica unui vis sau a altuia înseamnă, în fond, să întreprinzi un exerciţiu de cunoaştere mai profundă a propriei vieţi, înseamnă să explorezi, prin intermediul memoriei, propria devenire în timp. Citez o glosare făcută în cursul unui exercițiu de luciditate: „Cred că trecerea e de comparat cu o clepsi­dră. Fiecare om are, în mod normal, dreptul la o singură răsturnare: când se naşte, clepsidra plină (genetic? destinal?) începe să se depene, cres­când muntele facerii de sine, moviliţa de nisip. Când vârsta e în cumpănă, îndată după 40 de ani, vârstă socotită şi anatomic, şi fiziologic un prag, are loc răsturnarea. Tot ce se întâmplă pe urmă e un re-make, cu nuanţe şi accente personalizate. Nu mai poţi creşte, dar poţi adânci, iar înţelepciunea tocmai atinsă, involuntar, îţi arată din ce ai fost făcut şi ce anume conta mai ales, indiferent câtă atenţie ai dat tu trecerii. Vreau să zic că se lucrea­ză, inevitabil, în seama acumulărilor de până atunci. Nu există altă cale dacă mintea te însoţeşte relativ lucid în curgerea ta. Întoarcerea spre trecut e obligatorie. În clipa de cumpănă, (începi să) ai mai mult trecut decât viitor, el pre-valează automat. Oricât de încă tânăr eşti, oricât de optimist, crepus­culul e acolo deja şi-şi impune culorile. Tot ce faci în continuare apelează la semnele tale memorati­ve. Ele sunt proba ultimă şi moneda de schimb” (p. 19-20).

Acestea sunt argumente foarte serioase pentru care Irina Petraș, deși ființă solară care muncește pe rupte în timpul zilei, așteaptă cu nerăbdare noaptea, pentru a se pune temeinic pe visat. Pentru fericita lipsită de insomnii, motivația este aceasta: „Sunt de acord cu Jacques Montangero (vezi Rêve et cognition, Editions Mardaga) , specialist în psihologie cognitivă, când spune că visele merită atenţia noastră nu doar fiindcă îşi au locul în treimea din timpul nostru pe care o dedicăm som­nului, ci şi fiindcă au o surprinzătoare creativitate: ele sunt «simulări narative ale unor episoade bio­grafice». Multe scene din vis au într-adevăr valoare estetică şi putere expresivă. Au şi mister, rememo­rarea unui vis şi interpretarea lui pot furniza plăceri detectiviste, ca la rezolvarea unei enigme” (p. 33). Asemenea fluxului memoriei, și visul posedă virtuți interpretative; de multe ori, acesta este făcut în stare de luciditate, deoarece ființa care visează se simte capabilă să controleze desfăşu­rarea scenariului oniric și reluarea lui. „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”, sună primul vers din amplul și copleșitorul poem eminescian Memento mori, însă aici nu poate fi vorba de „panorama deșertăciunilor”: „Mintea mea doldora de imagini acumulate şi create o viaţă întreagă poate dezlănţui şi în stare de veghe panorame bogate, scene bizare, anamorfotice, curgând din una în alta, de la un punct încolo autonom, fără provocarea voinţei mele” (p. 18).

Drept consecință, marea visătoare nocturnă și-a luat deviză o însemnare găsită printre filele manuscrise ale lui Ion Creangă: „în toate zilele sunt sfinţi, dar nopţile sunt ale noastre”. Cu alte cuvinte, pentru humuleștean, „omul gospodar” respectă „sfinţii zilelor”, în sensul că îşi vede de treburi cât e ziulica de mare, dar face parte dreaptă şi feţei sale nocturne, libere, gratuite: „Fluxul şi refluxul, regresiunea şi progresiunea constituie mişcarea tipică a eroilor din opera creangiană, cărora le place neodihna creatoare” (p. 145). Și, pentru a face legătura cu perechea clasică a literaturii noastre, dau următorul citat: „Ochiul care se deschide înăuntru – se deşteaptă, ar zice Eminescu: «Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă» – şi lucrează liber apare şi în cazul visului. Omul în stare de veghe e mereu grăbit, nu adastă, hărnicia lui e obligatorie dacă vrea să supravieţuiască. Visătorul, însă, chiar dacă se opreşte pentru a reîncărca baterii stoarse peste zi, are, dormind şi visând, şi o porţie de lene la îndemână. Oprit din goana de peste zi, visătorul nocturn are timp să exploreze alene şi alte feţe ale vieţii sale” (p. 39-40). Ajungâng mai aproape, până înspre contemporaneitate, pe firul „mutațiilor poeziei românești”, pot spune că frazele acestea îmi amintesc de alternanța marcată de Nichta Stănescu în A treia elegie: contemplare – criză de timp – contemplare.

Imaginaţia dospeş­te, se revarsă și umple nopţile cu vise celei aflate sub imperiul a trei sfere suprapuse şi întretăiate: memoria, subconştientul și imaginaţia. Irina Petraș visează mult și nu crede să fi avut vreo noapte neînsoţi­tă de tot soiul de vise (ca­se, locuri, aşezări, grădini, cărți, biblioteci și, mai ales, părinții) a căror densitate merge până în pragul coşmarului. Dar limita coșmarescului nu este depășită, în ciuda faptului că stările avute sunt traversate rând pe rând şi simultan de toate umorile amestecate. Eu știam că visele sunt făcute în alb-negru. Or, visele Irinei Petraș sunt extrem de colorate, de picturale, în toate nuanţele, peste care tutelează, de fiecare dată când „se rupe filmul”, culoarea verzuie, spec­trală, a mucegaiului, a nălucilor. Colorate sau nu, structurile „morfematice” ale cărții Viaţa mea de noapte. Fragmente onirice nu te fac să caști.

Revista indexata EBSCO